de la depeche încolo

cum a fost la depeche? extatic, cum să fie.

playlist curios – cu black celebration, a question of time, halo, home sau when the body speaks – dar ce bine, bucurie.

febră musculară de zici c-aș fi tras la jug. sănătate curată.

au dat prezervative la intrare-n stadion. știau că-i de futut în seara aia.

deja clasica încheiere cu never let me down again. cu dave dirijând puhoiul.

martin, aceeași voce limpede și armonioasă.

ce-ar fi fost depeche fără corbijn?

isteria pozelor și filmatului pe mobil. de parcă nu mai poți gusta plăcerea în mod direct. nu ești atent la scenă, la muzică, la mișcare, la realitate, ci la ecran, la suprafața care mediază. de parcă efemerul și-a pierdut farmecul. de parcă ne e frică să trăim pur și simplu – înainte de toate viața trebuie înregistrată, apoi retrăită nostalgic prin imagini încețoșate, simulacre. „aici eram eu la depeche” a devenit mai puternic decât gustul izbitor al prezentului. nu mai sunt eu aici acum, ci mă aflu deja în viitorul din care mă voi privi pe mine cum sunt aici acum, adică acolo atunci, prezentul nu e decât o serie de momente deja arhivate, de parcă n-are nici o valoare decât odată devenit trecut. ce imbecilizare. ce spaime ridicole târâm după noi.

obscena curiozitate

de a căuta, după 20-30 de ani, adică exact când nu mai contează, informații despre vreo vedetă fugitivă a copilăriei tale obscure, vreun trubadur uitat al unui one hit wonder care rupea discotecile-n două și acu îți gâdilă ușor nostalgiile rușinoase. te întrebi, tâmp, ce-o mai fi făcut, de pildă, sabrina după boys boys boys. dar ăia mai timizi de la take that. și tot așa. și cauți pe ascuns și te minunezi.

o mai știți pe gagica aia care cânta a romantic world? dana dawson, copilă precoce, a cucerit franța în anii ’90. caut și despre ea. a murit în 2010 la 36 de ani de cancer la colon.

în fine, măcar să nu plouă mâine la depeche. că de târât spre moarte nu-mi fac griji.

putreziciuni – sevilla ’86

cândva săptămâna trecută, într-o zi oarecare, dar nu mai puțin fatală, s-au împlinit 27 de ani de la câștigarea cupei campionilor, steaua, sevilla & toată povestea. veteranii de mult uitați, burtoși, mustăcioși, cu pieile atârnânde, cu dinții cariați, s-au reîntâlnit să sărbătorească gloria apusă a unui eveniment pe cât de inexplicabil, pe atât de tragic în unicitatea și arbitrarul lui stupide. nicidecum bucurie și voie bună, ci oribilă comemorare funerară. intervievat, unul dintre eroii lui ’86 bălmăjește absurd refrene naiv-sentimentale: a fost frumos, cum să fie, un moment extraordinar, dar asta e, vârsta nu iartă, mergem înainte, rămânem cu amintirile.

duckadam, portarul purtând stigmatul celor 4 penalty-uri consecutive, oferă și el un inevitabil spectacol grotesc: nevasta îi rade în public mustața (vreun inside joke, că cică dacă steaua câștigă anul ăsta campionatul, își bărbierește bărbăția).

despre posesiuni

azi în statie la troleu, la cismigiu, scriam un sms. vine o doamnã în vârstã la mine si-mi zice scârbitã, dar calmã: “ãsta-i telefonul* meu, de ce mi l-ai furat, hoatzo? sã te ia dracu.” si pleacã.

*un oarecare samsung galaxy s3 mini, de pe care mentionez cã scriu si acum, cãci am conchis cã totusi, orice-ar spune detractorii, telefonul îmi apartine.

pornografie

cu ocazia acestui paște am aflat cum toată lumea și-a regăsit orgiastic originile. casa părintească prispa strămoșească amintiri din copilărie vatra satul țața cutare cum eram noi când eram mici, în fine, același paseism năclăit, fiecare cu mărunțișurile lui, nu asta e problema până la urmă. ci exhibarea asiduă a ceea ce, iată, se pretinde a fi una dintre trăirile profund intime ale omului modern, urban, ca să zic așa. încă un exemplu minor de pornografie din marea pornografie etc. până una-alta, google glass o să pună capac, nu mai e mult.

