filme peste filme

a venit toamna. a-nceput scoala. am vazut, intr-o inlantuire uluitoare si la propria-mi recomandare de fiecare data inocent-neinspirata, cateva filme intristator de slabe: o experienta de cacat la anim’est undeva in primele zile, cu filmulete teziste, ‘lectii de viata’ cu morala despre cum sa fim mai buni si sa ne iubim parintii, oricum ar fi iei! etc., un film obscur care a luat palme d’or in ‘87, cu gerard depardieu in rolul unui preot vizitat de satana si patruns de abstractiuni plicticoase, alaturi de alte cateva personaje cvasi-isterice fara motiv, dar cu o placere debordanta de a se auzi vorbind ‘filozofic’ despre Nimic! (pentru curiosi, “sous le soleil de satan” se chiama filmul pre numele lui), “ensemble” cu ubicua audrey tautou, film care ar fi avut datele unei povesti inteligente (nu neaparat si inedite), dar care a alunecat, vazand cu ochii la propriu, in propria suficienta cliseica, culminand cu o iubire gretoasa (transformata in chip original dintr-o ura zgomotoasa!) regasita explicit de catre ‘cei doi’ chiar in gara(/aeroport?) cand iel se pregatea sa plece departe pentru ca ia n-avea curaj sa-si asume amorul! of. pe audrey tautou am vazut-o de curand si in alta semi-tristete previzibila, parca dinadins adresata duduilor, “coco avant chanel”, bien sur.

de cealalta parte, desi tot cam naspa sta treaba, aparu si ultimul film al lui woody allen, “whatever works” – un titlu care ar putea sa sune a un soi de disperare, credea amuzat vinci inainte, dupa care si-a schimbat parerea, in timp ce io cu tristete cred ca de fapt suna cam adevarat; sau cel putin ’simptomatic’. foarte pe scurt, filmul (ca situatii, ca dialog, ca ‘filozofie’) si personajul central, boris – imbatranitul hiper-inteligent si nevrozat pe masura, umpic obsesiv-compulsiv (isi canta ‘happy birthday’ de fiecare data cand se spala pe maini, caci asa elimina microbii cu adevarat!), paranoic si mizantrop, cu accese de meta-narativitate etc. – sunt marca woody allen 100%, cu unicul mare pacat: ca nu e woody allen in rolul asta! pur si simplu, filmul nu a avut nici un sens pentru mine, nici un strop de ’sare & piper’; personajul e jucat de unul larry david, pe care n-am putut decat sa-l semi-antipatizez de la bun inceput si sa-l privesc ca pe un insipid simulacru de woody allen. in virtutea arbitrarului – care nu poate fi decat ‘gros’ -, boris ajunge sa se casatoreasca cu o pustoaica inocent-profund-ignoranta, dar in felul ei fermecatoare! acu io nu stiu prea multe despre capacitatile intelectuale ale d-rei previn, ‘fiica’-sotia lui woody allen, si-mi imaginez ca nu ie chiar o proasta, insa situatia aminteste – prea explicit ca s-o iei in serios – de propria-i biografie. si atunci faptul ca personajul e jucat de un altul e prea grosolan ca sa-l interpretezi drept ‘distanta’ sau ‘protectie’ biografica, cum ar veni; acelasi lucru si daca woody allen ar fi jucat: apropierea ar fi fost atat de evidenta, incat s-ar fi transformat intr-o invitatie de a nu o exploata; cel putin nu intr-o  maniera ‘din topor’, cum m-am facut io c-o fac. in fine, detalii. probabil ca (doar) a imbatranit.

stilul corporatist (2*)

* si ultima parte, sper, data fiindu-mi greata.

n-am mai scris pe-aici pentru ca am avut chestii mai senzationale de facut, cum ar fi sa-mi dau demisia! experienta corporatista ramane istorie; o istorie de doi bani, penibila, in care totusi nu putine spirite isi gasesc linistea si implinirea – m-as referi, cu precadere, la cei care vin primii si pleaca ultimii de prin coclaurile biroului, la cei care practic afirma cu ostentatie ca nu au o viata, la cei care nu inteleg rostul zilelor libere (platite, de tip ‘concediu de odihna’), la cei care inteleg in schimb rolul lor minor in sine, dar esential in contextul imensului mecanism care ie compania, la cei care raman cu voluptate peste program chiar si atunci cand nu mai e nimic de facut si, in general, la cei care de fapt vor sa evolueze si vor, cum s-ar spune, ‘mai mult’.

in rest, m-am reapucat de carti si in afara metroului. adica am facut un pas spre a ma regasi in ipostaza mea de om, care, mi-am dat seama pana la urma, mi se potriveste cel mai bine.

