ce-a rămas după joi

[cand te simti ca un cur si-ncerci sa aduni piesele de puzzle ravasite aiurea si sa gandesti (despre tine, despre ceilalti, despre tine) - atat cat se poate in limitele apasatoare ale unei senzorialitati amplificate -, o bagi pe scris, in general cam fara destinatar, si greu te mai opresti. ipostaza asta, pe cat de la-ndemana, pe atat de gretoasa. asadar, pe fondul acestei dispozitii nelamurite, deviez nitel - in chip cat se poate de artificial - ca sa povestesc despre altele mai aratoase in obiectualitatea lor.]

bookfestul nu mi s-a parut nici macar obositor. si nici dezamagitor propriu-zis, desi ma dusesem cu sacul mare de asteptari. m-a lasat intr-o linistita indiferenta mai degraba. iar asta e in general de rau. in fine. ceea ce insa chiar m-a incantat a fost editura art. si e nu prima data cand o spun. au carti frumoase – si pe dinauntru si, mai ales, pe dinafara. mi-am luat de la ei doua chestii care tin de simtul gratuitatii pur si simplu: “un roman sentimental” al lui alain robbe-grillet (scriitor pe care n-as zice deloc ca l-am savurat in “reluarea”, in ciuda teoriilor lui tentante cu noul roman & stuff), pentru ca are paginile in deplina si ireversibila virginitate – adica trebuie sa le tai tu cu grija si cu un coupe-papier, de preferinta; si mai e si bagata frumos in tipla, ca o cutie de bomboane. de vineri ma uit la ea si tot aman momentul deschiderii. (am facut-o cadou unei prietene si de-atunci am ramas cu frustrarea in latenta.) iar a doua chestiune e “ecclesiastul. cantarea cantarilor” mai ales pentru ca e pre stihuri retocmite acum de serban foarta si pentru ca e si ea intr-o editie inedita. [nu, nu m-am dat cu iisus si astia. trivializand nitel lucrurile, cantarea cantarilor e un soi de... povestea povestilor, stim cu totii asta.] mai mult din plictiseala mi-am luat inca un barnes (”pedantul in bucatarie”, care acu ceva vreme mi s-a parut o porcarie in primele 2 pagini, asa c-am renuntat, dar mai multa lume atunci mi-a sarit in cap si iata-ma decisa sa reconsider treburile, cine stie). episodul 2 din bookfest s-a desfasurat cu mine in absentia, insa dorintele mi-au fost indeplinite: “junky” al lui burroughs (in engleza, desigur; era doar 25 lei) si alain de botton cu “consolarile filozofiei”, la curtea veche (pe tanarul domn il stim cu “eseuri de indragostit” – cele pline de witz si tare-s curioasa ce-as mai zice acu de ele).

pana la urma nu stiu daca achizitia cartilor astora a avut sau nu legatura cu examenul de joi (ca tot am fost intrebata), examen la care am luat niste note de o proportionalitate care nu ma face decat sa cred ca satana a fost la mijloc: 9,50 la literatura (aia veche, cu umanism si alte distractii), iar la limba 5,90 (unde, antipatia fiind reciproca, rezultatul e echitabil). dar, ca sa-nchei intr-o nota optimista si cu inima deschisa, important e ca, din cate se pare, asta a fost si ultimul meu contact – cel putin sub presiune – cu aceasta disciplina fascinanta care se cheama limba romana contemporana si care, cu o precizie inginereasca, se compune din fonetica & fonologie, morfologie, sintaxa, lexic & semantica – fiecare absolut spectaculoasa in obscuritatea si-n sinea ei, se-ntelege.

joi din nou

hai ca la examen fu frumos azi, cel putin in ceea ce priveste literatura veche, la care ma gandeam ca, duamne fereste, o sa ne rupa cu cantemir. asta mi-era marea spaima. in schimb, au bagat-o prietenos si ospitalier pe “elemente umaniste in literatura romana veche”. tentatia pe care o avusesem la un moment dat de a insista pe pasoptisti/romantici s-ar fi dovedit un dezastru, ca a picat “tiganiada”. duamne fereste, din nou. frumusel ar fi fost, insa, si “titu maiorescu & junimea”. la interbelici nu inteleg de ce au ramas blocati pe arghezi. iar ultimul subiect a fost un fel de hibrid neasteptat si neinspirat, in cadrul a ceea ce ar fi trebuit, oficial, sa fie 2 subiecte, din 2 module distincte si clar demarcate in prealabil: literatura postbelica, respectiv literatura de exil. in deplina concordanta cu cele anuntate, au trantit un “fantasticul la eliade”. hm?

iar la partea de limba, povestea e minunata, ca-ntotdeauna. aici bucuria extatica a foneticii-morfologiei-sintaxei-lexicului ramane suspendata-n inefabil. (deci aici am facut prost. in/cu mare sila, tot ca-ntotdeauna.)

