se apropie ziua unui tovarăș de-al tău. (să zicem, ziua lu răzvan.) și, ca în fiecare an, nu știi ce dracu să-i mai iei. evident, n-ai nici o idee. plus că nu vrei nici să stai o zi întreagă prin magazine căutând cadoul perfect. ei bine, de data asta vin io să te ajut – nu mai trebuie să te dai cu capul de pereți și nici să-ți pară rău că ți-ai irosit banii pentru un cârnat de tovarăș, pentru că eu și vinci (ok, mai mult vinci – să n-avem probleme cu paternitatea ideii) am inventat (mai avem nevoie doar de patentare) cadoul-bumerang. este acel lucru după care tânjești de câteva luni, pe care-l visezi zi și noapte și care într-un fel te-ar face fericit pe lumea asta, dar pe care nu te-ai îndura nici în ruptul capului să dai banii, că nu ești tu prostul nimănui. așa, deci cumperi lucrul ăsta (fie el ce-o fi) și i-l dai la prost și te bucuri pe lângă el de complezență. dar după câteva zile îl rogi să ți-l împrumute și ție nițel, că el îl poate folosi oricând are chef, dar tu…? și-ți faci treaba. (ca să curmi suferința mai repede, poți să i-l ceri chiar din ziua în care i-l faci cadou, că el oricum o să-l aibă de-acu încolo de fapt.) acu, cu cât ești mai abil și mai viclean, cu atât vei putea să ții mai mult cadoul-bumerang. depinde numai și numai de tine! important e să-l prostești pe prost.
dacă vrei să-i faci cadou tovarășului o carte, ai grijă să fie neapărat hardback – numai așa funcționează impecabil efectul de bumerang. (la paperback se îndoaie etc. și nu vrei astfel de complicații.)
răzvan, deci anu ăsta o să-ți luăm asta, pentru că ne-o dorim mult. sperăm să-ți placă și să ne îmbucurăm împreună. (și acceptăm să ne-o dai înapoi, drept cadou (non-bumerang) când va fi să plecăm din țară, căci cartea asta ne va ajuta să ne adaptăm printre străini, trebuie deja să înțelegi și să accepți asta… așa cum și noi te înțelegem pe tine.)
p.s. nu uita că anul trecut ți-am luat deleuze. când ai de gând s-o plasezi acolo unde i-e, etic vorbind, locul?
un quiz distractivpe literatură rusă. cât știi – cât îți amintești – cât intuiești.
spaima – drama – rușinea cititorului: cărțile aleafundamentale pe care nu le-ai citit (sau recitit ca adult), dar probabil ai zis sau ai lăsat să se înțeleagă că le-ai citit. tipic. (lista e lungă, oricum va fi întotdeauna lungă și umilitoare. dintre cărțile așa-zise clasice/mari/importante – deși etichetele astea au un grad ridicat de arbitrar -, io n-am citit „frații karamazov”, „jocul cu mărgele de sticlă”, faulkner (doar 2 pagini – se pun?), pynchon, rushdie, vonnegut (deși am scris despre el la un examen), „moromeții” II [lol], „ulysses” nici nu mai zic, nimic „sf” și nimic dus la capăt de virginia woolf – că tot e ziua ei azi.)
un mic experiment statistico-poetic, dacă vă plictisiți – cele mai citate versuri (pe google, evident) din literatura engleză. top 50. locul 1? un poet de necitit azi. :D
sigur le știți, dar întru revizitare – învățăturile lui scott fitzgerald către fiica sa în etate de 11 ani. (intuim, desigur, că-s lucrurile de care el însuși n-a ținut cont. ”don’t worry about mosquitoes.” văd că de alcool nu-i zice nimic.)
sau un posibil scenariu pornografic, prilejuit de cei „doi copii minune ai industriei românești, uzina de autocamioane și uzina de tractoare, brașov”:
peisaj industrial
dispecerul ghiza nicolae: „da, lucrez de 15 ani în uzină, o știu poate cum nu o știe nimeni, și secția mea este cea mai dotată; am fost lăcătuș mecanic, apoi controlor tehnic, acum iată-mă-s dispecer și n-aș pleca de-aici nici în ruptul capului, am aici o a doua casă și familie.” [de ce n-ar pleca?] „întâi pentru că îmi place meseria, apoi pentru că „una” este uzina de tractoare brașov, și puțin lucru-i să știi că din mâinile tale iese ceva admirat nu numai aici, ci și în alte 40 de țări? [...] când iese un tractor nou pe poarta uzinei simți așa „ca o zguduire” și asta înseamnă că și inima ți-e tânără. pe unde merg nu se poate să nu dau de un „băiat” de-al nostru și la așa întâlnire cum să nu te bucuri? și asta nu-i puțin lucru, e chiar foarte mult. dacă vreți să știți cum este uzina, păi trebuie să veniți în fiecare zi, aici se schimbă totul, într-o zi cât în șapte.”
ancu constantin, secretar u.t.c. al organizației din secția motor, are numai 19 ani: „știu că sunt o piesă mică, dar importantă în acest „ceasornic” uriaș și dacă din mâinile mele ies lucruri de calitate, „ceasornicul” merge bine și asta este tot ce îmi doresc. fiecare tractor mă poartă cu el. într-un fel eu ar odată cu tractoarele noastre și pâinea este parcă mai gustoasă când este frământată de mâinile tale.”