sheena, mai tare k tarzan

nu stiu dac-o stiti pe sheena, dar, daca-i stiti pe xena si pe tovarasul tarzan, atunci practic v-o puteti imagina si pe sheena. sheena este o blonda secsoasa, exemplar din specia pamela anderson, si, daca nu ma-nsel, isi zice ‘regina junglei’; caci e un fel de leoaica; si inca tanara! serialul se poate urmari undeva in miezul zilei, pe antena 1. (m-am delectat si io cu o buna bucata dintr-un episod intr-una din acele foarte putine zile libere pe care mi-am permis sa mi le iau de la serviciu ca sa ma pregatesc intens pentru master si sa-l citesc, la fel de intens, pe bourdieu, cu ale sale vorbe ungatoare-de/pe-suflet.) eroina noastra traieste in jungla, unde a si crescut, intelegem; mai ales dupa apucaturile-i primitive, in acel sens antropologic, de la neutru inspre inocent, dupa vestimentatia simpla, chiar minimalista, am indrazni s-o numim, in fine, dupa intregu-i comportament care aminteste de edenul primordial, de o eva solitara si inca ne-cazuta in ispita etc. ar fi de prisos sa mai mentionam ca sheena este si o ecologista, si o pacifista, si practic o naturalista, in felul ei, din nou, simplu si milostiv, care aminteste de invatamintele crestine. in general, sheena isi petrece timpul, practic mereu liber, cu lighioanele padurii si e fericita. dar pentru ca fericirea e monotona undeva trebuie sa se produca un dezechilibru; ca si-n basm, apare o problema. de cele mai multe ori e vorba de cotropitori si diverse clase exploatatoare, oameni rai si civilizati care umbla numai dupa interese marsave si vor sa distruga paradisul. atunci sheena trebuie sa-si apare pamanturile, sa patrunda in mintea intunecata a acestor monstri de oras, uneori nu intelege – e firesc! doua culturi se ciocnesc, doua ‘moduri de a fi in lume’, vorba aia. conflictul se psihologizeaza adanc. dar ne-am intins nepermis de mult!

in episodul cu pricina, sheena cunoaste placerea trupeasca – ea, mult-prea-neprihanita – cu un om, cum ar veni; orasean, insa cautat, ca sa fie omorat, de alti oraseni ticalosi. acest conflict exterior e mai putin relevant. revin. cei doi se imbratiseaza, apoi sa saruta, stand in picioare; treaba pare sa se-ncinga, iar el scoate din buzunar un prezervativ si i-l afiseaza ostentativ, intreband-o: “stii ce e asta?”, iar ea, in loc sa fuga mancand pamantul, ca o salbatica ce ie, ii raspunde calma si inteleapta, zambind in perversiunea ei de animal feciorelnic: “am citit mult.” :/ apoi cunoscu, deci, desfatarile darwinesti ale trupului. cu un om, repet.

altfel, misterul sheenei sta si in felul in care dimineata, ‘la prima ora’, cand se trezeste alaturi de omul amintit mai sus, buzele ei sfideaza practic natura, stralucind impecabil a ‘(lip) gloss’. de apreciat, totodata, si mini-rochita ei zdrentuita din rationamente estetice, pe sub care se ascunde un sutien extrem de… contemporan, cum stiu astia sa confectioneze prin jungla, desigur. iar in ceea ce priveste jocul actorilor ai zice ca fix in momentul ala, sub ochii tai, isi vad si-si descifreaza rolul pentru prima data. curata autenticitate!

simulacru de înțelepciune

o fi bourdieu handicapat, dar si eu le am pe ale mele. creca ne cam potrivim. e rezonabil, n-am de ce sa ma plang.

burdio* şi scârnăvia sintaxei

* pedantii il (re)cunosc drept pierre bourdieu

monsieur burdio este un onorabil sociolog; al culturii in sens larg. in fine. prin mediul universitar de la noi, in mare voga. in fine din nou.

insa ce-mi place mie cu precadere la acest fin sociolog nu e atat metoda analizei sau conceptia sa despre viata & co., cat abilitatea dracoasa de a testa limitele sintaxei; si cumva ale bunului-simt (comun!). neintrecut in constructia frazelor contorsionate-imbarligate, burdio sufera, in general, de ceea ce am putea numi complexul frazei-care-nu-se-mai-termina si, fireste, de spaima frazelor scurte, pe care le evita cu obstinatie; tin sa remarc, de asemenea, ca exprimarea prin propozitii, simple sau complexe, ii este intru totul straina.

cum scrie. practic, schema e facila, s-ar spune: incepe fraza, fragmenteaza prima propozitie, intercaland, dupa preferinta, cateva circumstantiale sau atributive zdravene, dupa care isi continua riguros propozitia initiala, lasata in suspendare, atasandu-i mai departe alte cateva propozitii determinante, la fel de strasnice ca si suratele anterioare; uneori, odiseea labirintica e presarata, pentru gust, cu modeste si discrete constructii incidentale, marcate de cezura sau banalele paranteze.

cum citim. duci fraza nestingherit de la inceput pana la capat – caci, da, contrar asteptarilor, fraza se termina la un moment dat! important ie sa crezi si sa nu-ti pierzi speranta. reiei fraza, eliminand de data asta incidentalele si unele propozitii cu iz ‘decorativ’ si urmaresti traiectoria propozitiei principale; te-ntorci si recitesti propozitiile eliminate in prealabil si le (re)contextualizezi; in final, reiei (din nou, cum ar veni) fraza completa, desavarsita, incercand sa-i reconstitui logica. desigur, bucuria acestei marunte realizari de tip sintactic va fi umbrita pe alocuri de neintelegerea unor termeni specifici sociologului nostru; unii din economie, altii doar re-interpretati si utilizati in cheie personala. oricum, esential este sa nu disperi si sa-ti pastrezi, din nou, speranta vie! practic, te afli in posesia libertatii de a relua de cate ori iti va pofti inima orice fraza care te-a necajit in decursul lecturii!

altfel, roaga-te sa dai totusi peste vreun studiu de tipul ‘the [nu-stiu-care] companion to bourdieu’. odata prostia-ti, neputinta, limitele recunoscute si asumate cu demnitate si smerenie, jumate din problema e ca si rezolvata! mult succes!

