concurs bliterar (im)perfect

voroncas si bucharestian prezinta:

Concursul perfect! – (with several obstructions)

Pornind de la scurtmetrajul lui Jorgen Leth, caruia ii vor adauga cateva obstructii si constructii, bucharestian si voroncas pun bazele concursului bliterar perfect. Astfel, cei doi vor trebui sa rescrie scurtmetrajul, in limitele bunului-simt si ale teoriilor cunoscute, respectand doua sau o obstructie:

Obstructia unu: voroncas va scrie despre bucharestian si bucharestian despre voroncas;

Obstructia doi (optional): Scurtmetrajul va fi transformat intr-un fel de banda desenata.

_______________

p.s. mult succes! (caci voroncas are spaime si spasme cand intra prin joaca de-a fictiunea.)

anecdotă literară. cu antoaneta tănăsescu

Prima și singura dată când am mers la anticariatul number one de la universitate, de pe academiei, vizavi de infectul spring time, mi-am luat multe cărți. Inclusiv Gide la 2 lei. Detalii. Eram între cursuri. Ajung la Antoaneta Tănăsescu la curs. Inevitabil, cu cărțile după mine, îngrămădite într-o pungă albă de tip alimentară. Ea se deplasează de la catedră spre scaunul meu, unde începe, cu o anumită lentoare a gesturilor, să scoată cărțile din lamentabila pungă, analizând-o atent(Ă!)* pe fiecare. Cum ziceam, Gide, două cărticele. Nu mai știu, Freud, ceva despre pictura flamandă, Ian McEwan „ăla” (că n-am citit nimic de el), o „cărticică de buzunar” cum mai trântește Alain de Botton** (căruia îi tot dau  aiurea șanse, ca și lui Barnes, de altfel), corespondență Gide – Martin du Gard, corespondență Henry Miller – L. Durrell, 1935-1980 (vorba aia, o viață de om). La aceasta din urmă, profa se oprește îndelung, privește fix într-un punct nedefinit (poate spre infinit!) și spune, fără să mă privească, ca pentru sine (fals, desigur): „Pe vremea mea, programul editurilor cuprindea numai Mari autori. Așa ceva – și arată spre cartea stigmatizată – era de neconceput. O fi fost bine… nu știu. Dar, mă rog, s-a demonstrat că un om nu poate trăi numai cu capodopere. Nu se poate! Tot mai trebuie o Agatha Christie sâmbăta, duminica. Bine, nu zic că ăștia nu-s scriitori buni, da’…” Și ridică (fals-)nedumerită din umeri. Crecă am ridicat și eu, vag, din umeri, căci nu prea e nimic de comentat. Inutil să mai spun ce om „citit” e Antoaneta Tănăsescu, care-și cultivă totuși intens și firesc, idiosincraziile, adesea pur și simplu de neînțeles pentru „noi, studenții”.

__________________________________

* Dedicație pentru Vinci, care zice că nu știu să vorbesc când zic (și o zic des, se pare), de exemplu, „M-am uitat mai atentă” în loc de „atent”, căci e corect să folosesc complementul, și nu elementul predicativ suplimentar (așa cum anumite porniri intime mă îndeamnă, sclava de căcat a gramaticii ce mă aflu!)

** Ultima lui carte citită, Sex, shopping și un roman, a fost așa o labă tristă, chiar  mai tristă decât însuși titlul. De altfel, nici n-am terminat-o. Așa tristă era!

senzațional! patima egomaniacă a studentelor la litere (varianta necenzurată). confesiuni năucitoare

io am facut multe căcaturi pe blogul ăsta. din care cauză, uneori, mi-am și luat-o psihicește. să (nu) ne amintim, de exemplu, de melodrama mihai mindra & co. (personaj încă foarte căutat prin post-urile mele, de altfel.) la povestea cu breban mă amuzam ca poate apare breban însuși să mă desființeze, iar la textulețul recent despre masterul hiperinteresant pe care-l  fac acu tot pe la litere (c-așa mi-a fost destinul!) credeam că, cine știe, nu mă mai lasă domnii profesori să trec clasa! (ca pruasta de roxanah care sigur numai trece clasa la moangă, c-a fost nesimțită și a vorbit în timp ce el, probabil – nu bag mâna-n foc, ca n-am fost chiar acolo – debita întru abstracțiuni. celtice sau nu.) dar nu despre asta e vorba în confesiunea de față (intelectuală, desigur, pă modelul lui adrian marino, asupra căruia voi reveni cu seriozitate, fincă posed și această capacitate).

după cum bine se știe – sau nu – prin noiembrie am scos și noi, (pre-)filologii, o carte! (alfel, n-am avea sens pe lumea asta.)  un volum colectiv, scrisoarea de iubire, dragoste, amor, editura ars docendi, 2009, cu studii, eseuri, corespondențe, unele mai inedite decât altele. nu insist. în presă, ce să zic, reacțiile au fost bune, cu sau fără eforturi de diplomație. articolul deliei ungureanu (asistentă de tl tot pe la litere) abordează chestiunea cu pertinență, bun simț și, inevitabil, mici afinități – adică ea zice că noi ăștia băgați pă corespondența secolului XVIII englez, io, roxanah-bioenergizata, vinci-manelistu și emilian-drogatu, facem o treabă bună, în ciuda evidentelor noastre neajunsuri. mai e articolul lui paul cornea, adresat elegant d-nei antoaneta tănăsescu care ne-a adunat și a tras de noi, îndărătnici drăcoși ce am fost. și ar mai fi emisiunea lui dan c. mihailescu, omul care aduce cartea, care în general mă îngrețoșează de la un cap la altul, am mai spus-o, și despre care oricum le zice cu miez vinci.

în volumul cu pricina au scris 50 + 1 de uameni. luminați, informați, talentați, precum și unii mai săraci cu duhul (amin). ei, acest post le este chiar lor, celor din urmă – care vor fi cei dintâi, se știe – închinat, căci zace-n mine sămânța răului încă de când am ținut primul exemplar în mână și am frunzărit paginile pângărite de colegele noastre extasiate în febra unei scriituri demne de naivitatea oracolelor din școala primară sau de crizele identitare hormonale pubertine secretzioniste etc. mai concret, la final fiecare individ care a contribuit la frumosul volum are posibilitatea să-și conceapă o scurtă (adică de bun simț) autoprezentare, fără indicații suplimentare sau restricții. dar insist: există, din fericire, o anumită intuiție a bunului simț care ne ghidează în momentele mai mult sau mai puțin delicate și ne scoate practic din căcat. surpriza – aproape ireală – a fost să constatăm că, unora dintre creaturile care s-au semnat prin carte, această minimă conștiință de sine le este fatalmente străină. așadar, libertatea lor creatoare a… creat monștri, aproape la propriu! (io, personal!, am stat vreo 2 zile sa reformulez alea 3 randuri despre mine, cu jenă, rușine și scârbă de mine.)

iată, la întâmplare, crâmpeie din aceste ego-uri inflamate, cangrenate (menționez că selecția a fost cumplit de dificilă, m-a pus într-o situație ingrată de-a dreptul, căci materialul uman și scriptural e inepuizabil!):

Am dat la Litere pentru că m-a sfătuit o vecină [...]. Când am citit prima dată Cioran am plâns și nu am ieșit din casă două zile, deși nici acum nu îl înțeleg în adevăratul sens al cuvântului.