povestitorul: „da, pâinea este mai gustoasă… și ideea îmi trezește parcă din mijlocul zecilor de tractoare sclipitoare un miros dulce de pâine, scoasă de curând dintr-un cuptor, mireasma uscată și păioasă de grâu copt, sau aburul umed de pământ întors pe brazdă și gândul mă duce la sutele, miile de tractoare răscolind seva pământului.
părăsesc halele cu nostalgie, îmi doresc și eu câteva zile în care să umblu nestingherit prin fabrică, și poate dacă aș putea să șlefuiesc o piesă sau măcar să o șterg de ulei, aș simți cum îmi mulțumește acest pământ descântat de tractoare.”
mihai diaconescu în luceafărul (secțiunea „tineri reporteri”), nr. 31, 31 iulie 1971
și, pentru final, o vorbă la care să rumegăm îndelung, în profundă și imediată legătură cu sperma zilelor trecute: „bobul de grâu operează în memoria mea cu energia extraordinară a madelenei proustiene.” (cezar baltag, tot în luceafărul, nr. 29, 1971)
n-ai cum s-o spui mai bine, n-ai cum să parodiezi așa ceva; e un discurs perfect, epuizat deja.
ăștia de la bcu au deschis de ceva vreme noul libro bistro în locul absolut normalului „bufet” pe care-l aveau înainte. încă n-am fost, dar e o mare problemă: că nu mai ai voie să intri cu mâncarea sau băutura ta, de-acasă sau din altă parte (cum în mod firesc se putea înainte). iar dacă stai o zi întreagă, probabil că-ți trece prin cap să-ți iei la tine un senviș sau ceva de genul ăsta, pe care nu poți să-l mănânci decât afară. în frig, mai exact. cum vine asta? cum?
cu ocazia morții acelei nenorocite și naturaliste figuri a muzicii românești, mălina olinescu, unul dintre posturile tv transmitea, desigur, „de la fața locului”, de pe fix trotuarul unde s-a produs izbitura. alături de un reporter ardent, stăteau, întru autenticitate, vecina de palier a moartei, vânzătoarea de la librăria de unde mălina cumpăra, se pare, cărți cam în fiecare săptămână și vânzătoarea de la patiseria din colț, pe care reporterul o întreabă: și ia spuneți-ne, ce cumpăra mălina de la dvs.? aia răspunde, modestă, dar și cu o anume relevanță în glas, știind că ceea ce urmează a spune va conta: păi, pateuri, apă plată… la care reporterul (care unde voia să ajungă?!): deci un om normal! vânzătoarea confirmă: da, un om normal.
aseară pe la orele 19, în mega image-ul de la iancului îl văd pe horia andreescu. avea un coș plin, din ăla împletit, cu care se merge cu coliva la biserică, și cumpăra zahăr alb mărgăritar și niște chestii gen prosciuto. cu alte cuvinte, un om normal, ca mine și ca tine! (iar asta e tot ce contează în viață, „la sfârșitul zilei”.)
care a întâlnit vreodată o sinestezie mai filosofică și mai totală decât aceasta ce urmează, ei bine, minte:
bob veșnic, prunc prim, tu, frate al ierbii, părinte al pâinii, bunic al pământului, marea mea rudă, splendid, tutelar, demiurg anonim.
monadă a lumii, sinteză eternă de soare, de ploaie, de vânt și de humă, sudoare și rouă, eforturi și nouri, și jertfă, și raze, și palme voinice, muncite, cuprinse, tăcute și calme, de principi plugari.
străbune, bătrâne, principiu și stare, mișcare și simbol, putere și cântec, și cuget arhaic, și lacrimi, și cumpăt, și sfat, permanență, cetate cât țara, și pace de aur, legendă și paloș și pavăză, pază de grindini, de mană, de mâini de tâlhari.
[...]
fruct nobil al muncii, explozie dulce, miez alb, bucurie a omului liber, cu ochii – sori gemeni – izvor de lumină, sorginte căldurii ce-ți coace destinul de pâine pe masa copilului meu.
tezaur garant că mi-e fața curată, că port fruntea sus, că spinarea mi-e dreaptă, că mâinile-s libere, pașii statornici, făptura – ea mea și-a poporului nostru, la fel cum ești tu, al meu și al țării, dreptate și flamură, inimă, grâu! [...]
(romulus vulpescu, tezaur garant, în luceafărul, nr. 29, 17 iulie, 1971, un număr special, ca toate pe-atunci, având ca temă de dezbatere „mirabila sămânță – pământul nostru – grâul de-a pururi”)
mergeți de vedeți expoziția fluxus în germania 1962 – 1994 de la mnac, că mai ține până pe 31 ianuarie. apoi citiți cartea asta și aia e. o să vă placă. și una, și alta. e un pas simplu și cinstit întru apropierea de arta contemporană și ale sale happenings/events (cu sau fără scaun), oricât ați fi de sceptici.
iată ceva mostre modeste, făcute după posibilitățile spontanului pur, cu umbre nepoftite pe fundal:
de văzut și performance-urile lor „muzicale”, în genul ăsta. (tot în expoziție, mai multe.)