__________________

iar pentru degustatori, iata o mica portie din rafinatul si multasteptatul desert:

paradigma acestor institutii bastarde o constituie salonul principesei mathilde, caruia nu i se poate gasi un echivalent decat in regimurile cele mai tiranice cu putinta (fasciste sau staliniste, de pilda), unde se instaureaza niste schimbari pe care ar fi eronat sa le descriem in termeni de “raliere” (sau, cum s-ar fi spus imediat dupa 1968, de “recuperare”) si de pe urma carora ambele campuri au, in definitiv, de castigat: de multe ori, tocmai prin intermediul unor astfel de personaje lipsite de o baza reala, suficient de puternice pentru a fi luate in serios de scriitori si artisti, nu indeajuns insa pentru a fil uate in serios si de cei cu adevarat puternici, are loc instaurarea unor forme blande de dominatie, care impiedica sau descurajeaza secesiunea completa a detinatorilor puterii culturale si care ii atrage pe acestia in relatii confuze, intemeiate pe gratitudinea si pe culpabilitatea compromisului si a compromiterii, cu o putere de intermediere perceputa ca un ultim recurs sau, macar, ca o insula a exceptiei capabile sa justifice concesiile relei credinte si sa scuteasca de rupturi eroice.

(regulile artei, ed. art, bucuresti, 2007, p. 82)

lucruri (simple!) care-mi plac :/

- cizmele estivale (cu sau fara gaurele), alaturi de sandalele tip cizma

- poze de avatar la messenger cu copii mici si flori (frumoase)

- sintaxa contorsionata a lui bourdieu (chestiune care merita a fi dezvoltata separat, intr-un post, curand, drept act de auto-semi-exorcizare)

- statusurile, tot de mess, despre ritualul dus(h)ului si al somn(ik)ului, cu puncte de suspensie integrate

- aerul conditionat cand ma izbeste fix in ceafa (si durerile de dupa)

- unghiile cu floricele (cu asta deja ma repet)

- recenziile care au grija sa povesteasca (sa nareze, sa relateze etc.) filmele si cartile

- cainii vagabonzi, in haita

- cerbul de aur – holograf&iris – telenovela-’de-epoca’-care-incepe-sau-a-inceput-la-acasatv

altfel, totul merge bine.

lecţia italiană despre oi şi dovleci

“night on earth” (1991) al lui jarmusch mi-a placut atat de mult si-n asa fel, incat mi-e foarte lene sa scriu despre el.

cam in acelasi timp, undeva dupa miezul noptii, in los angeles, new york, paris, roma si helsinki, niste oameni se urca in cate un taxi si cate o poveste – sceneta – ‘vignetta’ incepe sa se deruleze in mare stil. unde marele stil vine in primul rand din limbaj. din adecvarea perfecta a discursului (si a placerii lui, in mod clar) la personajul lui. cursa din roma, unde taximetristul e jucat perfect de roberto benigni (regizorul lui “la vita e bella”, pe care tot vreau sa-l vad si care tot ramane amanat), e o mica nebunie absurda, scoasa parca din fellini, plus inca ceva; climax curat. practic, am ras cu-gura-pana-la-urechi, avand in minte si scene din “amarcord”. clientul este un preot – ce altceva? -, iar taximetristul gaseste oportun si absolut necesar sa i se confeseze in timpul cursei. si-ntr-ale coloratului erotism. (de altfel, oile sunt deja consacrate de abilitatile lor in starnirea pasiunilor ravasitoare. cu blana lor moale si calda, cu privirea blanda… si woody allen o marturiseste.) as fi vrut, desigur, sa bag link spre scena cu pricina, dar stric toata aventura.

altfel, nici intalnirile din celelalte orase nu duc lipsa de absurd si umor, in diferite doze si ipostaze.

patima studentului la litere (varianta repovestită pe lung)

trebuie, e musai sa scriu cateva randuri despre “les amitiés maléfiques” (2006), de emmanuel bourdieu, un film plin de propriile potentialitati (semnalat si aicea), pentru ca abordeaza doua teme care (ma) ard, n-am ce face: scrisul si, sub diferitele ei forme, relatia mentor-discipol; in ambele, fundamentala ramane cautarea – a sinelui in sine, in interior, sau a sinelui in ’celalalt’, spre exterior. e acolo un material extrem de consistent, care poate fi exploatat in nustiucate directii, fiecare misto si relevanta in felul ei, dar tentatia dracului e sa vrei sa spui nitel din toate, sa intri in toate si, prin urmare, sa nu inchei nici una – si asta, evident, nu pentru ca vrei s-o bagi pe aia cu finalul deschis. schema pare ‘clasica’: cativa studenti la litere in cautarea unui ’sens’, a unor ‘modele’, ispita inevitabila – clasica si ea – a scrisului si, dupa cum ne anunta si titlul, prietenia, prieteniile, desi tema asta e slab construita, ceea ce face ca ideea tradarii, care se doreste esentiala, sa nu se articuleze indeajuns de puternic. 