bookfest-ul anuntat cu mare entuziasm il aman pentru zilele astea, ca azi cand am vrut si io ca omul sa-mi iau “etica lecturii” a lui hillis miller si introduc mana-n geanta imi dau seama ca mi-am uitat portofelul (cu actele, bani, maruntisuri) in sala de examen. cacat. ma-ntorc, nu gasesc nimic, nimeni nu stie, n-a vazut etc. cu draci relativ calmi (’nu pari asa afectata totusi’, imi zice vinci cvasicompatimitor), ma-ntorc acasa si dorm mult. din fericire, cineva cu suflet mare mi l-a gasit. practic sunt iarasi om!

joi

abia astept joi. nu pentru ca la ora 9:00 am examenul de licenta (a se citi ‘acel examen apasator si indobitocitor care nu era nici o legatura cu lucrarea de licenta & sustinerea ei’, eveniment ce se va intampla separat, pe 30 luna asta) la care vreau sa cred ca voi fi vizitata de o cantitate de sacru suficienta cat sa dau din mine un eseu decent pe absolut ooorice subiect de literatura romana veche! (asta nemaipunand la socoteala spectacolul morfo-sintaxei-fonetice-semantice-lexicale.) de la invataturile (ne-machiavelice, he he) ale lui neagoe la blandul dosoftei! de la ureche la neculce! de la eruditul inorog cantemir la cartile populare cu porcarii decazute! o nebunieee. dar nu pentru aceste nepretuite bijuterii astept eu ziua de joi, ci pentru ca mergem la bookfest. sa rasfoim si sa cumparam muuulte carti. iar cu cat fac mai prost la examen, cu atat imi iau mai muuulte (si mai frumoaaase) carti, sa ne-ntelegem. deci abia astept joi.

se cere o pauză, dar nu prea mult

cred ca voi face o pauza de blog pana la sfarsitul lunii asteia, pentru ca, vorba aia, timpul nu mai are rabdare – nici cu mine, nici nu licenta mea.

in rest, noi sa fim sanatosi.

__________________________

se cere o pauza, dar nu prea ie pauza. ia uite ce se mai intampla pe la litere. sau pe dupa litere.

succes!

amor epistolar la 6 ani

eu aveam 6 ani, iar el 7. eu mai ramaneam un an la gradinita, iar el tocmai plecase la scoala. in urma groaznicei despartiri, a ramas epistola prezenta. urma sa i-o trimit prin sora lui, mai mica decat mine cu un an si-n aceeasi gradinita, insa destinul face ca mama sa observe, dimineata, ca ascund ceva in mana si-mi afla taina. astfel, drumul scrisorii mele se incheie inainte de a incepe. asa ne-a fost datul, cum ar zice marele clasic slavici.

p.s. despre razvan n-am mai stiut nimic. dus a fost! l-am vazut acu vreo 4 ani prin metrou – rapper veritabil, cu costum din ala de prosop supraelastic. practic, am cazut in fascinatie. din nou.

p.s. (2) a se remarca dimensiunea pronuntat meta a scrisorii mele. ce intuitie am avut…

p.s. (3) sper ca acei cativa ‘fani’ ai mei (si nu numai) sunt in sfarsit multumiti, caci mi se spuse cam asa aseara: mda, interesanta perspectiva cu magritte, dar noi asteptam scrisoarea!

voila!

magritte de 2 lei

expozitia cu fotografiile lui magritte de la mnar, la fidelite des images, a fost asa… oarecum sub asteptari, desi n-as putea spune ca n-am avut bunavointa unui efort de autosugestie in timp ce le priveam. ma rog, e vorba de cateva poze cu magritte, sotia lui & friends, in ipostaze inedit-creative, unele mai ludice, altele mai ‘filosofice’. adevarul e ca titlurile imaginilor au fost mult mai interesante decat imaginile in sine; ceea ce, hmm, ar putea sa fie si miza expozitiei, in sensul ca tocmai virtualitatile, lucrurile nearatate propriu-zis, alea care nu sunt, dar ar putea fi, prin proiectie mentala, vis, nush ce, ar conta in povestea asta! [dar deja suprainterpretez si ce zic n-are absolut nici o legatura cu nesarata perindare prin fata pozelor, asa cum am simtit atunci.] mi-ar fi placut sa vad mai multa arta si mai putina viata/biografie in fotografie. de pilda, numai vreo 3 dintre ele puteau fi considerate replici la picturile lui; cea mai tare – climaxul expozitiei, desigur – era un soi de reconstituire a binecunoscutului “terapeut” (prezent aici). eh, pana la urma biletul e 2 lei (pentru studenti)… deci s-avem rezon, vorba aia.

anaїs nin şi sexul

cred ca n-am citit „la viata mea” prea multa literatura erotica asumata; prin notiunea asta incerc sa exclud, pe de o parte, literatura asa-zisa pornografica (vezi „amorurile unui print” a lui apollinaire, ca tot o-ncepusem de curand, unde totusi treburile pot fi citite si-n cheie parodica; chiar si asa, io zic ca plictisesc, oricat de românească ar fi sperma aia din neverosimilele aventuri – aici mi-am permis un mic intertext cu romanul – de gasit la paralela 45; ma rog, in categoria asta as plasa si seria „belle de jour/nuit” etc.), iar pe de alta parte scrierile viguroase, sa le zic asa, ale unui burroughs sau miller, unde prezenta sexualitatii explicite (si extremizate uneori sau excesive, cum vrei; ceva cu ex-…, oricum) o da in altele, e o componenta a unui sistem de idei, a unui manifest, nu sistemul insusi, deci nu miza in sine.