didactice

am făcut mai demult meditații la română cu unu care-și zicea „micutzzu”. era mic, într-adevăr, și îndesat. picase bacu la română doi ani la rând. era un exemplar rar de imbecilitate autentică, de o perfectă inocență, fără strop de aroganță, era, adică, simpatic, abia dacă știa să scrie. părinții erau oameni normali, voiau să facă și el o facultate, să-și facă un viitor. între timp însă micutzzu se angajase să alimenteze (pe timpul nopții) automatele de la metrou cu cafea, cola, apă, biscuiți, pentru ca noi, dimineața, să găsim automatul încărcat cu bunătăți, deși nici o clipă nu ne oprim din mersul nostru nebun să ne întrebăm, să ne gândim, să ne punem măcar problema cum se face că automatul e mereu pregătit pentru noi și capriciile noastre… și pentru că micutzzu găsise slujba asta care-i plăcea, părinții l-au mai lăsat în pace. însă bacul tot trebuia dat.

în vara aia a luat 5,60 la română. tare m-am bucurat.

și că tot veni vorba de bac, dați mai departe nepoților, vecinilor și altor tovarăși de clasa a 12-a (sau chiar mai tineri) veste că ohara donovetsky, cea mai mișto profă de română pe care ți-o poți imagina și care poate face un om din tine, are emisiune pe tvr 2. sfaturi & alte chestii inteligente pentru bac. luni & marți de la 15:00. firește, acu cât de spectaculos, savuros sau neconvențional poți fi când vine vorba de pregătirea pentru bac? dar chiar și așa!

despre ohara, poate, altă dată. e al dracu’ de greu să scrii despre oamenii care înseamnă ceva pentru tine, care, cum să zic, ți-au schimbat viața etc. (eh, da, vorbe mari.)

(numa lu gâdea la emisiunea marinei constantinescu (nocturne – cu chopin pe fundal!!!), o dubioasă, nu i-a fost greu să povestească cum s-a futut cu octavian paler, ca-n grecia antică, când i-a dus un unguent rar. ce poveste…)

supă de pui

în generală, la orele de română, când ne mai rămâneau câteva momente libere, profesoara ne citea din „supă de pui pentru suflet”.

Dacă doreşti să îţi lărgeşti orizonturile, să îţi inspiri un prieten sau să îi predai o lecţie importantă de viaţă unui copil, vei găsi cu siguranţă povestea potrivită în această serie de cărţi, Supă de pui pentru suflet, o veritabilă comoară plină de perle de înţelepciune care trezesc inima şi emoţionează.

[Editura Adevăr Divin]

poate c-aș fi ajuns cineva dacă le ascultam cu atenție! căci toate la vremea lor.

mai au și varianta supă de pui pentru suflet de mamă. cărțile sunt scrise de doi poponari.

2007

2007. sasha grey împărțea un premiu cu sandra romain & manuel ferrara la categoria best three-way sex scene în filmul fuck slaves.

2007. primul film al lui sasha grey – homo erectus; rol – cavegirl.

nominalizări & categorii: orgasmic oralist / superslut / favourite anal starlet / dirtiest girl in porn – da’ n-a prea câștigat, că-i concurență acerbă, scoruri strânse, ambiții, intrigi, conspirații, nu răzbești așa lesne. de-asta s-o fi lăsat de treabă, păcat, acu ce-o să mai filmeze kern?

hierofanie

unica și neprețuita mea contribuție în domeniul matematicii s-a produs prin clasa a X-a. în liceu de informatică era greu de răzbit pentru un om ca mine, așa că trebuia să profit de orice ocazie să mă fac auzită. eram la ora de matematică, un coleg scria la tablă, iar eu deodată mă ridic și spun, nemaiîncăpându-mi în piele de atâta vigilență: „a greșit – a scris că sin de 45 egal cu cos de 45.”

„i-auziți”, a zis profu, întorcându-se mirat către clasă. „stai jos.”