cel mai sclipitor student din an, andre, tanar revoltat-cinic-’genial’-fascinant-teatral, se-nconjoara de alti cativa studenti pe care, nu fara o anume brutalitate si vehementa a ideilor, a discursurilor etc., ii ajuta sa se descopere. intelectual. intamplator – adica nu -, unul va ajunge scriitor, altul actor, altul asistent universitar. in timp ce ‘mentorul’ andre va decadea; (in logica si verosimilitatea evenimentelor, as zice ca decaderea asta nu se sustine, dar o accept din considerente demonstrative.) vai, carisma lui e un soi de ‘fake’; andre al nostru se dovedeste un impostor, un mincinos (patologic!, cum s-a tot spus) care-si inventeaza scenarii impresionante despre propria evolutie profesionala, nu-stiu-ce.

 acu intrebarea e inevitabila, daca ne gandim la reactia si atitudinea amicilor sai – un dispret cu o vaga dezamagire -, afland ‘adevarul’: e andre mai putin valoros si mai putin ‘valabil’ ca (fost) mentor, daca totul n-a fost decat o ‘inscenare’, un exercitiu, pana la urma? cum judeci (sau judeci?) distinctia intre ce este un om ‘in sine’ si ceea ce se dovedeste a fi prin ceilalti, prin efectele fiintei sale asupra celorlalti?

in acelasi timp, tema scrisului e foarte vie; o alta fascinatie, in fond. cu totii scriu, incearca, se cauta, sterg, reiau, insista, asteapta confirmari etc., dar nimeni nu recunoaste. ca scrie, adica. (subiectiv: mi-a placut mult ca personajele nu erau scriitori, ci oameni-care-scriu, care-vor-sa-scrie etc.; mi-au placut camerele lor incarcate si inghesuite, dar in care n-are cum sa-ti vina sa te sufoci; sau poate era numai o camera sau cam asa ceva.) si repet cele doua replici, obsesive si nervoase, ale lui andre, citandu-i si el pe altii, desigur: ca toti vor sa scrie inainte sa citeasca si ca de ce scriu unii oameni? – ca-s prea slabi ca sa n-o faca.

[mi le-as scrie undeva deasupra capului (patului), sa ma culc si sa ma trezesc cu ele. in cap. si le-as da si altora mai departe, ca tare mai e nevoie!]

 

 

lecţia de citire. de la adevărul & jurnalul, cu drag

in campaniile astea de popularizare masiva si agresiva a lecturii zace, deloc ascunsa, de altfel, o mare perversitate, pe care inca nu reusesc s-o prind pana la capat si s-o decojesc asa ca pe-o ceapa. toata povestea mi-a repugnat de la bun inceput si am reactionat partial in virtutea unor vagi prejudecati, dupa cum mi s-a tot atras atentia, de data asta in virtutea argumentului ca ce conteaza, atata vreme cat uamenii (multi de felul lor) ajung sa citeasca si sa aiba acces la o literatura ‘avizata’, valoroasa, la acele carti ‘esentiale’ (ca doar nu te-apuci s-o bagi pe nise & experimentale; mergi la astia batatoriti – vorba vine! – de la care, tot vorba vine, ai ce invata!), pana mea… bun. ideea asta de colectie unitara, de succesivitate, ii imprima cumparatorului (viitor cititor, nadajduim) un soi de fatalism, de pre-determinare – ca trebuie sa ai toate cartile alea, ca daca ai luat-o pe drumul asta, cumparand o carte – e de-ajuns numa’ una ca sa se activeze blestemul, cum ar veni – trebuie sa mergi pana la capat. mai ceva ca-n infernul lu’ dante, ce sa zic.

inca nu-mi dau seama daca mesajul populist e mai scarbos in cazul adevarului sau al celor de la jurnalul national: la unii, e mai important sa ai cartile; si nu oricum, ci in biblioteca, sa te dai mare la tovarasi si la vecinii inculti cu ce minunatii in piele-ecologica(-de capra, ca sa-l citez pe un bun crestin de-ai nostri)-cu-poleiala-aurita-de-doi-bani ai tu in biblioteca. (a se vedea si reclama atasata: corporatistul vine seara de pe santier si-i face gospodinei lui o surpriza – o carte se iveste de dupa ziar! ea frunzareste cartea si o pune imediat pe raft, acolo unde i-e locul, la praful ce va sa vina! bine, e si varianta mai romantica a reclamei: corporatistul sta relaxat acasa – din motive greu de imaginat el e-mbracat tot in costum, la cravata! – cu capul in poala ibovnicei care, fireste, ii sopteste dintr-ale frumoasei fictiuni.) de cealalta parte, marius tuca doreste sa le ofere acel ceva romanilor, fara de care ne-am pierde cu totii identitatea si istoria si cultura; si o baga pe retorica cliseelor de tip redescopera-regaseste-invata-fii-mai-bun…