ceea ce-mi vine in contextul de fata sa numesc literatura erotica ar fi, sa zicem, „amantul doamnei chatterley” sau „elogiu mamei vitrege”, unde erotismul e si implicit, si explicit, dar mai mult implicit, chiar discret si cam nespectaculos sau pur si simplu neconvingator pentru un cititor (de) acum. dac-ar fi sa vorbesc despre „delta lui venus: povestiri erotice” (subtitlul in engleza fiind „erotica”, simplu) a lui anaїs nin (ca-i clar ca „delta” ii apartine si ei, vorba aia; sau mai ales ei), as face-o atat in termeni de erotism, cat si de pornografie (fara sa-i atribui prin asta o nota depreciativa neaparat). erotice in scrierile ei mi se par in special atitudinea, spiritul, simturile, asa cum se citesc ele dinspre personaje inspre autoarea concreta (sau invers – conteaza mai putin directia asta de propagare). porno e practic ceea ce se vede, ca sa zic asa; ceea ce ni se infatiseaza, ni se expune; ceea ce se exhiba (si alte ex-uri), iar treburile astea vizuale sunt cat se poate de explicite: pedofilii, nimfomanii, pozitii, orgasme, perversiuni, gafaieli, ejaculari, fetisuri, mici bizarerii/curiozitati sexuale, ma rog, tot soiul de experiente mai mult sau mai putin inedite; aici „cochetatul” scriitoarei cu psihanaliza se vede de la o posta. aici s-ar putea sa fac o eroare de argumentare, in sensul ca nu chestiunile astea in sine sunt porno, caci efectul de pornografie apare, printre altele, tocmai la redarea lor intr-o forma mai mult sau mai putin reusita (de obicei nereusita); iar eu, in schimb, ma pregateam sa spun ca tocmai reprezentarea lor, prin limbaj si imagini  - uneori cam prea metaforizate pentru gustul meu -, le diminueaza impactul si le domoleste, le face mai soft si, prin urmare, le umple de un erotism sugestiv. tot aici, discutia poate fi alunecoasa pentru ca e vorba de o traducere si n-am cum sa-mi dau seama pana unde merge, de fapt, in original, eufemizarea asta a faptelor.

lectura povestirilor (exclusiv noaptea, pentru ca, btw, se adoarme bine cu ele si se viseaza pe masura, he he) mi-a produs o scindare perfecta de atitudine: pe de o parte si aproape inevitabil, citind ca un cititor-femeie ce sunt uneori, am empatizat cu virginele-si-tarfele-si-nimfomanele-si-frigidele deopotriva, caci unele senzatii sunt pe bune expresive si nuantate si savuroase; pe de alta parte, insa, in paralel si cu constiinta limpede, am dezvoltat un soi de dezgust/dispret filologic, ca sa zic asa, fata de scaparile autoarei, care in mod clar stie mai mult sa fie femeie decat scriitoare – ceea ce nu-i lucru putin, sa ne-ntelegem, hmm… dar ca sa si exemplific nitel: structurile narative si artificiile pe care le incearca ea sunt cam ieftine si „expirate” si, in plus, folosite prea ostentativ, facil, parca in forma bruta (ca si referirile psihanalitice); vezi jocul cu povestirea-in-povestire si alte mise-en-abîme-uri de-astea groase (pictorul care-i povesteste modelului sau nu-stiu-ce aventuri picante ale altui model), motivul „manuscrisului gasit”, personajele astea – ca tipologii ale frustrarilor – care-si proiecteaza lamentos fanteziile sexuale fie scriind, fie citind – ceea ce desigur creeaza efectul asta de reflectare a scriitorului/cititorului chiar in carte -, unele dialoguri fortate si penibile, vrand parca sa-si depaseasca conditia periferica, cand stim cu totii ca miza sunt scenele de sex [asta e ca-n filmele porno care mai dezvolta cate un fir din asta epico-labirintic, ca sa arate ca e mai mult decat sex acolo!]. de remarcat, tot la nivelul constructiei, finalurile „retezate”, un pic… neterminate chiar, care nu trag concluzii, nu fac morala, nu dau sfaturi sau solutii.

cred totusi ca, cu oarecare ingaduinta sau distanta fata de scriitura slabuta, fara sa faci vreun maret compromis de lectura, te poti realmente bucura, dozat, din cand in cand (cam asa – nu tot deodata, ca se anuleaza efectul), de povestirile astea de o feminitate care combina in proportii destul de fericite forta cu sensibilitatea; nici nu braveaza (gen „bagau”, mi-am amintit acu din senin), nici nu se scurge in sentimentalisme gretoase; impresia mea generala e ca, din fericire, delta lui venus ramane un spatiu viu, deschis, care te invita, pana la urma, sa-ti mai si traiesti viata, vorba aia.

fara a trage vreo concluzie, sunt oarecum curioasa de doua chestiuni : cum ar citi, respectiv cum ar traduce, un barbat povestirile astea? (se-ntelege, deci, ca traducerea a fost facuta de o tipa.)