Sunt o fire melancolică, visătoare, care se hrănește ca o gurmandă cu zâmbetele și bucuriile celorlalți atunci când ea nu le poate obține. În rest, îmi place foarte mult să dăruiesc aiurea zâmbete. (…) Sunt o persoană căreia îi place să se plimbe și prin acest lucru mă definesc complet.

(…) nu e dornică să termine facultatea, deoarece s-ar descrie ca o melancolică absolută, mereu predispusă amăgirii de a se mai uita încă o dată la pozele copilăriei și la cele mai vechi (…). Sunt un mare iubitor de Camus, de Dali, de vară, de câini și nu mă încântă nimic mai tare decât spumele învolburate și dansânde pe care marea mi le poate oferi în orice anotimp. Doar ea, marea, îmi pare frumoasă, indiferent de vârsta anului respectiv, găsindu-mi în ea partenerul de taifas.

Încă din copilărie, pasiunea pentru literatură m-a purtat pe la concursuri de literatură la care am participat susținând creații proprii de poezie și proză. Nu mă descriu ca fiind o fire melancolică, ci mai degrabă veselă și extrovertită. (…) În creațiile mele am atins teme precum: iubirea, adolescența, mitul androginului, sărăcia, avuția. (Re)citesc cu plăcere pe Kafka pentru puterea lui de a transfigura realitatea păstrându-i sensul, pe Isaac Asimov pentru imaginația constructivă în domeniul tehnicii și pe Alecsandri pentru coloratura versurilor.

Acum doi ani, lăsându-mă cuprinsă de euforia Valentine’s Day și sufocată de inimioarele chinezești de toate mărimile și formele pe care le-am respins îngrozită, i-am făcut cadou iubitului meu volumul lui Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”. L-am parcurs pe nerăsuflate, apoi i-am scris pe prima pagină: „Citind, vei descoperi, sau, din contră, misterul se va adânci și mai tare…” O simțeam de mult timp, dar abia atunci mi-am dat seama că sunt o zână care învață să fie femeie (…). „Zâna” este o visătoare studentă la Litere, veșnic îndrăgostită de iubire.

Am început să scriu…, dar nu proză sau poezie…, ci idei, caiete întregi cu povestiri și rememorări, sentimente expuse. Să scriu doar pentru mine! Am început însă să visez că, poate, într-o zi… voi avea ocazia ca gândurile mele să fie publicate și iată că visul mi s-a împlinit.

Cunosc limba engleză de nivel avansat (scris, vorbit, citit), iar limba germană de nivel mediu (vorbit, citit) și de nivel începător (scris). (…) În ceea ce privește cunoașterea utilizării PC-ului mă descurc folosind programe ca: Microsoft Office și Internetul.

Așa sunt eu, în aparență cu capul în nori, dar în esență cu picioarele bine înrădăcinate în cel mai adânc cernoziom. Am vise ce-mi trec prin gând cu bicicleta (căci dacă ar fi trecut cu avionul probabil că aș fi fost un geniu, iar eu mi-am semnat contract să trăiesc mult…), iar unul dintre acestea nu s-a format singur, ci cu ajutorul unei minunate doamne profesoare, dumneaei mi-a pus temelia, iar eu am adăugat mortar ca să rămână veșnic și căldura sufletească, să inspire…

Îmi plac naivitatea, diminețile, imensitatea munților mă copleșește, ador privirile jucăușe și zglobii ale copiilor, finețea, misterul, dragostea sunt bătăi ale vieții, iar libertatea e a mea… Dacă nu ar fi existat termenul „libertate”, cu siguranță l-aș fi inventat. Nu-mi plac „de ce”-urile, apa rece, diplomele, falsitatea, obișnuința, banalitatea, neputința bătrânilor.

mă tem că orice comentariu – în privința stilului hiperclișeizat, a informațiilor de maximă relevanță transmise – ar fi de prisos. din masochism, aș mai continua, la categoria ‘diverse’: o tânără e născută în orașul de la malul mării, pe deasupra și îndrăgostită (ce ironie!), alta ne spune care-s punctele ei forte, alta scrie mai mult în puncte de suspensie decât în cuvinte (ceea ce nu e tocmai o idee rea, la cum se exprimă), accentuând că-i place literatura de calitate, o alta e născută în orașul de pe malul Jiului unde se află operele de artă ale lui Constantin Brâncuși (toate, probabil), Cioran e citat obsesiv (una îl citește până când uită de ea), glasul literaturii, chemarea, visarea, triumful, sunt o fire… apar cu obstinație estetică în aceste confesiuni sfâșietoare, o altă duduie este (chiar!) vicepreședintele Asociației Studenților Creștini-Ortodocși Români din București (Duamne-ajută!), iar multe altele înșiră titluri, concursuri, organizații, căcaturi de tip comunicare-relații-publice-economice-finanțe, punând accentul fie pe scindarea interioară, fie pe armonioasa colaborare, căci literele și ase-ul merg mână-n mână, se știe! în fine, o duduie, după ce-și trântește autobiografia pe trei sferturi de pagină (enorm, în context), precizează ingenuu: dacă mi-a scăpat ceva, mă găsiți la (adresa ei de mail); ce-i drept, pe mine încă mă roade curiozitatea în acest sens.

ce mi s-ar putea întâmpla acu – și ar fi supermijto! – e să mă scoată din ediția a II-a, a III-a… a cărții! mulțumesc.

unde-s culți puterea crește!