ok, campania are efect; peste tot, oamenii – dintre care multi ‘neinitiati’, ca doar asta era si miza! – citesc, constienti sau nu, un dickens, un dostoievski, un boccaccio, o emily bronte, nimic de zis, frumos de-a dreptul. acu, daca treaba merge si-i ‘pacalesti’ pe indivizi intru propriul bine si-ti asumi coerenta colectiei & a criteriilor de selectie a operelor, de ce pizda ma-sii trebuie sa mi-o bagi in toata povestea pe rodica ojog-brasoveanu, de exemplu? ceva imi scapa. la jurnalul national, intr-un spirit molcom al aducerii-aminte si al nostalgiei si de reinviere a unor titluri semi-uitate in fundu’ literaturii – de ce oare?! (pentru ca altfel sunt pentru ‘revizuiri’.) - si al copilariei inspre pubertate, mi-o pune pe duduia cella serghi (cu 2 carti, daca nu ma-nsel!) si pe mihail drumes, sa zicem, langa mateiu caragiale. cum? cum e posibil sa-l citesti pe drumes altfel decat la misto? sunt tare curioasa sa vad cine a prefatat cartea, ca altfel au mers la surse tari, n. manolescu, paul cernat; chiar si eugen simion care, cu o nonsalanta incredibila, spune ca, dupa 30 de ani, parerea despre “delirul” si impresia la lectura i-au ramas neschimbate. hai da-o-n ma-sa!

ceea ce incerc sa spun, printre altele si dincolo de anumite idiosincrazii pe care nu tin sa le explic acu, e ca ideea asta de colectie accesibila etc. e in sine atat de percutanta si are un asemenea succes, incat efectiv nu mai e nevoie sa faci compromisuri ‘vizavi’ (cum zic unii intelectuali) de calitatea si valoarea operelor sau ale autorilor. amestecul asta de valoare si non-valoare nu poate oferi reale repere, asa cum pretind distinsii responsabili ai campaniilor.

e drept, efectul probabil ca se vede, in sensul ca se citeste. mai mult decat inainte. dar se citeste aleator, fara masura, fara discernamant. cum intra vintila corbul dupa shakespeare? sau mai intra shakespeare dupa un vintila corbul? s.a.m.d. acu as zice ca o noua etapa, necesara, ar fi un soi de campanie de lectura selectiva. citim, citim, dar mai si gandim; ne mai si informam, ne mai si indoim.

_______________________________

[later edit: poate am uitat sa spun ca dispretuiesc din adancul sufletului colectiile astea! asa simt io! n-am ce-i face. :/ ]

a citi, a reciti, a tot citi

pe 22 iulie a.c. ma angajam, oficial, la corporatie. un tip de prin birou, programator de felul lui, citea deja din “moby dick” (in romana), pe care o tinea cu smerenie pe birou. trecu o zi, trecura doua… plus alte doua saptamani de concediu pentru omul nostru. zilele astea, reveni le serviciu. azi, 27 august a.c., el poarta dupa sine, pe acelasi birou, aceeasi carte mai sus mentionata. noi ii uram mult succes!

(ca mii de ani i-au trebuit…)

nota bene! eu NU am citit “moby dick”. multumesc!

semi-decizii

m-am semi-decis sa-mi dau demisia;

m-am semi-decis sa dau la masterul de literatura comparata, ca sa continuu un soi de traiectorie inertiala a mea;

(daca totusi nu dau/nu iau, inseamna ca ma semi-decid sa ma reapuc de studii europene, tot la litere, ca sa vad cum o scot de-o licenta si pe-acolo, amin.)

ma semi-decisesem, semi-experimental cel putin, sa dau examenul de suplinitori, pentru ca titularizarea o ratasem, din motive – perfect justificate, de altfel – de scepticism profund (adica nici nu o luasem in considerare drept varianta valabila); din fericire, alergatura dupa hartii si docomente nu se numara printre pasiunile mele – nici macar din masochism -, iar fara un dosar consistent, care sa concureze cu istoria lu’ calinescu, precedat, de asemenea, de ore lungi irosite pe la cozi etc., procedura ar fi mult, mult prea simpla; asadar, date fiind aceasta meschina odisee, precum si mecanismul corporatist de la care nu poti devia cand ai tu chef sau nevoie, nu ajung nici la examenul asta, ceea ce nu face decat sa contribuie la firescul vietii mele, desi s-ar putea zice ca nu pare;

m-am semi-decis sa ma mut de-acasa; ie un vechi hobby de-al meu, cum bine zicea acest trubadur (care nadajduiesc ca-l stim cu totii, pe el), intrebat fiind de ce poarta mereu ‘bentita’ aia (sau alta) pe cap.

usuratate – cat cuprinde!

patima studentului la litere

sunt doua idei (printre altele - prea multe, as zice), inrudite, care se repeta in filmul “les amitiés maléfiques” (2006), de emmanuel bourdieu, asupra caruia voi reveni, cu siguranta. anume:

- ca toti vor sa scrie, inainte sa citeasca;

- ca unii oameni scriu pentru ca sunt prea slabi sa n-o faca.

(*unde personajele noastre sunt studenti la litere, cum altfel?)