p.s. poate ca m-am pripit nitel cu “elogiu mamei vitrege”, care nu e de un erotism nespectaculos-neconvingator, cum ziceam acolo, insa lady chatterley da. (la ea o sa revin zilele astea, c-am niste treburi de rezolvat, se pare.)

terapia prin răsfoire

de o bucata buna de vreme as zice c-am facut un soi de placut obicei – alaturi de vinci, mai ales, si cine s-o mai nimeri prin preajma – din a ma infunda si a uita de mine prin librarii imediat dupa vreun examen. la mijloc sunt doua principii, ca sa zic asa: dac-am facut prost, gasesc de cuviinta sa-mi ofer macar o marunta si inocenta bucurie frunzarind aiurea prin carti; iar dac-am facut bine imi spun ca ce pot sa merit mai bine daca nu o carte?! asa ca drumul de la litere, pe academiei si apoi pe victoriei, pana la humanitas kretzulescu si imediat anthony frost a capatat o aura aproape ritualica, as zice. vinci, de pilda, isi gandeste banii in functie de cate carti ar putea sa-si cumpere de la anthony frost! : )) (asta daca ne referim la vreun roman „normal”, literatura engleza sau americana – undeva intre 40 si 60 lei.) si dupa o analiza atenta a ofertei, ne amintim brusc ca tre’ sa dam o fuga si la carturesti, care se tot extinde… (btw, cea de la muzeul taranului, in ciuda ne-popularitatii, mi se pare foarte misto, aerisita, spatioasa, si are o groaza de studii de-astea critice, pe care nu le-am vazut la verona; sau poate n-am cautat cum trebuie.) de urmarit in perioada asta promotiile! (in libraria noi, de cand cu restructurarea si reasezarea cartilor, n-am mai pus picior! stilul diverta, haotic si scarbos de comercial, ma indispune cu succes.)

zilele astea mi-am regasit si eu amorul (pierdut) pentru trubaduri si cavaleri intr-o carte nou iesita la humanitas, “dragostea in evul mediu”, a lui jean verdon. o recomand fara sa stau pe ganduri.

intre timp, don juan nu se dezminte – ie dat draq – in toate felurile! sper sa-i fac fatza.

dintr-una-ntr-alta pe la litere

cu greu, cu greturi si multe frustrari s-a cam terminat si ultima sesiune de facultate. mihai mindra, proful de literatura americana, evreu, fiul lui vicu mindra (critic literar bine ancorat in doctrina comunista), se gandeste in obsesivitatea lui agresiva si canalizata pe asa-zisele rigori academice (pe principiul ca nu tre’ sa fii original sau creativ sau ‘jucaus’, ci clar, CLAR!) sa ma desfiinteze in repetate randuri. ma asteapta pe 26 la o marire, dar se pare ca n-as mai suporta emotional inca o intrevedere cu el, in care sa-mi explice cu verva (academica, desigur) ca practic sunt handicapata; si ca, printre altele, dac-as fi acuzata in fata instantei si m-as apara precum mi-am aparat io azi eseul pe raymond carver, I would go to jail. (desigur, nu neg acuma ca e greu sa traiesti cu teroarea – chiar si virtuala sau doar mentala – a holocaustului…)

altfel, e vremea sa ma reconectez la chestiunea (lui) don juan, pe care – poate-am mai amintit – imi dau licenta. in privinta lui ma trec noi idei (si speculatii). don juan & invitatia la rescriere. (si nu e vorba doar de tipul ala de re-scriere care le place postmodernistilor.) aici scriitorul, prin (re)scriere, devine el insusi un seducator. [hai inca cateva discutii miezoase cu emilian si licenta aproape ca se va scrie de la sine!] apoi ar fi mitul lui don juan ca replica la miturile erotico-literare europene – de la trubaduri, tristan & isolda la romeo & julieta; or fi si alte cupluri, n-am stat sa ordonez asocierile. las constipatiile academice pe seama altora.

astept sa ma linistesc cu toate astea, pentru ca-n rest inefabilul isi face treaba bine-n existenta-mi acrisoara; si-ar fi pacat sa nu ma bucur cum se cuvine.

3 treburi mici

imi este peste puterile mele de lene sa elaborez idei si sugestii, insa 3 treburi scurte am de pomenit:

- ca pana pe 19 iulie la mnar poti sa vezi o colectie inedita de fotografii facute de magritte. (io abia astept.)

- miercuri la cineclub, la union, 20:00, iei o gura de james dean in “rebel without a cause” (1955). (ne-om vedea pe-acolo.)