[later edit]
a, zilele acestea, au fost manifestații în piața universității și în piața unirii. [dedicație pentru cei ce mă acuză că în loc să scriu despre evenimentele de la universitate, mă ascund confortabil în cercul rece al esteticului. în plus, îmi cer scuze public că ieri am fost la mnac.]
o figură misterioasă și controversată a secolului XVIII, arhitect vizionar, alături și eclipsat de boullée (la care face trimiteri greenaway în “the belly of an architect”) și desenator – jean-jacques lequeu (1757-1826). nu se știe mare lucru despre biografia lui, iar bizarele-i opere i-au rămas oricum neterminate/nepublicate, însă, din fericire, au fost donate bibliotecii naționale a franței, unde se găsesc și acu. se pare că cel mai amplu studiu despre lequeu îi aparține lui philippe duboy, „lequeu. an architectural enigma”, din care aflăm că acest lequeu nici nu era de fapt arhitect, ci un simplu funcționar public și că moare ca un prost, prin coclauri și bordeluri, necunoscut și sărac lipit. tipic, totuși.
portofoliile lui profesionale, „architecture civile” și „nouvelle methode”, sunt presărate și piperate cu serii spectaculoase de desene pornografice, aceasta fiind probabil preocuparea lui principală, „figures lascives”, călugărițe cu sânii săltați, fizio(g)nomii, genitalii și alte fantezii arhitectonice.
același duboy, dar nu numai el, îi reconsideră lui lequeu posteritatea, desemnându-l precursor al suprarealismului-dadaismului-futurismului, pe linia lui duchamp și le corbusier, și chiar inventator al prostului gust. (greu de spus ce înseamnă asta, dar formula îmi place.)
[...] the preeminent erotic photograph (but in a completely narcissistic composition) is for me the one of young Barthes on the beach. His torso is shown in luminous nudity. The amorous contact is with the sand, in the languid pose that signals the skin’s call of desire. The punctum of the photograph, its mnemonic suggestion lies, beyond the admitted beauty of the photographed subject, in the memory of the same adolescent body, of melancholic recollections of the beach, of similar despair.
pierre saint-amand, the secretive body: roland barthes’s gay erotics,
articol apărut în yale french studies, nr. 90, 1996
acu ceva vreme, milf scotea la lumină, de undeva din gaura adâncă a timpului și a imaginarului colectiv, o regretabilă greșeală a naturii, pe care ne-am mulțumit s-o dăm repede uitării, dan fințescu. (dacă nu-l știți de pe când era pe val, n-are sens să mai discutăm.) și pentru că milf a fost atunci necruțătoare, vin eu acu să reabilitez personajul, căci, de altfel, s-a reabilitat singur… citind. citindu-l și devorându-l pe mario varga llosa, acest sud-american cu clocot în sânge. „elogiu mamei vitrege” i-a cam plăcut lui dan fințescu, precum și pasajele mitologice ambigui.
însă mie cel mai mult mi-a plăcut asta: E o carte puternic sexuala, dar si puternica in acelasi timp.
pe 31 decembrie, în mare grabă, pe ultima și nebuneasca sută de metri înainte de sfânta noapte dintre ani, mă duc la mega image de la unirii să-mi iau o perie rotundă (cu care oricum s-a dovedit că nu pot face mare lucru de una singură). o coadă imensă care, înaintea celor 2 case, se bifurcă, fiecare cum poftește. o doamnă bine, trecută de 50 de ani, aranjată, dichisită, cu părul înfoiat (făcut cu peria rotundă, probabil), se duce direct spre una dintre case, căcându-se pe sclavii care stăteau la coadă. una, mai puțin dichisită, îi atrage atenția, la care doamna noastră, sceptică și mirată, răspunde, mai mult ca pentru sine: „hm, eu vin aici mereu și niciodată n-am văzut dihotomie la coadă”, așezându-se totuși unde se cuvine.
(crecă-i pare rău lu porumboiu că n-a băgat-o în polițist, adjectiv. poate data viitoare.)
această audrey tautou mă plictisește de moarte. numai când îi văd moaca. (de curând am revăzut întâmplător la tv ensemble, c’est tout, cu ea și cu omniprezentul ăla din jeux d’enfants, două labe de filme, de altfel. nu știu cum se face, dar audrey tautou tre să fie mereu tipa aia discret-banală și totuși fatal de fermecătoare, te unge pe suflet, o pui la rană, la tumoare, unde vrei.) în fine, unele voci spun că seamănă cu audrey hepburn, logic. vocea din străfundurile mele îmi zice că seamănă cu inzaghi (când nu dă gol, adică rar).