în jurul stilului corporatist

se face deja vreo luna de cand am invatat si eu sa lucrez, sa ma programez, cum ar veni, sa-mi intorc rotitele, sa ma fixez, sa ma setez si tot ce se mai face de obicei intru prosperitatea corporatiilor. de tot atata vreme, ma aflu profund inapta pentru deschiderea calculatorului/laptopului de acasa – de unde si o profunda impacare. un serviciu, cu cat e mai al draq, cu atat iti amplifica constiinta propriului timp, pe care desigur ca trebuie sa ti-l razbuni cumva, cu gandul acru la cele-8-h-pe-zi-irosite-institutionalizat-in-fata-calculatorului; adica ultimul lucru pe care iti doresti sa-l faci in ‘timpul liber’ e sa pierzi timpul sau sa-ti fie lene; cu cat ma simt mai obosita, cu atat mi-e mai putin lene; prind fiecare moment, citesc in tramvai, in metrou, in microbuz (hehe!), sub masa, in lift, in gand, in somn si selectez drastic elementele ‘mediului inconjurator’ ce mi-ar putea distrage vag privirea. de fapt, nici nu mai am rabdare sa ma uit la oameni si sa leg mici scenarii in jurul lor; adica nu mai disting exact ce se intampla; linii, fosnete, foiala, vociferari, un zumzet enorm, o cireada perfect ordonata de corporatisti, veritabili sau doar epigoni, cu pungutele cu mancarica in mana, asteptand nerabdatori sau doar egali cu sine sa puna umarul la constructia societatii contemporane din era post-vitezei; pana la urma, numai terminologia s-a schimbat.

acu, in tot filmul asta prost, cu nuante de telenovela usor distopica, ideea ie sa te salvezi pe bucati, cumva; sa nu uiti sa te miri; sa nu-ti gasesti cuvintele uneori, sa mergi pe ape, dupa ‘povata’ lui ulise.

p.s. in principiu, io nu pot sa renunt la blogul asta (decat in aparenta, eventual). sa ne fie de bine.

văzute şi nevăzute, spuse şi nespuse

a fost o luna de taceri, iar pentru asta o oarecare lista de motive. probabil ca plictiseala fata de alte bloguri s-a reflectat intr-un soi de ingaduinta duioasa pentru propriul blog, stare in care, cel mult, am reusit sa emit draft-uri peste draft-uri. apoi, numeroasele filme, in ritm alert, vazute in astea cateva saptamani lesinoase, ritm care pana la urma a facut din toate un mare film lin curgatoriu, cu imagini suprapuse impresionist(ic), cu personaje care circula nestingherite dintr-un scenariu in altul, deci numeroasele filme, vazute haotic, vazute cu un fel de foame & sete, s-au ingramadit ca-ntr-o masina de tocat din care, insa, n-a mai iesit nimic. ar fi, ce-i drept, o digestie ratata. am mers mult la cinema. sau mai mult am mers la cinema. la mtzr dau - tot mult - film francez, de care nu cred ca m-as satura. de cealalta parte, ca si cu lectura, din nou caut, cu voiosie si crispare deopotriva, sensul celor mari. si nu doar din considerente de istorie cinematografica sau literara. un fellini la care nu prea stiu cum sa ma uit, desi imi place. un balzac pe care nu vreau sa-l las sa ma plictiseasca, desi ma plictiseste. a predominat sentimentul ca nu ar fi nimic de spus din ceea ce nu s-a vazut deja, in film; ca tot ceea ce vad eu si mi se intampla numai mie se multiplica la nesfarsit si in constiintele celorlalti, ca wow ceea ce spui tu chiar acu s-a mai spus oricum si inainte si in mod sigur mai bine! chestie care, se stie, provoaca sau inhiba. si nici nu e cazul vreunui fatalism pentru asta. eu insami ma repet.

despre memorie

scrisul nu e ca mersul pe bicicleta.

nicolae breban, un sugulete?*

* posibila tema de cercetare filologica.

contextul (putina istorie pentru necunoscatori): da, mi-am dat dracu’ licenta aia. cu bine. desi miza era in mod evident de literatura comparata, am bagat, pe principiul nucii in perete, si un capitol cu un asa-zis don juan romanesc, caci sebastian-vlad popa e la catedra de literatura romana; si ca sa evitam probleme, comentarii etc. exista, intr-adevar, si in literatura noastra cateva ilustrari explicite – mai mult sau mai putin reusite, adica mai putin reusite, sa ne-ntelegem sau, oricum, nu texte de prima mana, cum s-ar spune – ale faimosului si fascinantului don juan. radu ionescu (cu anumite semne de intrebare asupra ‘paternitatii’), hortensia, victor eftimiu, teodor mazilu, nicolae breban – acest dostoievski-nietzsche-thomas mann mioritic! si asupra lui merita sa ne concentram intreaga atentie.

timpul fiind scurt, presiunea mare, fara precedent, spaima pe masura etc., a trebuit, pentru lucrarea mea, sa-l sacrific pe maestrul breban, adica sa nu-l citesc – io, personal, ca sa zic asa; dar a-l pomeni era esential, asa ca vinci insusi s-a sacrificat intru cultura si, printre reprize de somn pe la bcu, cu multa greata si sudoare, a reusit a (de)savarsi gestul mitic – citit-a pan’ la capat “don juan” de nicolae breban si povestitu-mi-l-a dupa cum urmeaza. (noi am sesizat in analiza lui un strasnic simt critic si am considerat ca aici zace destinul unui mare critic literar. cum modestia si exigenta de sine il impiedica a se expune, ne-am considerat moral responsabili, intru cultura din nou, sa-l promovam, sa-l scoatem din umbra, sa-l lasam sa… zbooaaare. iata, asadar, cateva pasaje miezoase , selectate din amplul sau text, asa cum l-am primit la redactie; faptul ca n-ati citit romanul, ca nu stiti personajele etc. nu va dauna intelegerii textului critic, fiti pe pace!)