- ca pe 16 mai, acu sambata, dupa concertul depeche – cum altfel? – se-ntinde iar noaptea chestiilor deschise. (muzee & de-astea.)

despre falsa continuare a ceea ce nu prea există

sunt in plina sesiune, iar unele examene sunt pure experimente. (adica e bine sa le abordezi astfel, ca sa nu te deprimi prea tare ca te-ai cam… scapat pe ele.) contextul mai restrans ar fi ca semestrul asta am avut un optional – simpatic, in sinea lui asa – a carui miza a cam fost sa vada cum sta treaba cu ‘paradigm shifts’ in stiinta (vezi teoria/terminologia lui thomas kuhn) si repercutarea lor asupra literaturii. prinsa (si) cu alte chestiuni, mai mult sau mai putin filologice, am lasat-o mai usor – ba chiar usor de tot! – cu scientismele astea literare, mai ales ca tot aruncandu-mi ochii pe bibliografia primara (deci fictiunile propriu-zise – vezi un orwell, un huxley, un frankenstein – ca autoarea conteaza mai putin de data asta-, un pynchon (al draq!), un fowles, un vonnegut – vorba aia, numai d-astia pe care-i stie toaaata lumea, discutati peeeste tot, deci hai sa ma relaxez si vad io mai incolo ce & cum), mi s-a format in minte dulceagul confort ca nu prea am probleme cu textele astea, ce pizda ma-sii, ca doar am mai citit din ele acu-o-mie-de-ani – ceea ce desigur ca nu se pune. acu, nitel digresiv vorbind, in viata mea de studenta – si nu numai – nu mi-a fost dat niciodata, ca sa zic asa, sa vorbesc, eventual cu pretentii filologice, despre texte pe care sa nu le fi citit; io cu mana mea.

hazardul si absurdul si vidul ontologic in care tot ratacim fac ca la examenul mai sus pomenit, dintr-o combinatie fatidica de numere, dintr-o lista de romane pe care ar fi trebuit sa le citim si apoi sa le ordonam, cu sau fara criteriu, si din care acele numere diavolesti (3 si 5, in cazul meu) sa extraga titlurile [nu conteaza tot procesul asta, pana la urma], deci toata aceasta combinatie dracoasa duce la faptul ca trebuie sa vorbesc, din perspectiva ’shift-urilor’ amintite, despre “brave new world” (pe care, mdea, n-am citit-o!) si/sau despre “slaughterhouse-five” (pe care, mdea, n-am citit-o! daaar pe care mi-a cvasipovestit-o vinci chiar inaintea examenului, el fiind un mare mancator (si vorbitor) de(spre) vonnegut). ei, la prima a mers cum a mers, c-am dat-o spre “1984″ si “a clockwork orange”, doar ca al doilea subiect se dorea profund creativ – imagineza-ti o continuare (proiectata in viitor si tinand cont de legi ale ‘pendulum of history’-ului) a lumii romanului dat. abatorul, deci. iata-ma in culmea unui absurd ieftin si penibil – de a continua un roman pe care nici macar nu l-am citit. ce sa zic… maxima libertate! insa important e sa ai speranta pana la capat, iar data viitoare sa faci fix la fel! duamne ajuta.

note de primăvară

am luat/iau o pauza din considerente subiective. nu mai sustin, pentru moment, ‘morala’ de tip don juan, prin care un pas in text e un pas in afara vietii – si viceversa. io zic ca, uitandu-ma nitel la mine, un pas in viata face cat doi pasi in plus in text. da-n texte de-alea care ies deodata; ca la robinet, ca un sac desertat, ca un sertar – ca tot m-a obsedat ‘metafora’ asta ieftina – rasturnat. in urma ineditului excurs in corespondenta de amor din secolul al XVIII-lea englez (poveste asupra careia poate voi reveni), care mi-a si ‘intaratat’ cateva curiozitati uitate, m-am gandit, vorba aia, ca ce-ar fi sa nu mai scriu pentru pereti(i sertarului).

altfel, pynchon imi ramane de necitit, bellow reluat de parca nici nu l-am citit vreodata, carver cu minimalismele lui m-a trimis, cu discretie, la iubirile, dificile si absente, ale lui calvino, slumdog millionaire nu e nici macar spectaculos (daca tot s-au gandit sa exploateze ‘exotismul’ asta indian eclectic; oricum, faza de inceput, cu cacatul e geniala, iar structura narativa pe trei planuri mi-a placut, de asemenea), la muzica descopar quantic, cu tripo-psihe-delisme de-astea, pe fondul carora sigur nu merge decat s-o lenevesti in voie. si nesilit de nimeni.

tu cum te jucai cu păpuşile?*

(* dupa deja binecunoscutul model ‘tu cat timp pierzi zilnic la toaleta?’)

(* sau falsa nota despre copilarie si/sau pornografie.)

__________________________

fundamental, e vorba de doua abordari: dinauntru si din afara. (si incerc sa va asigur ca freud nu e bagat in discutie – he he!)