și nu vă obosiți să-mi spuneți că nu seamănă, că chiar mă supăr. (și profit de ocazia asta ca să readuc în atenția tuturor alți frați de cruce, pascal bruckner și gregorian bivolaru.)
se pare că s-a cam deschis biblioteca națională (în noul și marele sediu de pe bulevardul unirii). sau, în fine, a fost deja inaugurată. dar stați, nu vă grăbiți întru extaz, căci programul sălilor de lectură este ca la bancă: luni – vineri, 9 – 16.45, iar în weekend închis. (mai ceva decât la muzeu.) de asemenea, pentru fotografiere avem 5 lei/poză, iar scanat 1 leu/pagină la rezoluție mică, 2 lei rezoluție mare. bănuiesc că de filmat nu vreți, că-i 50 lei/ora. bine, dar dacă vreți film porno cu implicarea personalului bibliotecii, atunci cred că sunteți dispuși să scoateți 500 lei/oră, pentru o treabă de calitate. (de curând am văzut ceva porno clasic românesc cu asistente și doctorițe, cu studente la drept înainte de examen sau cu de ce merg fetele la sală, dar la bibliotecă încă n-am avut plăcerea.) și totuși, permisul este gratuit.
librăria bastilia e, în fond, ca orice librărie care vine în urma și-n umbra cărtureștilor: are cărți, ceai și căni de vânzare (deși anunța o adevărată revoluție), iar clădirea care-o adăpostește e minunată. adevăratul brand bastilia se vrea sus în ceainărie (care-i și spațiu pentru lansări & co.), pe pereții mozoliți de ion barbu cu mare har și umor relaxat – cred ei. nu știu cine a conceput toată povestea asta, dar e fâsâită rău. n-are tact, n-are stil, n-are miez. dacă-mi bagi treaba cu ceci n’est pas une pipe și apoi mai și faci variațiuni în jurul ei, m-ai plictisit crunt. dacă pui capacul de veceu pe perete, iar m-ai plictisit de moarte, chiar și dacă în spatele capacului e o oglindă. dacă faci glume de-astea de benzi desenate de ziar, doar că pentru așa-ziși cunoscători, gen „de ce iubiți femeile?” / „de cărtărescu”, deja m-am întristat. dacă înșiri nume de scriitori, cu mici greșeli inserate în ele, ca să se bucure connaisseurii vigilenți, iar dedesubt mă izbești cu udrea și băsescu caricaturi, începe să-mi fie foarte greu.
problema este deci dacă chiar te ține și ești în stare să faci căcatul bici în momentul în care decizi să dai jos literatura, arta și restul de pe piedestal (ceea ce e firesc să vrei), ca să zic așa; dacă te ține să faci mișto cu stil, nu glume facile și obosite. de altfel, în contextele astea lucrul cu textul devine îngrozitor: riscant, predispus efectelor penibile, mult mai mult decât imaginea singură.
mai bine ar pune niște rafturi cu cărți și în mansarda aia (care-i tocmai bună de locuit de plăcere), să acopere eșecul de pe pereți.
That is to say, why was Madame Bovary dragged to court? Not, as it is usually claimed, because it portrays the irresistible charm of adultery and thus undermines the fundamentals of bourgeois sexual morality. Madame Bovary rather inverts the standard formula of the popular novel in which the adulterous lovers are at the end punished for their transgressive enjoyment: in this kind of novel, of course, the final punishment (mortal illness, exclusion from society) only enhances the fatal attraction of the adulterous affair, at the same time allowing the reader to indulge in this attraction without penalty. What is so profoundly disturbing and depressing about Madame Bovary is that it takes away from us even this last refuge—it depicts adultery in all its misery, as a false escape, an inherent moment of the dull and gray bourgeois universe. This is the reason why Madame Bovary had to be brought to trial: it deprives the bourgeois individual of the last hope that an escape is possible from the constraints of meaningless everyday life. A passionate extramarital liaison not only does not pose a threat to the conjugal love, it rather functions as a kind of inherent transgression that provides the direct phantasmatic support to the conjugal link and thus participates in what it purports to subvert. It is this very belief that, outside the constraints of marriage, in the adulterous transgression, we can really obtain “that,” the full satisfaction, which is questioned by the hysterical attitude: hysteria involves the apprehension that the “real thing” behind the mask of social etiquette is itself void, a mere mirage.
(”there is no sexual relationship” în lucrarea gaze and voice as love objects, renata salecl & slavoj žižek, editori)
în aceeași cheie, a sterilității fanteziei, citește žižek și eyes wide shut al lui kubrick. dar despre asta într-un episod viitor.
recitesc cu mare plăcere „doamna bovary”, tot în traducerea lui demostene botez, care încă sună bine și frumos.
Se întorcea acasă târziu, la zece, uneori chiar la miezul nopții. Atunci cerea de mâncare și, cum servitoarea era culcată, îl servea Emma. Își scotea redingota ca să mănânce mai în voie. Înșira unul după altul pe toți cei pe care-i întâlnise, satele prin care fusese, rețetele pe care le prescrisese și, mulțumit de el, înfuleca un rest de tocană, curăța brânza de coajă, ronțăia un măr, își golea carafa, după care se ducea să se culce și începea să sforăie.
și aș fi tare curioasă să ajung la studiul lui jean améry despre charles bovary.
As well as more than 30 volumes of verse, Logue wrote a number of children’s books, several plays, two screenplays, one pornographic novel, a long-standing column in Private Eye and versions of Homer which are considered by many to be the best of their kind since Pope.