si pentru ca uneori - cliseic sau nu, in mod real sau nu – iti incolteste in cap gandul ca ai nevoie de o schimbare – pe care chiar o infaptuiesti sau nu, dupa caz – am decis si io ca fiecare, mai mult “de la sine” asa, sa-mi reorientez energiile scriptoricesti mai mult sau mai putin narcisiste si spre alte zari, dar nu fundamental diferite. nu vreau sa ma pripesc, dar i-as zice un soi de pas spre maturitate. sa ma adun nitel intru un proiect misto care ie http://cultitudini.net/ si care aduna, la randul lui, cateva capete cu ceva idei (si idealuri!) miezoase. sa ne fie de bine, sa nu ne plictisim niciodata!

altfel, trag cu dintii si de blogul asta si astept noi suparari.

false note despre un master de căcat. nervi de iarnă și alte fantezii

vorbim de etape. stari, stadii, momente, in echilibre ce se rup si se refac la loc (si toate retorica aia baroca, care oricum n-are nici o legatura ‘avizata’ cu se spun acu), fara sa respecte vreo lege anume sau cine stie ce fatalitate. mai ti-e lene de tot, mai iti revii, mai iti vine vreo superidee, mai dai sanselor cu piciorul, mai regreti, mai citesti, mai uiti, mai te faci ca scrii si o iei de la capat, intr-o recurenta a temelor & motivelor ‘existentiale’ care sa-ti demonstreze ca nimic nu e ireversibil si definitiv. miscare continua, din fericire, ceea ce anuleaza pesimismul zgomotos al decaderii implacabile, precum si hiperentuziasmul succeselor in lant.

fireste, micul meu discurs introductiv nu e decat un mod ieftin cu pretentii de teoretizare diletanta a unei perioade cam searbede din viata-mi ultimelor saptamani. si nu pentru ca mi s-ar fi intamplat ceva nasol – din contra; a fost in multe privinte una dintre cele mai productive si consistente ‘etape’ din existenta mea socio(-schizo)-culturala. lucrez intr-un mediu 100% cultura-arta-si-alte-isme, cu oameni cu idei si cu umor sanatos, m-am mutat deja de o luna si, contrar oricaror asteptari, inca nu-mi dau seama ‘care-i treaba’, de fapt. de cealalta parte, ’spiritualiceste’, mi-a pierit – incet si sigur – cheful pentru un master anemic, cu cursuri disparate si diverse labareli care mai mult n-au legatura cu ‘literatura comparata’ si au ceva relatii cu teoria literara contemporana, unde, daca nu te-a prins marele val poststructuralist, n-ai ce cauta. si nu vreau s-o dau pe fatalisme (contrar a ceea ce tocmai ziceam), dar ie izbitor de greu sa faci in chip profesionist un master in romania. poate exagerez. o fi greu decat pe la litere. deci la scoala merg mai mult rar decat des, iar uneori o fac in virtutea respectului pentru cativa profesori de care eram deja atasata.

pentru ca e master, vorbim de cursuri putine. din alea putine, 2 se ocupa cu jurnalele de calatorie in strainatate ale entelectualilor romani, respectiv autobiografiile unor scriitori romani plecati, din varii motive (in general politice), pe la egzil. ‘mpare rau ca nici una dintre teme nu e dintre acelea care sa nu ma lase sa dorm. in continuare, cornel mihai ionescu – si-mi pare rau ca pe wiki scrie putin pentru o figura absolut remarcabila in eruditia sa – tine, de la inceputul anului, un curs de istoria artei, adica despre laocoon. :/ si monstri marini si serpisori si noduri si numeroase digresiuni enciclopediste (alea etimologice sa te lase cu gura cascata, nu alta!) care compun o enorma poveste la care studentul cu greu poate lua parte. pentru ca devine un curs pe tiparul “despre tot si nimic”. pe aceeasi directie, dar cu o tendinta pronuntata de masturbare autista, se inscrie si cursul d-lui moanga, ale carui cunostinte intr-ale artei sunt din nou impresionante. insist pe distinctia om – curs(ul) sau, caci cu moanga am iesit adesea pe la cafea si-am vorbit nenumarate si e una dintre figurile interesante ale facultatii noastre. insa cursul de iconologie de la master e rupt de orice coerenta. incepusem relativ promitator cu panofsky, apoi nu stiu ce s-a intamplat. hipnoza de cacat, exersare a noncomunicarii. iar de la conjunctii si prepozitii – vorba lu’ ghelase! – scenariul se rupe. si nu se mai reface pret de aproape 2 ore. la antoaneta tanasescu nu mai zic; este ea, intr-adevar, asa cum o sti(a)m, insa ma plictisesc, insa ma tot duc la curs si nu mai astept nimic. ne povesteste, cu stil, despre carti-si-viata, despre viata. si vorbim inevitabil din lumi paralele. probabil ca nu e vina nimanui. ‘vedeta’ masterului semestru asta e, de departe – si din tinuturile exotice, hehe, ale filosofiei -, vasile morar (aflat, hehe, printre acei secsi 50 de entelectuali autohtoni – ce-i drept, la peste 60 de ani, se tine misto rau!). mda, e pur si simplu din alt lut pedagogic, ca sa zic asa, fata de figurile familiare de pe la litere, in general non-didactice (cu efecte senzationale si dezastruoase deopotriva; e al draq de greu sa fii un prof neconventional, spectaculos si eficient in acelasi timp. ma-ntorc, n-am ce face, din nou la exemplul sebastian-vlad popa.). e impecabil, e relaxat, e amabil, insa domeniul eticii aplicate (care trebuia de fapt sa fie ‘etica & estetica’) nu trece dincolo de limitele unei frumoase curiozitati pentru mine. oricum, e un curs la care merg cu placere. o placere putin angajata. si-mi pare rau, eram obisnuita sa fiu cu totul acolo.

altfel spus, imi pare rau de ‘etapa’ asta dezamagitoare, filologic vorbind. imi pare rau ca-mi pare rau. e un context neinspirat, atata tot. astept, inertial, reale provocari pentru semestrele viitoare. astept un curs sanatos de literatura comparata. astept spectacolul cu care m-am obisnuit. bla bla, e un subiect nitel melancolic pentru mine. nu regasesc nimic demn de cinismu-mi sau de ironiile crunte pe care le azvarleam, nu fara o meschina simpatie, spre fostele mele colege, in prezent fericite ase-iste. (si sincer ma bucur pentru ele! desi mai tarziu, au luat decizia corecta!)

deci dupa primul semestru la masterul de teoria literaturii si literatura comparata al facultatii de litere din universitatea din bucuresti mi-e putin sila, de ei si de mine la un loc. curat baudelairian! oricum, important ie ca vine craciunu’-si-revelionu’, aci ne cacam pe ia de literatura si macar ne simtim bine-n pizda ma-sii de treaba.

despre cravate la MNaR

incepe zilele astea expozitia noduri italiene. cravata – evolutie, limbaj si stil. la mnar, cum zic mai sus.

de vazut: 150 de modele de cravate, care mai de care mai sofisticate, 10 costume barbatesti si o documentatie bogata care sa ilustreze evolutia cravatei in diverse mode vestimentare ale mai multor epoci, de la esarfa innodata din secolul al XVII-lea pana mai prin zilele noastre. modele, materiale, tesaturi, imprimeuri variate, plus informatii despre tehnicile de productie a cravatelor. in fine, curiozitati din nou; cum ar fi ca “cravata” vine din frantuzescul “cravate” care e adaptat din croatul “hrvat”. restul la expozitie!