1. se ia papusica-maimutica-sau-ce-lighioana-mai-simpatica-ai-tu-prin-casa si devii mamica ei. de obicei, ai la dispozitie si un carucior, niste hainute, o gentuta & alte instrumentutze menite sa creeze un scenariu hibrid: papusa prinde viata (si e neaparat infantila, chiar si daca e o barbie adolescenta), iar tu – copil – devii prin imitatie adultul. eventual, o iei si pe prietena ta ‘cea mai buna’, mergeti in parc sau la o cafea si discutati exclusiv spectaculoasele probleme ale cresterii si educarii plozilor (cu parul balai). [a se observa ca jocul asta vine pe o cu totul alta directie decat cel 'de-a mama si de-a tata', care instiga, cum bine stim cu totii - sa nu ne mai ascundem dupa deget -, la sex, perversiuni si la intelegerea relatiilor de cuplu, in cheie cvasi-comunista, in termeni de victima & calau, deci ca relatii de putere. mecanica. jocul meu propune femeia independenta: divortata, vaduva sau doar parasita; pentru ca barbatul e cam absent din treaba asta. (dar am divagat! sa-mi fie cu iertare.)] in fine, ceea ce realmente faci tu cu papusica sau ce discuti cu cealalta ‘mamica’ e secundar; aici conteaza modalitatea – ca tu intri in poveste, esti parte din poveste, o poveste conceputa in spatiul liber dintre joaca si realitate, iar tu esti simultan om si jucarie. [eu, 'personal', nu m-am regasit niciodata in genul asta de abordare.]

sau

2. [acu joaca partea mea preferata:] se iau papuselele (generic vorbind, pentru ca preferam figurinele mici de la sah, de la oua kinder sau alte creaturi meschine) si devii cumva dumnezeul lor; le dai un sens, o pozitie socio-profesionala, un profil psihologic, o casa, un hobby, o angoasa, o hiba, o iubire si le pui sa-si traiasca traiul, cum ar veni. iar tu ramai un soi de ‘mana invizibila’ care le conduce, tu nu intri in poveste, doar privesti de sus, din afara, perfect constient(a) de separarea lumilor.

in loc de concluzie:

banuiesc ca e clar cam unde ‘bat’: joaca asta aduce izbitor de mult cu raportarea autorului si/sau naratorului la fictiune. in prima varianta, esti personaj; in a doua esti narator din ala omniscient (nu prea pe placul nostru acu, ca cititori, dar care inca imi pare ca ispiteste – si nu doar pentru c-ar fi facil, voiesc sa subliniez). aproape ca n-am cum sa nu mi-l imaginez pe naratorul omniscient, zambind si grohaind undeva in spatele textului, printre randuri, ca un mare specialist intr-ale voyeurismului si onanismului.

in rest, lectura-scriere-joaca placuta!

ce se mai caută?

pai cam astea, sub semnul unor contraste care nu inceteaza sa ma surprinda:

- varianta populara a mitului androginului [e posibil, dar io nu cunosc]

- fermecator ca don juan [sunt de acord, desi nu-i nimic ca don juan]

- una se fute cu cainele in gradina [repet: nu eu; n-am gradina]

- diatezele in noua gramatica a academiei [nu vreau sa stiu]

- cum e traiul in olanda [da o fuga si vezi]

- clisee filme americane [cacalau!]

- este bine sa bei ceai de pe o zi pe alta [o fi]

- femeia in gandirea camilpetresciana [proasta]

- cum era don juan [cum zice mai sus: fermecator]

- porno animale [a se verifica in click/cancan & alte publicatii de specialitate]

- cum se citesc literele in olandeza? [la fel (de greu)]

- spectaculous ejaculations [cu maxima seriozitate, recomand ultimul filmulet din "everything you always wanted to know about sex (*but were afraid to ask)" al lui woody allen]

- voroncas corp inert [nu inca]

ca-n filme

in 2 luni am reusit sa vad nici mai mult, nici mai putin de 2 filme! ca (re)devin un animal n-as mai putea zice, ca alte dati, ca intre timp citesc. (si sustin cu bucurie lectura in paralel a mai multor carti, dar asta e alta poveste.) oricum, singura solutie acum e sa merg la cinema, aici era si ideea: ca in fiecare miercuri seara la cinema union se intampla o chestie misto, “cineclub” pe numele sau; unde cativa oameni pasionati aleg cate un film tot misto, ne uitam si, la final, cine are chef ramane si la o discutie. (p.s. beletul e 3 lei.)

in contextul asta, am vazut aseara “la nuit americaine” (1974), prilej cu care m-am mai indragostit inca o data de jean-pierre leaud si truffaut (daca mai era cazul) in acelasi timp (mai ales c-apare si el; vezi poza, mai cu spatele). filmul da pe-afara de umor si de ‘filmicitate’, ca vorbim de un foarte meta-film, de o ‘arta poetica’ a regizorului, ca sa zic asa, de un film-in-film, de relatia viata – cinema. a fost ca o mare gura/baie de buna dispozitie isteata.

si, ca sa-ncepi si sa sfarsesti bine ziua, citeste-l pe barnes cu gandul, in fundal, ca e cel mai inteligent scriitor englez de la burgess incoace!

cum să te faci că scrii

uite ceva misto – pentru scriitori si nescriitori, scribi sau grafomani(aci), 10 (false) reguli, un soi de making of al scrierii:

1. scrie cat de repede poti.

2. permite-ti sa pierzi cu totul controlul in timp ce lucrezi.

3. nu te opri sa cenzurezi sau sa refaci nimic.

4. nu te opri ca sa te lamuresti ce-ai scris. nu analiza nimic. nu incerca sa gandesti sau sa prinzi logica cuvintelor pe care le-ai scris.

5. nu da atentie ortografiei, gramaticii sau punctuatiei.