și așa începe un frumos necrolog pentru acest christopher logue de care nici nu auzisem. și nu m-aș fi sinchisit mai departe dacă nu dădeam și peste niște versuri de-ale lui, din seria “Poems on the Underground”, marcate chiar pe metroul londonez, prin anii ’80:
de departe cea mai traumatizantă experiență pe facebook e să te uiți pe pozele oamenilor, eventual foști colegi de școală, cu precădere acele poze pe care nimeni nu pregetă să le scoată în văzul lumii, pentru că toți sunt mândri de ele, anume: pozele de la nuntă și botez, pozele cu muierea gravidă, pozele cu plodul tocmai născut – iar un copil în primele luni nu poate fi decât urât, puțin monstruos chiar, căci e încă o creatură informă -, pozele cu mă-sa lăuză, grasă, transpirată și neîngrijită (că așa-i femeea când devine mamă, tre să se sacrifice întru totul), plus pozele cu tinerii părinți, prinși în plenitudinea decrepită a decorului casnic, înghesuit – aici, cu varianta clasică când bebele stă întins pe burta lu ta-so care se uită la tv, ce mai, deșănțare totală. pozele de acasă, când stă și omu comod, nespălat pe cap, în trening sau pijamale, intră într-un fals constrast cu pozele „publice”, de petrecere, în care iese și omu în lume și se gătește, se dichisește, deși transpare aceeași imagine odioasă: el cu fața lucindu-i a transpirație, gâtuit de cravată, ea cu suvițe și bucle rigide, ireale.
cu pozele astea, fascinația ororii și a morții se tot confirmă.
(habar n-am cine-s oamenii ăștia, dar practic știu totul despre ei, deși n-aș vrea și nici n-ar trebui.)
pozele astea nu doar că n-ar trebui să le vadă nimeni, ci n-ar trebui nici să existe, nici să fi fost făcute vreodată.
The ultimate object of fantasy is the gaze itself. And I think that this goes not only for politics but also for sex. Here one should always ask the basic question as to how pornography is possible. The controversial answer of psychoanalysis is that it is possible because sex as sex is always already pornographic. It is pornographic in the sense that even when I am with my lover or lovers – let me stress the plural so as not to be accused of a binary logic – I always imagine a third gaze; that I am doing it for someone. One might say that there exists a fundamental structure of shame. When you are engaged in sexual activity there is always a fascination/horror as to how this would look in the Other’s eyes. Even with our most intimate acts, we always act for a potential virtual gaze. So this structure surrounding the idea that somebody is observing me is already inscribed into sexuality as such. Fantasy concerns not so much the idea of observing Others having sex but, rather, the opposite. The most elementary structure of fantasy is that when I have sex I fantasize that somebody is observing me.
Conversations with Žižek, Slavoj Žižek and Glyn Daly
„j’ai tué ma mère” al foarte tânărului xavier dolan mi s-a părut o mică capodoperă; desigur, foarte manierist, artificial și hiper-estetizat, însă mi-a plăcut. m-a convins să fac pactul. abia așteptam următorul film și apare acest „les amours imaginaires” și-mi confirmă teama că va continua pe aceeași viziune, aceeași atmosferă, aceleași tipare și tipuri umane, deci aceleași obsesii expuse fix cu aceeași retorică. mediu urban-artistico-boem-superficial, cu prea multă poză, efecte vizuale facile și repetitive, trimiteri culturale și alte intertexte, reacții și gesturi descompuse, fragmentate, disecate (tot mai ales vizual), însă complet goale și nesubtile. iar aici maniera depășește celelalte elemente ale filmului, din care nu mai rămâne nimic de fapt. iar dacă de la bun început nu-ți place tipul ăsta, care e un fel de reper de frumusețe (de statuie grecească în unele ipostaze), atunci e clar că nu te mai poți uita ca lumea la film. ok, mai putem spune că înseși personajele sunt goale, stereotipe – tineri mondeni și superficiali cu ceva preocupări literaro-artistice care dau și sună bine, obsedați de dimensiunea estetică a existenței lor – și atunci stilul cinematografic e cel adecvat. în cazul ăsta eu mă cac și pe „tema” filmului, tocmai pentru că-și conține automat forma/formula de reprezentare.
eh, măcar cronenberg a făcut o treabă bună cu „a dangerous method” și au căzut toți lați de extaz că-i suficient să bagi niște condimente psihanalitice pe fundal istoric-biografic, cu freud și jung & bonus – futai cu keira knightley. și dacă și gorzo zice că-i bun… cine sunt io să zic că-i încă o bășină de fascinat mințile sărace care se cred complexe?
(deci poate reușesc să văd și eu un film decent zilele astea.)
când am făcut sesiunea de interviuri, habar n-aveam de interviul de mai jos, din 1956, cu henry miller. e de departe cel mai miezos din câte am auzit. n-am ce (și nici nu vreau) să „povestesc”, pentru că-s adevăruri crunte la fiecare replică, tocmai bune să-ți pui viața la îndoială și apoi să prinzi curaj să-ți asumi libertatea. (în fine, e ceva ce trebuie să te marcheze; sunt 9 părți, eu am ascultat numai 4 până acu.)
am descoperit de curând niște corpuri diafane de femei, cu o anumită cumințenie (a pământului?) și căderi în reverii absente și cu un soi de hedonism pașnic, discret. nu știu dacă așa e femeia într-adevăr și nici n-am să țin „teoria” tipică despre femeia, văzută, iată, nu prin privirea pervertită a bărbatului! e totuși aici femeia-subiect care-și devine sieși propriul obiect – al admirației (o admirație însă timidă și prudentă, nimic zgomotos-narcisiac) și al curiozității. simplitatea ipostazelor mi-a plăcut și ea. habar n-am ce-ar mai fi de zis, căci efectul picturii ăsteia asupra mea, ca privitor, a fost direct, imediat și pur „impresionistic”. (ar fi totuși de bun-simț să nu citim imaginile astea în vreo cheie feministoidă – măcar pentru sănătatea mintal-sexuală, aia pe care o distorsionează feministele, căci vine prin bărbați, adică prin violatori!)