• durata: 10 decembrie 2009 – 10 ianuarie 2010
• locul: mnar, sala auditorium (intrare de pe stirbei voda 1-3)
• program: miercuri – duminica (10.00 – 18.00)
• gratuit: prima miercuri din luna

iar pentru degustare si anticipare, iata neste pose!

gaudeamus, astea

vineri fu la gaudeamus si multasteptata lansare a cartii noastre, “scrisoarea de iubire, dragoste, amor”. au vorbit niste uameni; carmen musat, iulian baicus si alti ganditori, mai mult sau mai putin studenti. am stat in spate si am chicotit. intre noi, barbatii, cum s-ar spune. antoaneta tanasescu, intr-o forma radiindă (!), n-a pregetat sa-si exprime, inca o data si-o data, iubirea (dragostea, amorul…) pentru vinci, “iubirea ei secreta”, alaturi si de emilian (dar mai putin!), marturisindu-i domnisoarei care-o insotea… asa sunt eu, imi pierd mintea dupa cate un baiat! dar in fine!

am gasit “noaptea sexuala” a lui quignard cu 65 lei. am luat-o, m-am bucurat nitel si apoi destinul a ales s-o fac cadou, aproape impotriva vointei mele. tristetea fu maxima, desi dorinta de a o pastra se indrepta nu atat spre continut – sumar, de altfel -, cat spre ‘ideea’ de (o astfel de) carte.

dar mi-am revenit repede, cu carticele de la paralela 45 si art. si un super-mega-dictionar longman recent, la un pret penibil. desi produsul nu prezenta (mici) defecte, vorba aia! ne indreptam victoriosi spre iesire, io si cu vinci, care mai de care mai mandru (sau trufas) de achizitiile livresti, inca buimaciti de stralucirea si opulenta marilor (si trufaselor) edituri, de forfota si caldura inabusitoare etc., cand, din senin, modest, umil etc. – dar nu fara demnitate, ce-i drept – se apropie de noi un domn in varsta, tinand in mana o carte si o sacosa in cealalta, si ne intreaba: “nu va suparati, un volum de epigrame nu v-ar interesa?” nu, multumim… si ne-am carat usor deprimati.

între timp

vorbeam si io, undeva prin vara, cu inima grea, despre necesitatea anumitor decizii ce ma framantau la vremea aceea; decizii numite semi-decizii. intre timpulacesta, mai din senin, mai cu intentie si premeditare, treburile s-au concretizat in toata puterea cuvantului: m-am apucat de masterul cu pricina (caruia ii voi dedica o serie de ganduri cat de curand, caci pana acu as zice c-am asteptat sa se decanteze simplele impresii); m-am angajat la mnar, unde e mereu ceva de gandit, de citit, de studiat si de scris, intru bunul mers al lucrurilor; m-am mutat. de acasa. aici alta poveste. cu putine personaje, putina naratiune.

si-n general am mult timp pentru mine, cum se zice, dar nu-mi dau seama ce-i de facut, de fapt.

de facut sunt multe, se stie:

e expozitie frumoasa la mnar, “calatorie in bretania. artisti francezi si romani descoperind cultura bretona”; e cu de toate: pictura, gravura, afise publicitare (sfarsitul secolului XIX-inceputul XX), mobilier, costume traditionale si alte curiozitati mai mult sau mai putin domestice, mai mult sau mai putin vizuale – detalii pentru care sunt in plina ‘cercetare’.

e si gaudeamus zilele astea. pana duminica. iar maine la 13:30 se lanseaza cartea ‘noastra’ cu amorul.

nou! cum să ţi-o revelezi creştineşte. cu oana pellea.

zilele trecute, pe neasteptate, a dat ’sfantul strigoi’ si mi-au picat ochii, complet fara voia-mi – ci cu a lui dumnezeu, pesemne -, chiar in jurnalul oanei pellea, sfanta si ea, pentru ca o preabuna crestina il citea cu mare nesat, dar si cu doza necesara de evlavie, in metrou.

nu degeaba – aveam sa iau seama curand – a noastra cititoare crestina a zabovit indelung asupra celor doua pagini, indesate de intelepciune si har. gratie ei, m-am infruptat si eu, pacatoasa. in principiu, bucata de confesiune sacra graia astfel (si nu pot decat sa ma tin aproape de textul aievea, ca ma vede dumnezeu)…

o surprindem pe autoare – si pe marea actrita! – in vizita intru sihastrie la manastirea tismana, fara a uita sa mentioneze – intru „sare si piper”, de data asta – ca e insotita de laptopul mac air („de fitze”, precizeaza cu acribie mondeno-tehnica autoarea) si ca-n momentul acesta in care scrie asculta frank sinatra, new york, new york; dupa care se intreaba, frenetic, care ar putea fi legatura intre new york si tismana?! inainte ca cititorul sa apuce sa se bage la idei, cum ar veni, raspunsul se iveste numaidecat, ca o revelatie, care surprinde, de fapt, prin simplitate: deci legatura dintre cele doua spatii (/lumi etc. – sa le zica fiecare cum pofteste) e ca… exista! ca e o minune existenta lor, a amandurora!!! (io nu mai inteleg nimic.) :/

randurile se scurg in continuare – precum viiata insasi -, in aceeasi stare de ingretosare, astfel: se intoarce in chilia ei acolo, singura, si se intinde pe pat; pe patul alaturat i se infatiseaza nimeni altul decat i(i)sus, care ii zambeste; iar ea ii zambeste la randui ei. in acelasi registru sfatos, dar nu mai putin (auto) ironic, autoarea marturiseste ca totusi nu ajung la nici o concluzie. (he he!) si abia atunci incep si eu sa inteleg… asa, in general, precum si motivul pentru care, hiper-extaSiati, multi sug din invataturile sus-numitei catre muritori (si) pacatosi etc. etc.