6. scrie pe toata pagina, nu te preocupa de alineate sau randuri.

7. daca nu-ti vine in cap nimic despre care sa scrii, scrie despre asta.

8. nu verifica nimic din ceea ce ai scris.

9. daca-ti vine-n cap o idee jenanta, dureroasa sau inspaimantatoare, pune-o imediat pe hartie.

10. dupa ce ai terminat de scris, uita-te pe material daca exista ceva ce poti utiliza (un cuvant, o fraza). pastreaza-l. restul arunca imediat.

[glenn alterman, "creating your own monologue"]

_______________

ei, si de-abia de-aici incepe scrisul pe bune. enjoy it!

pedagogia la animale (III)

(si ultima parte.)

luni, aceeasi prima ora, cu vagi dileme daca m-am imbracat ‘corespunzator’, cu ceva emotii (recunosc) – ma-ndrept spre liceul de poveste (ieftina) din pipera. ma pregatesc de predat la a doua ora, clasa a XI-a, simbolismul european, cum ziceam. intram in clasa. clasa goala; pentru ca loazele s-au gandit sa chiuleasca, intru maxima solidaritate. asteptam ceva, se scurge juma’ din ora, apar vreo 4 rataciti, mai mult pusi pe glume decat pe poezie (si e de-nteles). mi se cam taie si mie cheful. la final, pe fuga, le arat si niste imagini; ofelia in 2 viziuni simboliste – millais si redon.  [vezi jos.] nu stiu de ce, dar chestiunea ii amuza.

roxana preda basmul la a IX-a; acolo loaze in forfota continua, mai ales verbala. cele cateva fete din primele banci devin brusc meschin-feminoid-interesate de profesoara provizorie: ‘domnisoara, dar de ce nu puteau sa faca copii?’, intreaba chicotind (despre imparatul si imparateasa din “tinerete fara batranete si viata fara de moarte”); sau: ‘domnisoara, da’ cati ani aveti?’ oricum, predatul roxanei, dincolo de mediul prea agitat si prea putin atent, mi s-a parut de un firesc calm, discret (si cald, totodata), astfel ca m-am simtit cuminte si confortabil in ipostaza de eleva imaginata, iar basmul ala superb chiar m-a ‘melancolizat’ nitel.

iar emilian a facut spectacol! mi-a spulberat toata suspiciunea fata de asa-zisa lui lipsa de simt pedagogic (al carui sens mi-e parca din ce in ce mai obscur). barbu, “din ceas, dedus”. intr-un limbaj complet informal, cu gesticulatie libera, cu ironii a caror tinta era insusi proful ‘mentor’-observator din fundul clasei [chiar ne-ntrebam pe urma ce-o fi prins din ele.], cu desene halucinante pe tabla, cu replici senzational-categorice (’ce, voua va plac metaforele lu’ arghezi?’, ‘bai, deci nu-i nici o metafora in poezia asta; creasta e creasta, cirezile sunt cirezi!’ etc.), emilian a reusit sa-i lase cu gura deschisa; nu stiu cat au inteles, insa un efect – macar emotional – tot le-a produs. le-a vorbit cu nonsalanta despre barbu & droguri (le-a adus si un articol pe tema asta si i-l intinde unuia la final, ‘ia de-aici!’, pe un ton sanatos), despre toate cliseele pe care le inghit ei din manuale si de pe la profii astia zelosi [ma rog, ei nici pe astea nu le asimileaza in vreun fel.], despre cateva poezii porno ale lui barbu, in fine, i-a ’scuturat’ nitel. ar fi fost proful care-ar fi reusit sa ma fascineze. alte citate memorabile: ‘vi-l imaginati voi pe barbu stand el asa singur, cu pana in gura rozandu-si pixul si gandindu-se ce sa mai scrie?!’

cu ocazia asta, am ‘brevetat’ noi cateva concepte extrem de simpatice, pornind de la asa-numitele ‘etape de creatie’ ale lui barbu: ‘etapa pornosiana’ si cea ‘ermotica’.

la finalul orei mele (jalnice), ma cheama proful la el pentru un repros: ‘domnisoara, ati avut doua poezii, da? prima de cine era scrisa?’ eu: ‘de baudelaire.’ ["corespunderi", desigur.] ’si a doua?’, ma-ntreaba precipitat. ‘verlaine.’, zic eu intrigata. ["arta poetica".] ’sunteti sigura?’ eu: ‘ da.’ ‘pai si dumneavoastra ce-ati spus?! la sfarsit…’ eu, crezand ca poate-am zis rimbaud sau cine stie ce: ‘hmm… nu-mi amintesc, ce-am spus?!’ proful: ‘va zic eu ce-ati spus: <OK>!’ eu (un pic dezamagita ca era doar atat): ‘ah…’ el: ‘pai… ce treaba are verlaine cu <ok>?! nu se admite asa ceva.’

ok.

pedagogia la animale (II)

luni la prima ora, cu ochii inca refuzand sa se deschida cu-adevarat, strivita in metrou de alti somnorosi, astept s-ajung la pipera. (in rest, e o zi frumoasa de primavara, vorba aia.) urmeaza cateva ore de delectare poetica: eminescu, blaga, macedonski (unde am atipit; la mecca, la mecca…).