 

oameni bolnavi

sunt oamenii ăștia care nu se mai pot opri și se lasă îmbătați și sufocați de propriul stil. sugrumându-i și pe ceilalți, firește. oamenii ăștia care intră în mania unor pseudo-variațiuni pe aceleași teme și o duc așa de nebuni, în virtutea unei inerții proaste. ziceam mai demult de ada milea, de exemplu.

acu mi-am amintit de byron. dan byron. cel care aducea un touch exotic în trupa urma cu al său flaut. dacă-l asculți acum în vreun concert ceva, te lămurești imediat de ce a plecat de la urma: pentru că acolo, într-o formație fiind, înconjurat și de alți oameni, el nu avea spațiu să se desfășoare, înțelegi? lui nu-i era de-ajuns să sufle din flaut din când în când, la final de refren, și nici măcar o cadență întreagă pe melodie nu-l mulțumea. nu, el, ca orice monoman, voia să-și bage flautul încontinuu, să sufle, să geamă, să se screamă, să se tăvălească, să ragă – totul din flaut. într-o incantație și o improvizație fără de-nceput și fără de sfârșit, în care, dacă se poate, să nu mai intervină nimeni, sfântul flaut să nu fie întrerupt sau acompaniat de nimic altceva. deci când byron a pus gura pe flaut, gata, ia-ți adio, omu e complet dezaxat, un nevrotic clasic. pe el nu-l interesează muzica, arta, spectacolul, publicul, nu vă lăsați păcăliți. pe el îl interesează doar să nu-i ia cineva flautul de la gură. atât. omu tre să-și facă damblaua, asta-i tot, să-și ducă la capăt – deși acest capăt nu există – masturbarea-i autistă.

dan perjovschi

dan perjovschi mă plictisește de moarte.

ok, am înțeles cu toții despre ce-i vorba. trăim într-o lume rea în care omul [umanul] e abrutizat. din această cauză suntem cu toții triști + nițel autoironici, cât să ne salvăm.

a prins & dezvoltat un anume tip de poantă/meșteșug în care a rămas confortabil blocat. tezismul lui neobosit te izbește peste cap încontinuu ca un ciocan stricat. nu mai e vorba de vreo „trezire la realitate”, pentru că impactul se diminuează cu fiecare grafie de-asta trasă de păr. pentru că nu toate cuvintele trebuie să formeze jocuri de cuvinte. nu toate cuvintele/formele trebuie să rimeze sau să se-nfrățească cu de-a sila ca să iasă mesajul, adevărul. asta-i plictiseala. plictiseala inevitabilă a manierei, spuneți-i cum vreți.

un mesaj dur!!!

tocma deschid și o fb-ul și aflu că cică oana pellea, această fiică înțeleaptă a lui dan puric, a postat un mesaj dur pe net. sunt desigur foarte curioasă să văd și eu mesajul cel dur. cel crunt. cel sfâșietor. zice că azi la spectacol au sunat trei telefoane în sală și că îi venea să plece de pe scenă. și că n-a făcut-o din respect. bravo ei. „păcat. mare păcat. trist”, încheie actrița într-o notă și mai dură, după cum singuri puteți remarca uita.

dar când vin ăștia și-ți bășesc pe scenă o piesă d-aia ieftină, în buna moștenire a lu vacanța mare, nu se mai supără nimeni. respectul pentru public nu mai intră în discuție. publicu e prost și înghite bucuros orice. că-i la teatru. care-i demn prin definiție. de la sine. adică regizoru, actorii & co. nu mai trebuie să facă vreun efort în plus. mai dă-l în mă-sa pe public.

numa de curând ce-am fost la o bășină provincială a lu și cu piersic junior la metropolis. cu trogloditu ăla de paul ipate, îl știm cu toții din reclamele vodafone/maximia. acolo i s-a pecetluit cariera. că nici nu merită altceva.

bine, azi am fost la victor ieronim stoichiță. o fericită contrapondere. am luat autograf pe instaurarea tabloului. i-am zis de privire & disertația mea. nu de alta, dar omul nostru, viu, decent, modest și amabil, voia să știe cum și cine-i sunt cititorii. avem totuși un erudit într-ale artei de primă mână.

șarpele

deci silviu e administratorul blocului. da io-l știu mai mult de instalator. omu practic nu face nimic. are mustață și șapcă. și probabil nu mai mult de 40 de ani. adesea îl văd cum trece pe lângă bloc ținând în brațe un pet de bere la 2,5 litri. adică omu-și trăiește viața. periodic îl chem să-mi desfunde țeava la baie, plus alte posibile mizerii care apar la casa omului. pentru că, spre deosebire de alți instalatori, el vine de obicei în vreo 15 minute. că n-are altceva de făcut. și aduce cu el șarpele. bagă șarpele pe țeavă, îl freacă și-l învârte și-n câteva minute treaba-i gata. io nu pot să mă apropii de el că pute ca dracu. mult timp după ce pleacă, întreaga casă rămâne împuțită. în baie e un miros greu, de ghenă, mortăciune, țigări și jeg. putoarea apasă. tre să deschid toate geamurile. tot ce contează însă e ca șarpele mitic să-și facă treaba.