[altfel, eu credeam ca am prejudecati. amin!]

expoziţie nocturnă la MNaR

• iată încă o invitaţie pentru zilele astea:

Sâmbătă, 14 noiembrie, expoziţia „Ipostaze ale modernismului. Pictura în Bulgaria, Grecia, România, 1910-1940” are program prelungit, până la 4.00 dimineaţa, însoţit de performance-uri dada. Accesul este gratuit.

• ce vedem:

Victor Brauner, Marcel Iancu, M.H. Maxy – ca să-i amintesc pe “cei mari” – şi alţii cam ca ei, avangardişti bulgari şi greci.

• ce mai vedem şi ascultăm:

În intervalul orar 17.00 – 20.00, se vor desfăşura nişte performance-uri în spiritul mişcărilor de avangardă de la începutul secolului XX: tineri de la mai multe licee din Bucureşti propun o interpretare originală a Manifestului Dada publicat de Tristan Tzara la Zürich în 1918, în primul şi singurul număr al revistei Cabaret Voltaire. Ei vor recita fragmente din texte de autori precum Saşa Pană, Ion Vinea, Geo Bogza sau Eugen Ionescu şi vor surprinde publicul cu asocieri inedite între pictură şi literatură, ilustrând conceptul de pictopoezie, aşa cum a fost definit de Victor Brauner şi Ilarie Voronca.

ş.a.m.d.

ne zarim pe acolo!

hai să vedeţi care-i treaba!

a fost o vreme, aceasta din urma, incarcata de schimbari, evenimente, scenarii si alte istorii care mi-au pus in paranteza interesul pentru blog(uri), desi cu gandul practic am fost mereu aici! le voi lua pe rand aproape pe toate, ca sa(-mi) revin, ca sa-mi aduc aminte, ca sa stiu o treaba, cum ar veni. masterul si ipostazele sale fac un subiect bun de dezbatut, dar e chestiune serioasa care necesita timp si atentie.

pana una-alta, iese – pe bune! – volumul colectiv de eseuri si studii despre si cu scrisori de amor, coordonat de antoaneta tanasescu. autorii sunt studenti de pe la litere (pusi cu forta sa scrie, desigur, dupa cum inspirat sustine emilian – care aparent nu mai scrie, dar si-a deschis, cica, blog nou); printre capetele luminate amintim: vinci – care nici iel nu()mai scrie -, roxana – care nici ia nu mai vrea sa scrie! si io – care trag de mine, iata, sa mai scriu cate ceva. deci o sa fie o lansare, o sa debutam etc. desigur, treaba putea iesi mai bine (eufemistic vorbind acu!), insa datoria mea e sa ma hiper-extaziez pentru proiectul asta, cum ar veni. oricum, noi va asteptam cu draga inima si cu inima deschisa, cu mult amor – cum numai noi stim! – si alte bunataturi! hehe.

filme peste filme

a venit toamna. a-nceput scoala. am vazut, intr-o inlantuire uluitoare si la propria-mi recomandare de fiecare data inocent-neinspirata, cateva filme intristator de slabe: o experienta de cacat la anim’est undeva in primele zile, cu filmulete teziste, ‘lectii de viata’ cu morala despre cum sa fim mai buni si sa ne iubim parintii, oricum ar fi iei! etc., un film obscur care a luat palme d’or in ‘87, cu gerard depardieu in rolul unui preot vizitat de satana si patruns de abstractiuni plicticoase, alaturi de alte cateva personaje cvasi-isterice fara motiv, dar cu o placere debordanta de a se auzi vorbind ‘filozofic’ despre Nimic! (pentru curiosi, “sous le soleil de satan” se chiama filmul pre numele lui), “ensemble” cu ubicua audrey tautou, film care ar fi avut datele unei povesti inteligente (nu neaparat si inedite), dar care a alunecat, vazand cu ochii la propriu, in propria suficienta cliseica, culminand cu o iubire gretoasa (transformata in chip original dintr-o ura zgomotoasa!) regasita explicit de catre ‘cei doi’ chiar in gara(/aeroport?) cand iel se pregatea sa plece departe pentru ca ia n-avea curaj sa-si asume amorul! of. pe audrey tautou am vazut-o de curand si in alta semi-tristete previzibila, parca dinadins adresata duduilor, “coco avant chanel”, bien sur.

de cealalta parte, desi tot cam naspa sta treaba, aparu si ultimul film al lui woody allen, “whatever works” – un titlu care ar putea sa sune a un soi de disperare, credea amuzat vinci inainte, dupa care si-a schimbat parerea, in timp ce io cu tristete cred ca de fapt suna cam adevarat; sau cel putin ’simptomatic’. foarte pe scurt, filmul (ca situatii, ca dialog, ca ‘filozofie’) si personajul central, boris – imbatranitul hiper-inteligent si nevrozat pe masura, umpic obsesiv-compulsiv (isi canta ‘happy birthday’ de fiecare data cand se spala pe maini, caci asa elimina microbii cu adevarat!), paranoic si mizantrop, cu accese de meta-narativitate etc. – sunt marca woody allen 100%, cu unicul mare pacat: ca nu e woody allen in rolul asta! pur si simplu, filmul nu a avut nici un sens pentru mine, nici un strop de ’sare & piper’; personajul e jucat de unul larry david, pe care n-am putut decat sa-l semi-antipatizez de la bun inceput si sa-l privesc ca pe un insipid simulacru de woody allen. in virtutea arbitrarului – care nu poate fi decat ‘gros’ -, boris ajunge sa se casatoreasca cu o pustoaica inocent-profund-ignoranta, dar in felul ei fermecatoare! acu io nu stiu prea multe despre capacitatile intelectuale ale d-rei previn, ‘fiica’-sotia lui woody allen, si-mi imaginez ca nu ie chiar o proasta, insa situatia aminteste – prea explicit ca s-o iei in serios – de propria-i biografie. si atunci faptul ca personajul e jucat de un altul e prea grosolan ca sa-l interpretezi drept ‘distanta’ sau ‘protectie’ biografica, cum ar veni; acelasi lucru si daca woody allen ar fi jucat: apropierea ar fi fost atat de evidenta, incat s-ar fi transformat intr-o invitatie de a nu o exploata; cel putin nu intr-o  maniera ‘din topor’, cum m-am facut io c-o fac. in fine, detalii. probabil ca (doar) a imbatranit.

stilul corporatist (2*)

* si ultima parte, sper, data fiindu-mi greata.