imi rotesc ochii – ca acum au ce sa vada – pe pereti, pe aceleasi panouri ‘literare’ cu rost didactic; ce mai descopar: ca lirica eminesciana poate fi si ‘absoluta’, adica ‘daruieste si dupa moarte’ [cine? ce?]; ca printre motivele/temele poeziei lui apare si ‘zborul intergalactic’ [asa o fi zis calinescu, cine stie, anticipand 'star wars' or smth.]; ca romantismul se caracterizeaza si prin ‘libertatea totala de creatie’ [din care se poate intelege orice, desigur.]; ca la bacovia sunt prezente ‘tema citadina a orasului’, a ‘marii plecari’ si ‘calatoria spre necunoscut’ [cacaturi care poate n-ar fi neplauzibile sau ridicole dac-ar fi formulate in limbaj decent si explicate, ca sigur nici dracu' nu-ntelege din ele ceva]; ca ‘neîmblânzire’ se scrie ‘neamblanzire’ [forma care, de altfel, va fi validata in doom3].

in paralel, aceeasi isterie bolnava, ca si data trecuta, se propaga dinspre catedra spre banci; isterie de tip penitenciar, cu sporadice insertii de umor – asa, ca pentru domnisoarele studente din fundul clasei. dascalul o instiinteaza grijuliu pe duduia din prima banca ca abia de la 40 de ani te dai cu carbune la ochi; apoi i se adreseaza si colegului ei (in trening si cu cercel d-ala cu ‘diamant’, cum ar zice sora-mea in cvasi-inocenta celor 9 ani ai sai): ’sper c-ati deschis cartea… domnu’ de la sport-turism.’, iar apoi il deranjeaza pe un intarziat, punandu-l (ca pe toti ceilalti) sa recite si el cateva versuri din ‘luceafarul’: ‘domnu’ de acolo, din spate, care te razi cu aparat electric…(nu?)’

si-n final, la clasa a IX-a, tensiunea creste. exercitii de tipul ‘cum e corect?’ – asa sau asa; ‘este’ sau ‘ieste’? (i)etc. la una dintre intrebari, ‘domnisoara de-acolo, care ai 9 la mine (da’ ai si 4, nu?), ia zi, cum e?’ [tacere.], proful devine din ce in ce mai agitat, urla ca un apucat, precipitat, cu vocea de o raguseala sinistra, pare ca se transfigureaza – aceeasi imagine de exorcist – si izbucneste (eleva tacand, in continuare, se-ntelege): ‘zi, fato, odata, ca nu-ti taie nimeni capul!’ [well... io n-as fi zis acelasi lucru.]

iar luni voi preda la a XI-a simbolismul european.

iar de maine incepe ‘kilipirim’ la sala dalles (unde m-astept ca celebra criza sa se reflecte si-n preturile cartilor, pentru ca, btw, la humanitas & polirom se vede).

şi mie-mi place luni (8)

• carte: alice’s adventures in wonderland, lewis carroll [dar neaparat in engleza!]
• melodie: hostage of love - razorlight [descoperire recenta + trecut peste scepticismul initial.]
• film:[pauza de vizual in miscare.]
• pictor(iţă): leonor fini (1908 – 1996) [sau despre suprarealismul pronuntat feminin, as zice. am ales /de fapt mi-am permis sa fur nitel de pe blogul mesmeic, drag mie/ de data asta ceva foarte diferit de 'structura' mea sau de afinitati. sa vedem.]

oameni, cărţi şi idei proaste

• nu-mi place cand ma trezesc diminetile cu tv-ul deschis unde zumzaitul si raguseala uniforma a vocii lui dan c. mihailescu se intretaie cu visele mele si-asa fragile; nu stiu cum se face ca un critic atat de apreciat ca el poate sa emita banalitati valuri-valuri despre cartile pe care le prezinta – asta cand nu le povesteste ‘efectiv’; ma uit de fiecare data la el si astept sa vad o sclipire de farmec personal care sa ma determine sa merg pe recomandarile lui, dar nu-mi iese niciodata; si nici lui, se pare.
• nu-mi place noul format al emisiunii ‘citeste si da mai departe’, cu marius chivu – de un conventional, de o cumintenie stearsa si de o rigiditate care nu ma fac decat sa-l regret oarecum pe ioan t. morar, in calitatea lui de moderator relaxat, mereu ‘pus pe sotii’, ca sa zic asa.
• bomboana de pe coliva (cu care voi incerca sa nu ma-ntind prea mult) e campania asta masiva de ‘literaturizare’ a poporului a carei imagine e un marius tuca sau un cristoiu. cu maxima sinceritate si oripilare marturisesc ca-mi vine s-o iau la goana de nebuna cand il vad & aud pe tuca, cu o voce si o morga absolut lugubre, ce exprima fatalitatea, ca zice ‘citeste!’. [sa mor io dac-as citi ceva in conditiile astea...] de ce au oamenii astia expirati senzatia ca daca iei brusc o moaca solemna-incrancenata-fatala, vecina cu constipatia, cand vine vorba de cultura & arte devii mai convingator?