indexu’ la apă

ajutați-mă, oameni buni. de câteva luni am o problemă: uit să dau indexu la apă. înainte de 1 ale lunii îmi aduc aminte. zic să nu uit. apoi se face 1 ale lunii. zic hai că mai am câteva zile, până pe 5-6, să-l dau. apoi se tot face că intervin lucruri, dar mă gândesc încontinuu că tre să i-l dau administratorei, nu dorm noaptea, mă trezesc în zorii zilei, deși parcă niciodată nu e momentul potrivit. se face 8 și mă gândesc că încă ar fi timp, că poate n-a dat indexu mai departe. se face 10 ale lunii și mă enervez că nu i l-am dat. apoi respir ușurată, mă detensionez, lasă că luna viitoare sunt mai promptă. și tot așa. de câteva luni. este o perversitate. tocmai pentru că nu uit cu adevărat. îmi stă gândul fixat în creier zile întregi, mă sugrumă zi de zi. și tot nu pot să fac gestul. așa că lună de lună plătesc apa ridicol de mult. la paușal adică – ce cuvânt oribil, mi-e și scârbă să-l pronunț. vine din germană. ăsta-i cuvânt de oameni apăsați de datorii și obligații, de greutățile vieții. io nu-s dintr-ăia.

vă rog veniți între 1 și 5 ale lunii să-mi citiți apometrele și apoi să treceți pe la tanti să-i spuneți numerele magice să le treacă conștiincios în registrul acela mare de socoteli. această doamnă popescu – care de fapt nu-i administratora, e casiera, da așa-mi place mie s-o consider -, fostă contabilă la viața ei respectabilă, e de găsit marțea și joia după-amiază în cămăruța de la scara 3, așteptând cochetă locatarii să vină să-și plătească dările. e pieptănată și gătită toată. plus un touch de ruj roz pe buze – o ultimă dulce reclivă a tinereților ei. adesea pe banca din cămăruță mai stau doi vecini din bloc să-i țină de urât: un moș gras care întreabă la fiecare, dând din cap, „a, cât are?” (de plată la întreținere, adică) și o babă cu ochelari mari heliomați de nici nu-i vezi fața. vorbesc și ei de una alta, apăsările vârstei, ce să-i faci. da când doamna popescu scrie chitanțele – citeț, cu literele frumos rotunjite și adânc apăsate cu pixul -, calculează, verifică banii și complicatele tabele lunare, toți tre să tacă. e liniște ca-n sarcofag. pentru că ăștia-s bătrâni, mă-nțelegeți?

bă da mai e și administratoru. instalator de felul lui. silviu. despre el altă dată.

extemporal

• quiz 1 – să recunoști romanele după cea de-a doua frază (că așa la prima ne pricepem toți!). romane celebre, desigur. io n-am ghicit nici unul. deși vreo 2-3 le-aș fi putut nimeri.
• quiz 2 – să recunoști cartea & autorul după copertă. nici aici n-am ghicit nimica. prea greu. prea de tot.
• quiz 3 – ceva ușor. de consolare. (dar cu premii frumoase. pentru mici colecționari.)

mai bine stai acasă

deci vineri am zis să bag și eu un ochi la cică pr&ad fair organizat la bcu, că poate-mi fac o carieră zguduitoare în publicitate, că și io am idei și chestii. plus că m-am uitat și la mad men! ce să mai, nici nu mai zic. așa. și scria acolo că să vii cu cv-ul, că cine știe. prima dată am zis să mi-l printez în 10 exemplare. să fie pentru toată lumea. apoi mi-am dat seama că iese prea scump pentru nimic. apoi am zis că-mi fac doar 2. da apoi am zis că dacă ies oportunitățile în cale și rămân fără cv-uri de depus. așa că am printat 4. ca să fie bine. am ajuns pe la 6pm p-acolo (târgul dura până la 8pm). dar era deja cam pe la spartul târgului. ăștia aveau alte treburi. normal că veniseră acolo s-0 fută relațional și să-și facă reclamă. logic. ca la orice târg. doar nu-s proști. am io accese de naivitate. în fine, m-am distrat. cei mai mulți de pe la standuri în principiu aveau treburile lor, nu te băgau în seamă, ba chiar aveai senzația că ești un intrus care-a venit să-și bage nasul în activitățile lor de pr&ad super-solicitante și super-witty, n-ai cum să-nțelegi tu.