p.s. tentația periculoasă a asocierilor imediate și încă nenumite (și adesea profund greșite, firește) m-a dus cu gândul, uitându-mă peste desenele astea, la o poezie de mult uitată – căci plăcerea poeziei îmi e din ce în ce mai străină și mai… blocată – de tristan tzara, cu verișoară, fată de pension, te iubesc pentru că ești simplă și visezi/ Și ești bună, plângi, și rupi scrisori ce nu au înțeles. (de altfel, tzara a fost, la momentul potrivit cândva, o pasiune – simplă – de-ale mele.)
lăsându-l nițel singur pe micuț, să-și facă și el un rost în viață, mă văd nevoită să mă aplec acum asupra unei chestiuni de mare însemnătate – pentru mine, ca (și) filolog, dar și pentru voi, ca (și) oameni -, ba chiar tulburătoare pe alocuri sau depinde cum privești – și anume cam ce teze de doctorat sunt la modă pe la litere, chiar zilele astea. poate că vă întrebați… dar își mai dă cineva doctoratul în vremurile astea? să nu ne pripim cu un răspuns sceptic, pentru că adevărata fatalitate este că oamenii chiar se înhamă la niște cercetări care sună astfel:
și poate încă astea nu-s așa rele, dar decât numai atâta am găsit la avizier. mai erau câteva, absolut banale.
dar mi-am amintit că mai demult se anunța susținerea altei teze de doctorat cu un titlu să-i zicem clasic: oscar wilde, între absurd și nu mai știu ce, oricum ceva care nu intra în nici un fel de raport cu primul termen, însă, vorba aia, suna bine. (cu „între agonie și extaz” mergea chiar la sigur!). și cum încercam acu să dau de titlul ăsta pe net, găsesc teza unei anume narcisa de la constanța care și-a intitulat, foarte precis, teza „fantasticul (cu referire specială la dimensiunea europeană)”, apoi ies la iveală prin lucrare mai multe referințe la oscar wilde și la dorian grey. da’ hai că-s deja o pedantă nenorocită.
azi deschidem cu nerușinare și cu stil o antologie-colecție-arhivă sofisticată (spune-i cum poftești) cu și despre sex. decupăm ce-avem chef și ce poftim noi de data asta din studii și literatură aleasă și apoi comentăm ca la carte. totul 100% de plăcere.
pentru început, sex readerii (& writerii) sunt: Micawber, Nechayev și cu mine, (pe) care mă știți.
așadar, sex reader caută cititori fini, voyeuri de seamă. numai pe sexreader.wordpress.com, enjoy your symptom!
imediat ce m-am trezit azi, m-am întrebat, destul de din senin, dacă bertrand russell a avut copii. aflu de pe wikipedia că omul ăsta care-a prins atâtea lumi și-atâta istorie într-o viață (1872 – 1970) a avut vreo 4 soții și multe iubiri pe lângă, plus ceva copii, dintre care unul a ajuns istoric etc., dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre alte anecdote mai cu haz:
aflăm despre părinții lui că were radical for their times. Russell’s father, Viscount Amberley, was an atheist and consented to his wife’s affair with their children’s tutor, the biologist Douglas Spalding. Both were early advocates of birth control at a time when this was considered scandalous
apoi dau de altă frază, una de ținut minte [despre prima nevastă]: Their marriage began to fall apart in 1901 when it occurred to Russell, while he was cycling, that he no longer loved her.
și apoi o glumiță, ce să facem [cu dora, a nu știu câta nevastă]:While in China, Russell became gravely ill with pneumonia, and incorrect reports of his death were published in the Japanese press. When the couple visited Japan on their return journey, Dora notified the world that “Mr. Bertrand Russell, having died according to the Japanese press, is unable to give interviews to Japanese journalists.” The press were not amused and did not appreciate the sarcasm.
mi se confirmă impresia că cel mai mișto la târgurile de carte nu e s-o freci frustrat pe la humanitas și rao, să vezi cum au mai redus ei cărțile cu 2-3 lei, ci să te aventurezi pe la etaj, prin coclauri, unde edituri absconse și ex(-)centrice abia așteaptă să le treci pragul. și-așa am descoperit azi standul editurii amurg sentimental; cum să reziști acestui nume? de cum ajung la măsuța cu cărți, un domn începe să-mi explice despre ce e vorba, mai ales că toate coperțile (probabil făcute în debara) mă intrigă.
prima carte care-mi atrage atenția are pe copertă un cuplu fericit, îmbrățișat undeva în mijlocul pădurii. titlul este „pădurea și viața”, iar domnul mă lămurește: aceasta este scrisă de un colonel și este o carte despre… păduri.
aici avem un roman realist din zona rucăr-bran.
aceasta este o traducere din franceză, iar această carte este scrisă de o soprană.