(Nicolae) Rogulski (Don Juan), pularoi, are viciul femeilor, traieste si el intr-o inconsecventa de intensitati si preferinte [...]

Cateva cuvinte ‘obiective’ despre Rogulski:

se imbraca complet neingrijit, miroase urat (de multe ori a tutun, probabil la fel ca Breban), profesor de istorie ratat, dar mai degraba ratat in sensul in care este si Rusul – din propria optiune (Rusul incercase mai multe facultati, dar nu prea a reusit sa stea la nici una prea mult – el credea, uitandu-se la bibliografie, ca ar trebui sa invete ani intregi pentru o anumita materie ca sa treaca examenul si I se parea nedrept sa-l treaca asa – era perfectionist, futalau); nu prea-i place sa recunoasca ca-i ratat; adica vorbeste rar despre asta (cum se confeseaza el vreunui personaj), statura impunatoare (dar nu se compara ca a lui Dan Andrei, fost rugbyst, ca si Vasiliu, cu care suspectez ca se juca de-a varatu’ mingii de Rugby intre amortizoare), e miop (tot reapare chestia asta de mai multe ori, natia ma-sii, trebe sa aiba o semnificatie; poate ca nu prea facea distinctie intre femeile pe care le futea – ma rog, asta daca o facea de la distanta). [...]

E innebunit si dupa Cici, care este considerabil mai frumoasa decat tarfa de Tonia (Tonia are 2 copii cu Vasiliu, a propos!), dar la ea mai degraba functioneaza treaba aia cu retardarea (face de mai multe ori secs cu ia si ii baga mielul in traista, dar de-a lungul romanului aja!). [...]

Deci e si diferenta asta sociala intre ei (asta e bine de urmarit, deci, in raport cu faptul ca Tonia este idealul lui Rogulski, “porumbita” lui, cum ii zice; pula mea…). Bine, deci n-o atinge la pizdulica, insa, la un moment dat, incearca s-o cam stimuleze el, intr-un alt sens. [...]

[in chip de concluzie:]

Romanul este scris de un schizofrenic locvace, animal de rasa, muncitor, plugar, proletar, marlan, pseudo-filosof si -ganditor, doritor de trasaturi umane, urat, mancator de rahat si nu in ultimul rand bolnav de Alzheimer – pentru ca, nush cum dracu’, uita cam ce spune cu… un spatiu dintre cuvinte inainte. O face frecvent. Nu stiu daca n-am uitat sa mentionez ca e urat. Dar e.

p.s. ramane la milostenia si placerea fiecaruia dintre noi daca breban este sau nu este un sugulete.

ce-a rămas după joi

[cand te simti ca un cur si-ncerci sa aduni piesele de puzzle ravasite aiurea si sa gandesti (despre tine, despre ceilalti, despre tine) - atat cat se poate in limitele apasatoare ale unei senzorialitati amplificate -, o bagi pe scris, in general cam fara destinatar, si greu te mai opresti. ipostaza asta, pe cat de la-ndemana, pe atat de gretoasa. asadar, pe fondul acestei dispozitii nelamurite, deviez nitel - in chip cat se poate de artificial - ca sa povestesc despre altele mai aratoase in obiectualitatea lor.]

bookfestul nu mi s-a parut nici macar obositor. si nici dezamagitor propriu-zis, desi ma dusesem cu sacul mare de asteptari. m-a lasat intr-o linistita indiferenta mai degraba. iar asta e in general de rau. in fine. ceea ce insa chiar m-a incantat a fost editura art. si e nu prima data cand o spun. au carti frumoase – si pe dinauntru si, mai ales, pe dinafara. mi-am luat de la ei doua chestii care tin de simtul gratuitatii pur si simplu: “un roman sentimental” al lui alain robbe-grillet (scriitor pe care n-as zice deloc ca l-am savurat in “reluarea”, in ciuda teoriilor lui tentante cu noul roman & stuff), pentru ca are paginile in deplina si ireversibila virginitate – adica trebuie sa le tai tu cu grija si cu un coupe-papier, de preferinta; si mai e si bagata frumos in tipla, ca o cutie de bomboane. de vineri ma uit la ea si tot aman momentul deschiderii. (am facut-o cadou unei prietene si de-atunci am ramas cu frustrarea in latenta.) iar a doua chestiune e “ecclesiastul. cantarea cantarilor” mai ales pentru ca e pre stihuri retocmite acum de serban foarta si pentru ca e si ea intr-o editie inedita. [nu, nu m-am dat cu iisus si astia. trivializand nitel lucrurile, cantarea cantarilor e un soi de... povestea povestilor, stim cu totii asta.] mai mult din plictiseala mi-am luat inca un barnes (“pedantul in bucatarie”, care acu ceva vreme mi s-a parut o porcarie in primele 2 pagini, asa c-am renuntat, dar mai multa lume atunci mi-a sarit in cap si iata-ma decisa sa reconsider treburile, cine stie). episodul 2 din bookfest s-a desfasurat cu mine in absentia, insa dorintele mi-au fost indeplinite: “junky” al lui burroughs (in engleza, desigur; era doar 25 lei) si alain de botton cu “consolarile filozofiei”, la curtea veche (pe tanarul domn il stim cu “eseuri de indragostit” – cele pline de witz si tare-s curioasa ce-as mai zice acu de ele).