iar ăia care te racolau erau rupți în cur. deci m-am oprit la 2 pisde unde am zis că vreau să fiu copywriter. speram să mă pună să desenez pisicuțe și faze, să arăt că-s jovială, creativă și jucăușă. nu, m-au pus să fac cică un test pe o tabletă d-aia prestigio pe care nu vedeam nimica și care se mișca ca o pulă. ca să aflu ce fel de job mi se potrivește. așa, și aveam de ales – dacă sunt pisică vicleană, papagal vorbăreț, din astea. dacă-s zodie de foc, de apă și toate cele. ce culoare-mi place. chestii de-astea cute. și mi-a ieșit că-s menită să fiu copywriter. m-am bucurat deosebit de mult.

apoi m-am dus (la) „la un ceai”, care-i o ceainărie pe la popa tatu/berthelot, zona aia. aveau proiecție bunuel, îngerul exterminator. p-ăsta nu-l văzusem. casă frumoasă, dichisită, art deco, cum s-ar spune. înfulecam la quiche-ul cu somon și astea și a venit o pisdă blondă să facă poze. când mestecam, când băgam dumicatu și când scoteam furculița. și tot așa. cu flash zdravăn în ochi. apoi a început filmu. apoi mai spre finalu filmului aceeași pisdă blondă, care-mi și imaginez că era intens penetrată de arta lui bunuel, a reînceput să facă poze. de data asta la proiecția de pe perete. și făcea poze de nu se mai oprea, pentru că era o profesionistă. iar fotografului profesionist tre să-i ierți măgăriile, că-și bagă obiectivu falic în gura ta sau că-ți fute filmul care oricum e pe final, deci asta a fost, cu sunetul ăla – cum se numește? – tipic al camerei foto. a, da, firește, pozele au apărut și pe fb. că plm nu se mai poate altfel. noțiunea de imagine-proprie-ca-proprietate a dispărut complet. a devenit o glumă.

dacă mai publicați poze cu mine pe fb și astea, să-mi puneți o dungă neagră pe ochi și steluțe pe sfârcuri, pls.

ăștia care vreți cultură miez, citiți aici. am scris despre niște căcat bulgăresc.

nu e ușor

hai că mă cac pe mine aicea de râs. voi știați că cică cristina nemerovschi, chestia aia mică și tuciurie, a primit amenințări cu moartea când a scos cartea „sânge satanic”? rushdie e mic copil.

‘ți dai seama ce-a fost când a scos „ani cu alcool și sex”. ca să nu mai zic de droguri. doamne, fute-m-aș, apără și păzește.

/in between the sheets/

singurătate

shame [steve mcqueen, 2011] / a single man [tom ford, 2009]

 

frați de doliu

zoofilie mascată

Filmul Domestic [regie - Adrian Sitaru] este o poveste despre oameni obişnuiţi şi animalele alături de care îşi trăiesc viața. Un iepure, o găină, o pisică, un câine şi un porumbel trec prin viaţa personajelor principale, influenţându-le evoluţia.

Filmul urmăreşte povestea a trei personaje principale [...] şi a animalelor lor, toți forţaţi să locuiască împreună în aceeaşi comunitate a blocului. Fiecare dintre cele trei personaje completează povestea celuilalt, influenţând-o într-o anumită măsură.

[cinemagia.ro]

am deja sentimentul că voi rata un mare film. mare film. iar sălile se vor umple de hohotele generoase ale spectatorilor, oameni obișnuiți, ca mine și ca tine, ca înseși personajele.

iubiri dificile

un tip vorbește la telefon, în spatele meu în troleul 86, în seara asta:

- a, a venit la tine un coleg… – păi și eu cum mai dorm la tine? – păi n-am cum să mă întorc de la tine pe urmă, că nici nu am bani la mine acuma – am vreo 50 de lei doar – vezi tu, e și problemă de bani, că deja am fost acu undeva și mi-am luat țeapă – păi asta e, că până ajung la tine, până aia, se face 11 și nu mai am apoi cu ce să plec – of… vezi ce-mi faci tu mie acuma? – păi aia e, că n-am nici schimburi la mine – nici nu-s bărbierit… – și tu câți ani ziceai că ai?  - 25? – bine, hai că cobor acu și vin spre tine.