n-am mai scris pe-aici pentru ca am avut chestii mai senzationale de facut, cum ar fi sa-mi dau demisia! experienta corporatista ramane istorie; o istorie de doi bani, penibila, in care totusi nu putine spirite isi gasesc linistea si implinirea – m-as referi, cu precadere, la cei care vin primii si pleaca ultimii de prin coclaurile biroului, la cei care practic afirma cu ostentatie ca nu au o viata, la cei care nu inteleg rostul zilelor libere (platite, de tip ‘concediu de odihna’), la cei care inteleg in schimb rolul lor minor in sine, dar esential in contextul imensului mecanism care ie compania, la cei care raman cu voluptate peste program chiar si atunci cand nu mai e nimic de facut si, in general, la cei care de fapt vor sa evolueze si vor, cum s-ar spune, ‘mai mult’.

in rest, m-am reapucat de carti si in afara metroului. adica am facut un pas spre a ma regasi in ipostaza mea de om, care, mi-am dat seama pana la urma, mi se potriveste cel mai bine.

sheena, mai tare k tarzan

nu stiu dac-o stiti pe sheena, dar, daca-i stiti pe xena si pe tovarasul tarzan, atunci practic v-o puteti imagina si pe sheena. sheena este o blonda secsoasa, exemplar din specia pamela anderson, si, daca nu ma-nsel, isi zice ‘regina junglei’; caci e un fel de leoaica; si inca tanara! serialul se poate urmari undeva in miezul zilei, pe antena 1. (m-am delectat si io cu o buna bucata dintr-un episod intr-una din acele foarte putine zile libere pe care mi-am permis sa mi le iau de la serviciu ca sa ma pregatesc intens pentru master si sa-l citesc, la fel de intens, pe bourdieu, cu ale sale vorbe ungatoare-de/pe-suflet.) eroina noastra traieste in jungla, unde a si crescut, intelegem; mai ales dupa apucaturile-i primitive, in acel sens antropologic, de la neutru inspre inocent, dupa vestimentatia simpla, chiar minimalista, am indrazni s-o numim, in fine, dupa intregu-i comportament care aminteste de edenul primordial, de o eva solitara si inca ne-cazuta in ispita etc. ar fi de prisos sa mai mentionam ca sheena este si o ecologista, si o pacifista, si practic o naturalista, in felul ei, din nou, simplu si milostiv, care aminteste de invatamintele crestine. in general, sheena isi petrece timpul, practic mereu liber, cu lighioanele padurii si e fericita. dar pentru ca fericirea e monotona undeva trebuie sa se produca un dezechilibru; ca si-n basm, apare o problema. de cele mai multe ori e vorba de cotropitori si diverse clase exploatatoare, oameni rai si civilizati care umbla numai dupa interese marsave si vor sa distruga paradisul. atunci sheena trebuie sa-si apare pamanturile, sa patrunda in mintea intunecata a acestor monstri de oras, uneori nu intelege – e firesc! doua culturi se ciocnesc, doua ‘moduri de a fi in lume’, vorba aia. conflictul se psihologizeaza adanc. dar ne-am intins nepermis de mult!

in episodul cu pricina, sheena cunoaste placerea trupeasca – ea, mult-prea-neprihanita – cu un om, cum ar veni; orasean, insa cautat, ca sa fie omorat, de alti oraseni ticalosi. acest conflict exterior e mai putin relevant. revin. cei doi se imbratiseaza, apoi sa saruta, stand in picioare; treaba pare sa se-ncinga, iar el scoate din buzunar un prezervativ si i-l afiseaza ostentativ, intreband-o: “stii ce e asta?”, iar ea, in loc sa fuga mancand pamantul, ca o salbatica ce ie, ii raspunde calma si inteleapta, zambind in perversiunea ei de animal feciorelnic: “am citit mult.” :/ apoi cunoscu, deci, desfatarile darwinesti ale trupului. cu un om, repet.

altfel, misterul sheenei sta si in felul in care dimineata, ‘la prima ora’, cand se trezeste alaturi de omul amintit mai sus, buzele ei sfideaza practic natura, stralucind impecabil a ‘(lip) gloss’. de apreciat, totodata, si mini-rochita ei zdrentuita din rationamente estetice, pe sub care se ascunde un sutien extrem de… contemporan, cum stiu astia sa confectioneze prin jungla, desigur. iar in ceea ce priveste jocul actorilor ai zice ca fix in momentul ala, sub ochii tai, isi vad si-si descifreaza rolul pentru prima data. curata autenticitate!

simulacru de înțelepciune

o fi bourdieu handicapat, dar si eu le am pe ale mele. creca ne cam potrivim. e rezonabil, n-am de ce sa ma plang.

burdio* şi scârnăvia sintaxei

* pedantii il (re)cunosc drept pierre bourdieu

monsieur burdio este un onorabil sociolog; al culturii in sens larg. in fine. prin mediul universitar de la noi, in mare voga. in fine din nou.

insa ce-mi place mie cu precadere la acest fin sociolog nu e atat metoda analizei sau conceptia sa despre viata & co., cat abilitatea dracoasa de a testa limitele sintaxei; si cumva ale bunului-simt (comun!). neintrecut in constructia frazelor contorsionate-imbarligate, burdio sufera, in general, de ceea ce am putea numi complexul frazei-care-nu-se-mai-termina si, fireste, de spaima frazelor scurte, pe care le evita cu obstinatie; tin sa remarc, de asemenea, ca exprimarea prin propozitii, simple sau complexe, ii este intru totul straina.

cum scrie. practic, schema e facila, s-ar spune: incepe fraza, fragmenteaza prima propozitie, intercaland, dupa preferinta, cateva circumstantiale sau atributive zdravene, dupa care isi continua riguros propozitia initiala, lasata in suspendare, atasandu-i mai departe alte cateva propozitii determinante, la fel de strasnice ca si suratele anterioare; uneori, odiseea labirintica e presarata, pentru gust, cu modeste si discrete constructii incidentale, marcate de cezura sau banalele paranteze.

cum citim. duci fraza nestingherit de la inceput pana la capat – caci, da, contrar asteptarilor, fraza se termina la un moment dat! important ie sa crezi si sa nu-ti pierzi speranta. reiei fraza, eliminand de data asta incidentalele si unele propozitii cu iz ‘decorativ’ si urmaresti traiectoria propozitiei principale; te-ntorci si recitesti propozitiile eliminate in prealabil si le (re)contextualizezi; in final, reiei (din nou, cum ar veni) fraza completa, desavarsita, incercand sa-i reconstitui logica. desigur, bucuria acestei marunte realizari de tip sintactic va fi umbrita pe alocuri de neintelegerea unor termeni specifici sociologului nostru; unii din economie, altii doar re-interpretati si utilizati in cheie personala. oricum, esential este sa nu disperi si sa-ti pastrezi, din nou, speranta vie! practic, te afli in posesia libertatii de a relua de cate ori iti va pofti inima orice fraza care te-a necajit in decursul lecturii!

altfel, roaga-te sa dai totusi peste vreun studiu de tipul ‘the [nu-stiu-care] companion to bourdieu’. odata prostia-ti, neputinta, limitele recunoscute si asumate cu demnitate si smerenie, jumate din problema e ca si rezolvata! mult succes!