apoi tăcere. omul nu mai știe ce să spună, dar reia salvator:
iar acestea sunt poezii pentru copii.
deci mâine dacă aveți drum la gaudeamus, nu uitați, vă rog, de… amurg sentimental.
pornind de la premisa universal valabilă că 1. tot omul dorește să se realizeze sentimental și profesional cumpărându-și o canapea de piele (pe care ulterior s-o țină acoperită cu preșuri și alte invelitori ca să n-o jegărească) și că 2. tot omul citește și dă bani pe ziare în fiecare zi, banca ing (devenită, cu retorica și discursul mega-friendly și mega-personal al ultimelor campanii publicitare, un soi de vodafone al băncilor) s-a gândit, probabil mult, cu o întreagă echipă de oameni „de creație”, să dea drumul următoarei pilde:
[deci dacă ești client ing sigur ai primit ermetica - deci cu atât mai incitanta - parabolă a „campionului la economii francisc panait” (!) în chiar inbox-ul tău, după modelul: „cutărică, află cum să-ți iei canapea din piele cu banii de ziare!”]
CUM MI-AM LUAT CANAPEA DE PIELE DIN BANII DE ZIARE
1. Mi-am deschis un cont de economii ING Economii.
2. Am renuntat la o parte din ziarele de dimineata si am inceput sa citesc stirile pe net.
3. In loc sa frunzaresc tabloide m-am apucat de citit cartile din biblioteca. Lumea se uita altfel la mine in metrou iar de ceva timp, fetele de la birou imi vorbesc pe alta voce, parca mai suava. Pana si sotia se poarta mai frumos cu mine.
4. Fac 4 lei pe zi economii, ca atat plateam pe ziare.
iar într-un an nu doar că-și cumpără canapea de piele, dar a lucrat și la capitolul imagine/stimă de sine și acum (are senzația că) se fute și cu colegele de serviciu, și – ca bonus extravagant – cu soția, totul numai după ce a citit toată colecția adevărul.
desigur, că legătura dintre această poveste la granița absurdului și ing este aproape inexistentă e un fapt secundar, pentru că nu banii sau canapeaua de piele contează în viață – și chiar și în afaceri -, ci omul, factorul uman.
și o vorbă despre imagine: la început era prost și amărât francisc, căci avea decât numa’ o canapea din cărți – sau din pielea ecologică a coperților de la adevărul. în viață trebuie să citești foarte mult ca să-ți iei canapea de piele veritabilă.
ai grijă, trista poveste a lui francisc poate fi și povestea ta.
nu sunt un om al isteriilor, idolatriilor, admirațiilor visceral-radicale și al orgasmelor mascate/sublimate prin livresc și alte isme, însă unii scriitori, puțini, îmi apar iremediabil fermecători. undeva la loc de frunte în preocupările mele, există acest pascal quignard dubios, obsesiv și fascinant când scrie „la graniță” (v. spaima și sexul sau noaptea sexuală) și mai există un pascal quignard doar obsesiv și enervant când vrea să scrie „romane” pur și simplu, care-s un soi de pierdere de vreme.
umbre rătăcitoare a luat goncourt în 2002, e un roman-eseu-poem, cu un dozaj atât de instabil între registre încât un pas în plus înspre ficțiunea de tip romanesc, ca să mă exprim prețios, ar fi distrus definitiv cartea. e limpede că quignard nu știe – și nici n-ar mai trebui – să scrie roman. singurul stil care-i iese e hibridul, când tulburător într-ale adevărurilor elementare, când vecin cu kitschul. și totuși (fals adversativ, desigur), romanele lui sunt la mare căutare: toate diminețile lumii i-a adus notorietate mondială (mai ales prin ecranizare – una de căcat, îmi imaginez și sper), terasă la roma a luat premiul academiei franceze în 2000 – ce logică sucită, din fericire, a mecanismelor lumii literare! -, iar „promotorii” locali ai ekphrasis-ului, de pe la litere, îl întorc excitați pe toate părțile, că-i cu gravuri (și gravuri în gravuri).
alberto moravia, acest pervers cu jumătăți de măsură, are un roman din ’49, amorul conjugal. iar în ’94 quignard scrie un roman cu același titlu. curios.
revin însă la umbre rătăcitoare [humanitas, 2004, trad. emanoil marcu], cu câteva imagini persistente:
există o viață înaintea nașterii care-i marchează începutul.
există o lume înaintea lumii în care pruncul apare.
există un fœtus înaintea lui infans.
există un infans înaintea lui puer.
există mereu, în timp, un înainte fără limbaj: e timpul însuși.
fœtus, infans, înaintea identității, sunt și unul, și celălalt fără limbaj.
*
orice umbră care ne învăluie trupul este umbra scenei pe care nu o vom vedea niciodată, căci este scena ce stă la originea noastră.
nu-i puteam auzi, nici vedea pe cei care ne făceau, nici ceea ce ne făcea, nici cum se făcea, înainte să fim. însă oamenii uită că, înainte de a fi, nu sunt.
*
[tanizaki] … își declara nostalgia pentru closetele abia luminate din vechea japonie, deja repudiate de ansamblul societății nipone, cuprinsă brusc de dorința generală de a defeca în lumina puritană, imperialistă, americană, orbitoare a neoanelor, într-un vas de faianță imaculat, înconjurat cu dale albe, igienice, lucioase, în miros de flori artificiale.