în sfârșit, îl văd, că trece prin fața mea. e mic și nițel îndesat, poartă o geantă pe umăr, fes strâmb pe cap și trening cu românia. e trecut de 40 de ani. are tupeu să fută cu 50 de lei în buzunar.

basm

se spune că odată, pe când un neguțător pe nume jiang ziya vindea făină de grâu, o pală puternică de vânt i-a suflat-o pe toată din mâini. a încercat apoi să vândă cărbune de lemn, dar iarna s-a dovedit una deosebit de călduroasă. în cele din urmă a ridicat ochii spre cer oftând și o pasăre i s-a găinățat în gură.

[mo yan, schimbarea]

vocea autorului

există această lege cum că autorii-creatorii nu știu, nu pot să vorbească despre propria operă. în cel mai bun caz vor scoate diverse banalități, mărunte curiozități autobiografice sau anecdote oarecare ce, iată, au condus la opera cutare. în fine, nimic semnificativ, nimic revelator, decepție. pentru că, desigur, fiecare om, oricât de genial, are dreptul său să emită banalități. pentru că, desigur, nu poți fi genial tot timpul. e un fapt elementar și aparent brutal pe care trebuie, la un moment dat, să-l înțelegem.

vă invit să băgați un ochi la expoziția polidigitații de la victoria art center (oarecum vizavi de cec, lângă biserică), fără să regretați o clipă că nu i-ați auzit vorbind despre ea pe cei ce au gândit-o: șerban foarță, romelo pervolovici sau ion bogdan lefter.

dar printre inocentele și prea puțin interesantele povești de culise ale making of-ului expoziției, printre poante și păreri didactice schimbate de cei trei – între ei sau cu diverși din public (mi-l amintesc pe inginerul petrolist pensionat, grafoman, care tot zicea „ștefan foarță”, încercând să stabilească vagi complicități bănățene, în fine, om bătrân și el), mă gândesc cu revoltă la afirmațiile lui pervolovici (artistul grafic), laș, spunând că el nu e dintre cei care vor să critice societatea; el nu zice că e bine sau rău, el doar arată niște lucruri, dar fără vreo direcție anume, fără vreun statement, cum s-ar zice. el e perfect nevinovat. nici o asumare de poziție – pare incredibil, firește, când băsescu apare reprezentat grotesc cu o unghie imensă în loc de față. la fel și un grup de teroriști, preoți, papa. asta dezamăgire. oricum, expoziție trebuie văzută. e tulburătoare. întruchipări fără chip.

autorul adesea trebuie să rămână mut.

alte imagini, aici.

sculăciuni

Crystal Dy: auzi, daca la barbati nu li s-ar scula “nivelu intelijentei” asa des, n-ar mai fi atata pornosag în lume! ca doar cine apeleaza la serviciile curvelor? duhu sfant? din pacate toti barbatii “gandesc cu scula dintre picioare” dar sunt prea mandri sa recunoasca

Crystal Dy: daca nu ar fi barbati capabili numa de gaurit orice, gaura sa fie, s-ar dizolva în timp bordelurile ca doar femeile nu-si pot face laba asa ca ambele sexe au partea lor de vina mai mult barbatii ca asa ia creat satana

Vinci Baloș: dar exista si bărbați care au găsit calea adevărată și lor nu cred că li se mai scoală altceva decât iubirea de Dumnezeu! Eu n-aș generaliza chiar așa. Avem și noi dreptul să iubim, la fel ca oricare altă ființă, dar mai ales noi, oamenii, cei pe care Dumnezeu s-a slobozit și i-a înzestrat cu conștiință. Doamne ajută!

neterminate. cu flaubert

încă cea mai bună carte a lui barnes, papagalul lui flaubert,

unde aflăm că flaubert se gândea să-și scrie autobiografia, „unicul lucru pe care îl voi scrie bine, dacă-mi voi asuma sarcina de a o face”, că exista o traducere a sa pentru candide în engleză, deși nu se poate spune că avea engleza chiar la degetul mic  („nu era nici măcar în stare să copieze corect toponimele engleze”), iar că, în privința scrierilor în proză, avea numeroase planuri și proiecte, care mai de care mai exotice: une nuit de don juan; anubis („povestea femeii care vrea să fie futută de un zeu”) sau un roman „flamand despre o fată care moare virgină, cufundată în misticism”.