pana la urma nu stiu daca achizitia cartilor astora a avut sau nu legatura cu examenul de joi (ca tot am fost intrebata), examen la care am luat niste note de o proportionalitate care nu ma face decat sa cred ca satana a fost la mijloc: 9,50 la literatura (aia veche, cu umanism si alte distractii), iar la limba 5,90 (unde, antipatia fiind reciproca, rezultatul e echitabil). dar, ca sa-nchei intr-o nota optimista si cu inima deschisa, important e ca, din cate se pare, asta a fost si ultimul meu contact – cel putin sub presiune – cu aceasta disciplina fascinanta care se cheama limba romana contemporana si care, cu o precizie inginereasca, se compune din fonetica & fonologie, morfologie, sintaxa, lexic & semantica – fiecare absolut spectaculoasa in obscuritatea si-n sinea ei, se-ntelege.

joi din nou

hai ca la examen fu frumos azi, cel putin in ceea ce priveste literatura veche, la care ma gandeam ca, duamne fereste, o sa ne rupa cu cantemir. asta mi-era marea spaima. in schimb, au bagat-o prietenos si ospitalier pe “elemente umaniste in literatura romana veche”. tentatia pe care o avusesem la un moment dat de a insista pe pasoptisti/romantici s-ar fi dovedit un dezastru, ca a picat “tiganiada”. duamne fereste, din nou. frumusel ar fi fost, insa, si “titu maiorescu & junimea”. la interbelici nu inteleg de ce au ramas blocati pe arghezi. iar ultimul subiect a fost un fel de hibrid neasteptat si neinspirat, in cadrul a ceea ce ar fi trebuit, oficial, sa fie 2 subiecte, din 2 module distincte si clar demarcate in prealabil: literatura postbelica, respectiv literatura de exil. in deplina concordanta cu cele anuntate, au trantit un “fantasticul la eliade”. hm?

iar la partea de limba, povestea e minunata, ca-ntotdeauna. aici bucuria extatica a foneticii-morfologiei-sintaxei-lexicului ramane suspendata-n inefabil. (deci aici am facut prost. in/cu mare sila, tot ca-ntotdeauna.)

bookfest-ul anuntat cu mare entuziasm il aman pentru zilele astea, ca azi cand am vrut si io ca omul sa-mi iau “etica lecturii” a lui hillis miller si introduc mana-n geanta imi dau seama ca mi-am uitat portofelul (cu actele, bani, maruntisuri) in sala de examen. cacat. ma-ntorc, nu gasesc nimic, nimeni nu stie, n-a vazut etc. cu draci relativ calmi (‘nu pari asa afectata totusi’, imi zice vinci cvasicompatimitor), ma-ntorc acasa si dorm mult. din fericire, cineva cu suflet mare mi l-a gasit. practic sunt iarasi om!

joi

abia astept joi. nu pentru ca la ora 9:00 am examenul de licenta (a se citi ‘acel examen apasator si indobitocitor care nu era nici o legatura cu lucrarea de licenta & sustinerea ei’, eveniment ce se va intampla separat, pe 30 luna asta) la care vreau sa cred ca voi fi vizitata de o cantitate de sacru suficienta cat sa dau din mine un eseu decent pe absolut ooorice subiect de literatura romana veche! (asta nemaipunand la socoteala spectacolul morfo-sintaxei-fonetice-semantice-lexicale.) de la invataturile (ne-machiavelice, he he) ale lui neagoe la blandul dosoftei! de la ureche la neculce! de la eruditul inorog cantemir la cartile populare cu porcarii decazute! o nebunieee. dar nu pentru aceste nepretuite bijuterii astept eu ziua de joi, ci pentru ca mergem la bookfest. sa rasfoim si sa cumparam muuulte carti. iar cu cat fac mai prost la examen, cu atat imi iau mai muuulte (si mai frumoaaase) carti, sa ne-ntelegem. deci abia astept joi.

se cere o pauză, dar nu prea mult

cred ca voi face o pauza de blog pana la sfarsitul lunii asteia, pentru ca, vorba aia, timpul nu mai are rabdare – nici cu mine, nici nu licenta mea.

in rest, noi sa fim sanatosi.

__________________________

se cere o pauza, dar nu prea ie pauza. ia uite ce se mai intampla pe la litere. sau pe dupa litere.

succes!