*
scrisul nu este un mod de a fi al limbii naturale. e un limbaj ce s-a înstrăinat de dialog. un limbaj straniu. este limbajul devenit limbaj-pentru-a-fi. demult, în primele imperii neolitice, scrisul l-a smuls pe omul preistoric din lumile onirice și imaginare. umanitatea pregenerică era îngropată în cavernele ei cu imagini, ca și visele ei. dincolo de limba orală, admonestativă, hipnotică, mitică, umanitatea propriu-zisă a făcut să înflorească un limbaj izolat sub formă de litere.
pornind de la scris, ea a creat un limbaj mai izolat, un limbaj fără context, o limbă lăuntrică, secretul, o zonă de umbră absolut nouă.
*
niciodată nu cunoaștem aceea ce începe în clipa când începe. orice geneză este, în noi, retrospectivă și imaginară.
nu cunoaștem niciodată aceea ce sfârșește în clipa când sfârșește cu adevărat. adio este un cuvânt despre care vrem să credem că încheie ceva. or el nu începe și nici nu încheie nimic.
*
han yu s-a născut în anul 768, a obținut doctoratul în 792 și a detestat budismul. […] han yu a creat stilul numit al prozei vechi (gu wen). stilul gu wen se caracterizează prin claritatea sintaxei, precizia lexicului, repetarea particulelor gramaticale, limpezimea expunerii.
han yu spunea: iarba care crește crește.
detesta elipsa, religia, nodurile slabe la frânghii, relaxarea moravurilor orășenilor, lipsa de vlagă în îmbrățișarea amanților. […]
a fost exilat de două ori.
a murit.
budismul și proza flască i-au supraviețuit.
*
la roma, vestalele păzeau: 1. focul, 2. fascinus-ul [membru viril, de la fascinum, phalus etc.].
în secolul XX, oamenii au renunțat să mai păzească: 1. forța atomică (focul, explozia), 2. forța genetică (fascinația, codul).
*
niciodată nu ne-am separat într-atât [ca în societățile moderne] de cadavre, de sângele menstrual, de scuipat, muci, urină, fecale, de râgâieli, de cruste, de praf și de noroi.
suntem cu toții niște preoți maniaci în bucătăriile noastre.
suntem niște tirani demenți în sălile noastre de baie.
e greu să separăm noțiunile de igienă, de morală, de sacrificiu, de gândire, de rasism, de război. ne ferim de ceilalți, de tot ce nu intră în norma socială ori senzorială, de paraziți, de șoareci, de salivă, de marginali, de locuitorii interstițiilor (păianjenii, șoarecii de pădure sau scorpionii nu sunt nici înăuntru, nici afară), de universitarii autodidacți, de mamiferele-pești, de evreii creștinați, de mamele celibatare, de apa nepotabilă, de locuitorii frontierelor (țări sau corpuri deopotrivă), de spermă, de acele de siguranță, de unghiile tăiate, de sudoare, de secreții, de strigoi, de fobii, de fantasme (ce parazitează zidul care ar trebui să separe trezia de somn). arta este o producție parazitară.
cel care face să apară ceva ce nu exista până la el, acela aparține regnului inadecvării.
nu e la locul lui. e însăși definiția impurității: ceva nu e la locul său. un pantof e curat pe podea. e murdar dacă-l pui pe fața de masă printre flori, argintărie și paharele aliniate.
*
ceea ce caută indivizii legați de colectivitățile în care muncesc e contopirea într-un corp mai vast. ei regăsesc străvechea bucurie care consta în a te lăsa conținut. renunță la subiectivitatea dobândită o dată cu învățarea limbajului și la privilegiile îndoielnice pe care le oferă identificarea nominală. adoptă dorințele celorlalți; au bucuriile numeroase, repetitive, fetișiste, obsedate, eterne al masochiștilor. […] ei preferă să suporte un tiran pe care îl știu (care îi umilește în limitele unor legi care nu permit umilințele excesive), decât să îndure
spaima imprevizibilă;
ori lipsa de figură paternă;
ori desconsiderarea ei;
ori singurătatea.
*
romancierii sunt poate singurii conștienți de iluzia (de vreme ce-și consacră timpul cultivării ei) pe care-o zămislește orice povestire și de strania vitalitate care se naște din această ficțiune. singurii care știu că sunt oricâte romane posibile și nici un adevăr în spatele lor. că sunt oricâte întrebări posibile și nici o ghicitoare propusă cu adevărat în spatele dramei ce crește în ele. de aceea oamenii adoră examenele, concursurile, inițierile, alegerile, de aceea organizează atâtea competiții, citesc atâtea romane cu cheie, se amuză inexplicabil să dezlege cuvinte încrucișate: ei vor să creadă că există un răspuns care precedă întrebarea lor, acolo unde nu e decât țipăt de pulmonare, scenă invizibilă, nesfârșită interogare corporală, contingență sexuală. vor să creadă că există o încifrare inițială, că există o direcție sau o speranță pentru viața lor.
și-o să revin prin zona asta, că-mi place.
p.s. din quignard mi-am stors și primele idei întru viitoarea-posibilă lucrare de disertație, nu-i puțin lucru în vremuri tulburi ca ale mele, doamne păzește!