martie

a fost frumos de 1 martie. melteanul român s-a văzut nevoit să se poarte special cu ocazia sosirii primăverii și și-a scos gagica la restaurant, pentru că gagicile adoră cinele romantice. nici tinerele familii moderne și prospere nu au fost mai prejos, simțind și ele nevoia să nu lase nici o umbră de îndoială cu privire la fericirea căminului lor. alături de plodul râzgâiat, mama, scorpie carieristă, își arată zgomotos și teatral afecțiunea pentru copil, crezând că excesul de gesturi și vorbe ca la carte o să-i ascundă stângăcia evidentă în relația cu propriul copil de care firește că n-are timp să se ocupe și pe care-l vede ca pe un accesoriu exotic bun de scos la restaurant ca să joace comedia perfecțiunii alături de un tati care mimează la rândul lui entuziasmul familial cu gândul la amantă. arabul și-a scos și el noua târfuliță timidă în oraș și se prefac că discută și se cunosc mai bine la lumina lumânării și un pahar de vinul casei. urmează 8 martie.

cu zâne

continui [cică forma continuu la pers. I sg. nu mai e admisă] seria de note așa-zise nostalgice. în ultima vreme îmi tot revin momente, imagini, figuri și mirosuri din copilărie; de altfel, dintre cele mai obscure, pe care nici nu mai sunt atât de sigură dacă le-am trăit vreodată sau doar mi le fabrică, aproape involuntar, memoria. oricum, una peste alta, ăsta e semnul morții. plus că mai bine să-mi iau răgazul necesar să-mi vizitez trecutul, pentru că-n clipa ceea de pe urmă – fracțiunea ceea inefabilă – mintea o să-mi fie perfect goală; n-o să se dilate timpul și senzațiile, n-o să mi se deruleze pe dinaintea ochilor filmul vieții, ehe, n-o să-mi amintesc de cei iubiți, de mamă, tată sau amant. vid. și probabil o durere fizică cruntă. acu lăsând moartea la o parte (le-am zis deja părinților să mă incinereze, când o fi), io nu prea m-am dat în vânt după citit până pe la vreo 12 ani (și nici n-o să încep acu să vă povestesc cum noi am avut copilărie. nu stăteam pe facebook toată ziua. nici cablu tv n-aveam…! bătrânețe – haine grele. în viață nu faci doar ce-ți place. respectu’ era respect, masa, masă, casa, casă. nu ți-era frică să ieși noaptea pe stradă. nu știa lumea de homosexuali). într-a-ntâia am citit pe bune asta; mi-a plăcut la nebunie, dar tot nu m-a clintit întru lectură; într-a doua am început fram, ursul polar, dar l-am abandonat repede și am pus-o pe mamaia să mi-l povestească dimineața până să plec la școală; într-a treia și a patra am tras ca vita la jug, cu chinuri și spume, să termin robinson crusoe, colț alb și iliada, totul fără sens, fără izbândă, fără perspectivă.

îmi plăcea în schimb să mi se spună povești. întruna. aceleași la nesfârșit, ca să aud iar și iar anumite pasaje pe care le așteptam cu nerăbdare, le anticipam (cam ca la muzica clasică, cum ar veni). replica preferată era din povestea porcului, „ce-ai făcut, nenorocito, că mai aveam o zi și mă făceam om!” iar dacă nu erau cărți, atunci erau caseta audio cu năzdrăvăniile lui nastratin hogea. pusă și întoarsă de sute de ori. firește, le știam pe de rost, deși unora nu le prinsesem șpilul/poanta/morala.

dar cartea cu adevărat tulburătoare a copilăriei mele timpurii am regăsit-o abia de curând. contesa de segur, „povești cu zâne” (de fapt nici nu știu ce-i cu „contesa” asta). basmele erau – sau doar mi se păreau – absolut sinistre, ilustrațiile bizare, când călduroase și intime, când respingătoare, poate chiar cu o anumită hidoșenie a personajelor și a expresiilor lor care mă atrăgea teribil, narațiunea amplă, întortocheată. erau totuși imagini la care mi-era teamă să mă uit (broasca diformă, șoarecele gigantic sau băiatul-ursuleț, cu tot corpul acoperit de păr – un blestem, desigur). sper să dau de ea prin vreun anticariat și s-o aduc înapoi acasă.