__________________

iar pentru degustatori, iata o mica portie din rafinatul si multasteptatul desert:

paradigma acestor institutii bastarde o constituie salonul principesei mathilde, caruia nu i se poate gasi un echivalent decat in regimurile cele mai tiranice cu putinta (fasciste sau staliniste, de pilda), unde se instaureaza niste schimbari pe care ar fi eronat sa le descriem in termeni de “raliere” (sau, cum s-ar fi spus imediat dupa 1968, de “recuperare”) si de pe urma carora ambele campuri au, in definitiv, de castigat: de multe ori, tocmai prin intermediul unor astfel de personaje lipsite de o baza reala, suficient de puternice pentru a fi luate in serios de scriitori si artisti, nu indeajuns insa pentru a fil uate in serios si de cei cu adevarat puternici, are loc instaurarea unor forme blande de dominatie, care impiedica sau descurajeaza secesiunea completa a detinatorilor puterii culturale si care ii atrage pe acestia in relatii confuze, intemeiate pe gratitudinea si pe culpabilitatea compromisului si a compromiterii, cu o putere de intermediere perceputa ca un ultim recurs sau, macar, ca o insula a exceptiei capabile sa justifice concesiile relei credinte si sa scuteasca de rupturi eroice.

(regulile artei, ed. art, bucuresti, 2007, p. 82)

lucruri (simple!) care-mi plac :/

- cizmele estivale (cu sau fara gaurele), alaturi de sandalele tip cizma

- poze de avatar la messenger cu copii mici si flori (frumoase)

- sintaxa contorsionata a lui bourdieu (chestiune care merita a fi dezvoltata separat, intr-un post, curand, drept act de auto-semi-exorcizare)

- statusurile, tot de mess, despre ritualul dus(h)ului si al somn(ik)ului, cu puncte de suspensie integrate

- aerul conditionat cand ma izbeste fix in ceafa (si durerile de dupa)

- unghiile cu floricele (cu asta deja ma repet)

- recenziile care au grija sa povesteasca (sa nareze, sa relateze etc.) filmele si cartile

- cainii vagabonzi, in haita

- cerbul de aur – holograf&iris – telenovela-’de-epoca’-care-incepe-sau-a-inceput-la-acasatv

altfel, totul merge bine.

lecţia italiană despre oi şi dovleci

“night on earth” (1991) al lui jarmusch mi-a placut atat de mult si-n asa fel, incat mi-e foarte lene sa scriu despre el.

cam in acelasi timp, undeva dupa miezul noptii, in los angeles, new york, paris, roma si helsinki, niste oameni se urca in cate un taxi si cate o poveste – sceneta – ‘vignetta’ incepe sa se deruleze in mare stil. unde marele stil vine in primul rand din limbaj. din adecvarea perfecta a discursului (si a placerii lui, in mod clar) la personajul lui. cursa din roma, unde taximetristul e jucat perfect de roberto benigni (regizorul lui “la vita e bella”, pe care tot vreau sa-l vad si care tot ramane amanat), e o mica nebunie absurda, scoasa parca din fellini, plus inca ceva; climax curat. practic, am ras cu-gura-pana-la-urechi, avand in minte si scene din “amarcord”. clientul este un preot – ce altceva? -, iar taximetristul gaseste oportun si absolut necesar sa i se confeseze in timpul cursei. si-ntr-ale coloratului erotism. (de altfel, oile sunt deja consacrate de abilitatile lor in starnirea pasiunilor ravasitoare. cu blana lor moale si calda, cu privirea blanda… si woody allen o marturiseste.) as fi vrut, desigur, sa bag link spre scena cu pricina, dar stric toata aventura.

altfel, nici intalnirile din celelalte orase nu duc lipsa de absurd si umor, in diferite doze si ipostaze.

patima studentului la litere (varianta repovestită pe lung)

trebuie, e musai sa scriu cateva randuri despre “les amitiés maléfiques” (2006), de emmanuel bourdieu, un film plin de propriile potentialitati (semnalat si aicea), pentru ca abordeaza doua teme care (ma) ard, n-am ce face: scrisul si, sub diferitele ei forme, relatia mentor-discipol; in ambele, fundamentala ramane cautarea – a sinelui in sine, in interior, sau a sinelui in ’celalalt’, spre exterior. e acolo un material extrem de consistent, care poate fi exploatat in nustiucate directii, fiecare misto si relevanta in felul ei, dar tentatia dracului e sa vrei sa spui nitel din toate, sa intri in toate si, prin urmare, sa nu inchei nici una – si asta, evident, nu pentru ca vrei s-o bagi pe aia cu finalul deschis. schema pare ‘clasica’: cativa studenti la litere in cautarea unui ’sens’, a unor ‘modele’, ispita inevitabila – clasica si ea – a scrisului si, dupa cum ne anunta si titlul, prietenia, prieteniile, desi tema asta e slab construita, ceea ce face ca ideea tradarii, care se doreste esentiala, sa nu se articuleze indeajuns de puternic. 

cel mai sclipitor student din an, andre, tanar revoltat-cinic-’genial’-fascinant-teatral, se-nconjoara de alti cativa studenti pe care, nu fara o anume brutalitate si vehementa a ideilor, a discursurilor etc., ii ajuta sa se descopere. intelectual. intamplator – adica nu -, unul va ajunge scriitor, altul actor, altul asistent universitar. in timp ce ‘mentorul’ andre va decadea; (in logica si verosimilitatea evenimentelor, as zice ca decaderea asta nu se sustine, dar o accept din considerente demonstrative.) vai, carisma lui e un soi de ‘fake’; andre al nostru se dovedeste un impostor, un mincinos (patologic!, cum s-a tot spus) care-si inventeaza scenarii impresionante despre propria evolutie profesionala, nu-stiu-ce.

 acu intrebarea e inevitabila, daca ne gandim la reactia si atitudinea amicilor sai – un dispret cu o vaga dezamagire -, afland ‘adevarul’: e andre mai putin valoros si mai putin ‘valabil’ ca (fost) mentor, daca totul n-a fost decat o ‘inscenare’, un exercitiu, pana la urma? cum judeci (sau judeci?) distinctia intre ce este un om ‘in sine’ si ceea ce se dovedeste a fi prin ceilalti, prin efectele fiintei sale asupra celorlalti?

in acelasi timp, tema scrisului e foarte vie; o alta fascinatie, in fond. cu totii scriu, incearca, se cauta, sterg, reiau, insista, asteapta confirmari etc., dar nimeni nu recunoaste. ca scrie, adica. (subiectiv: mi-a placut mult ca personajele nu erau scriitori, ci oameni-care-scriu, care-vor-sa-scrie etc.; mi-au placut camerele lor incarcate si inghesuite, dar in care n-are cum sa-ti vina sa te sufoci; sau poate era numai o camera sau cam asa ceva.) si repet cele doua replici, obsesive si nervoase, ale lui andre, citandu-i si el pe altii, desigur: ca toti vor sa scrie inainte sa citeasca si ca de ce scriu unii oameni? – ca-s prea slabi ca sa n-o faca.

[mi le-as scrie undeva deasupra capului (patului), sa ma culc si sa ma trezesc cu ele. in cap. si le-as da si altora mai departe, ca tare mai e nevoie!]

 

 

lecţia de citire. de la adevărul & jurnalul, cu drag

in campaniile astea de popularizare masiva si agresiva a lecturii zace, deloc ascunsa, de altfel, o mare perversitate, pe care inca nu reusesc s-o prind pana la capat si s-o decojesc asa ca pe-o ceapa. toata povestea mi-a repugnat de la bun inceput si am reactionat partial in virtutea unor vagi prejudecati, dupa cum mi s-a tot atras atentia, de data asta in virtutea argumentului ca ce conteaza, atata vreme cat uamenii (multi de felul lor) ajung sa citeasca si sa aiba acces la o literatura ‘avizata’, valoroasa, la acele carti ‘esentiale’ (ca doar nu te-apuci s-o bagi pe nise & experimentale; mergi la astia batatoriti – vorba vine! – de la care, tot vorba vine, ai ce invata!), pana mea… bun. ideea asta de colectie unitara, de succesivitate, ii imprima cumparatorului (viitor cititor, nadajduim) un soi de fatalism, de pre-determinare – ca trebuie sa ai toate cartile alea, ca daca ai luat-o pe drumul asta, cumparand o carte – e de-ajuns numa’ una ca sa se activeze blestemul, cum ar veni – trebuie sa mergi pana la capat. mai ceva ca-n infernul lu’ dante, ce sa zic.

inca nu-mi dau seama daca mesajul populist e mai scarbos in cazul adevarului sau al celor de la jurnalul national: la unii, e mai important sa ai cartile; si nu oricum, ci in biblioteca, sa te dai mare la tovarasi si la vecinii inculti cu ce minunatii in piele-ecologica(-de capra, ca sa-l citez pe un bun crestin de-ai nostri)-cu-poleiala-aurita-de-doi-bani ai tu in biblioteca. (a se vedea si reclama atasata: corporatistul vine seara de pe santier si-i face gospodinei lui o surpriza – o carte se iveste de dupa ziar! ea frunzareste cartea si o pune imediat pe raft, acolo unde i-e locul, la praful ce va sa vina! bine, e si varianta mai romantica a reclamei: corporatistul sta relaxat acasa – din motive greu de imaginat el e-mbracat tot in costum, la cravata! – cu capul in poala ibovnicei care, fireste, ii sopteste dintr-ale frumoasei fictiuni.) de cealalta parte, marius tuca doreste sa le ofere acel ceva romanilor, fara de care ne-am pierde cu totii identitatea si istoria si cultura; si o baga pe retorica cliseelor de tip redescopera-regaseste-invata-fii-mai-bun…

ok, campania are efect; peste tot, oamenii – dintre care multi ‘neinitiati’, ca doar asta era si miza! – citesc, constienti sau nu, un dickens, un dostoievski, un boccaccio, o emily bronte, nimic de zis, frumos de-a dreptul. acu, daca treaba merge si-i ‘pacalesti’ pe indivizi intru propriul bine si-ti asumi coerenta colectiei & a criteriilor de selectie a operelor, de ce pizda ma-sii trebuie sa mi-o bagi in toata povestea pe rodica ojog-brasoveanu, de exemplu? ceva imi scapa. la jurnalul national, intr-un spirit molcom al aducerii-aminte si al nostalgiei si de reinviere a unor titluri semi-uitate in fundu’ literaturii – de ce oare?! (pentru ca altfel sunt pentru ‘revizuiri’.) - si al copilariei inspre pubertate, mi-o pune pe duduia cella serghi (cu 2 carti, daca nu ma-nsel!) si pe mihail drumes, sa zicem, langa mateiu caragiale. cum? cum e posibil sa-l citesti pe drumes altfel decat la misto? sunt tare curioasa sa vad cine a prefatat cartea, ca altfel au mers la surse tari, n. manolescu, paul cernat; chiar si eugen simion care, cu o nonsalanta incredibila, spune ca, dupa 30 de ani, parerea despre “delirul” si impresia la lectura i-au ramas neschimbate. hai da-o-n ma-sa!

ceea ce incerc sa spun, printre altele si dincolo de anumite idiosincrazii pe care nu tin sa le explic acu, e ca ideea asta de colectie accesibila etc. e in sine atat de percutanta si are un asemenea succes, incat efectiv nu mai e nevoie sa faci compromisuri ‘vizavi’ (cum zic unii intelectuali) de calitatea si valoarea operelor sau ale autorilor. amestecul asta de valoare si non-valoare nu poate oferi reale repere, asa cum pretind distinsii responsabili ai campaniilor.

e drept, efectul probabil ca se vede, in sensul ca se citeste. mai mult decat inainte. dar se citeste aleator, fara masura, fara discernamant. cum intra vintila corbul dupa shakespeare? sau mai intra shakespeare dupa un vintila corbul? s.a.m.d. acu as zice ca o noua etapa, necesara, ar fi un soi de campanie de lectura selectiva. citim, citim, dar mai si gandim; ne mai si informam, ne mai si indoim.

_______________________________

[later edit: poate am uitat sa spun ca dispretuiesc din adancul sufletului colectiile astea! asa simt io! n-am ce-i face. :/ ]