This slideshow requires JavaScript.

anti-turistice

vreau să plec în vacanțe în orășelele uitate și anti-turistice ale țării. să-mi iau căcaturi de la tarabe și din magazinele alea mixte întunecate unde găsești mărci de dulciuri și de sucuri care au dispărut de mii de ani de pe piața mainstream. le iei și expirate, nimic nu mai contează. îți iei papuci, chiloți, ascuțitoare de creioane, brusc îți dai seama că ai nevoie de lucruri nebănuite. la târgu neamț mi-a plăcut cel mai mult. nu-mi amintesc nimic de ion creangă și casa renovată a lu veronica micle, da’ știu că găseai înghețată betty cu vreun leu cupa, cam așa ceva, că-ți puneai în cornet si zece cupe dacă erai șmecher. în bucurești așa dezmăț e de neconceput. aș vrea să scormon cotloanele din [sunt atât de urâte orașele astea încât nu poți decât să le iubești, vorba aia, și n-o spun cu condescendență sau cu aroganța omului „de la oraș”, doar m-am născut în urziceni, o altă văgăună moartă, dar nici măcar pitorească în dezintegrarea ei. de fapt acu e doar un orășel respingător, năpădit de țigani care stau la colț să-ți dea în cap și să-ți cotrobăie buzunarele]:

onești.

hațeg.

slobozia.

huși.

brăila.

drobeta turnu-severin (+herculane, logic!).

roman (probabil cel mai deprimant oraș prin care am fost vreodată. numa la blecher mă gândeam).

rădăuți.

călărași.

fetești.

ah, mor să stau o noapte în fetești!

chestii de-astea.

referat george sand

cu ocazia lui sfântul valentin vreau să vă povestesc o carte. îi știți p-ăia care zic că fac recenzie și povestesc cartea? ei bine eu doar vă povestesc cartea. „ea și el” de george sand, 1859.

therese e o pictoriță mondenă de vreo 28 de ani, super-misterioasă și detașată, care ascunde un secret teribil. toți vor s-o fută, dar ea e de nepătruns, rece ca un sfinx. laurent e camaradul ei, pictor nebun de 24 de ani – un copil teribil. au o prietenie onestă pentru că ea nu se fute și n-are porniri erotice, ceea ce ar fi înjositor pentru o femeie cerebrală ca ea. apoi își dă seama că e totuși femeie și se iubește mistuitor cu laurent. între timp, viața theresei până la 28 de ani n-a fost deloc roz: a crescut cam fără mamă, fără tată (altă poveste), au dus-o la mănăstire unde i s-a dat o educație ștrașnică, apoi ta-su i-a aranjat să se căsătorească cu un individ misterios – o canalie de om -, la rândul lui ascunzând un secret teribil, anume că el era deja căsătorit într-una dintre coloniile pe unde-și făcea veacul. dar ea l-a iubit nebunește, căci avea doar 16 ani. el o ducea prin lume în călătorii ținând-o sub un nume fals, dar ea ce știa? credea că-i place lui aventura. a făcut un băiețel pe care-l iubea ca pe ochii din cap. un vechi prieten al tatălui ei, mr. palmer, o ajută să scape de canalie, dar canalia se răzbună, îi răpește copilul, care copil, odată ajuns în america, moare de epuizare. de-atunci ea nu s-a mai futut cu nimeni și a venit la paris, neștiută de nimeni. ok, revenind, se iubește cu laurent intens timp de nici mai mult, nici mai puțin de 7 zile (număr magic și fatal), apoi din ziua a 8-a, laurent începe să se poarte de căcat cu ea, pe motiv că e dereglat la cap (pentru că e artist și are crize de creație) și că vrea libertate: jocuri, pariuri, femei, băutură. și tot așa, când o calcă-n picioare, când o divinizează, ca pe o mamă, ca pe un tată, pe o soră, ca pe o amantă, ca pe o madonă, nici nu mai știi. mr. palmer, filosoful cumpătat al poveștii, reintră în peisaj s-o salveze iar pe therese din ghearele pierzaniei. îi promite totul – respect și demnitate -, dar ea tot la moloz trage. când totul pare pierdut și sinuciderea tuturor, iminentă, reapare copilul ei mort care nu murise.

cică romanul e inspirat din amorul lui george sand cu alfred de musset. mare curvă și george sand, cum i-a mai iubit ea pe toți ca o mamă!

obsesiv-compulsiv

aflu tragica poveste a unui unchi îndepărtat: „f. n-o lăsa niciodată pe m. [soția] să-i calce rufele și nici să-i facă bagajul când plecau undeva; apoi tot el și le așeza la loc în șifonier. era și cu numismatica și știa exact ce cărți are și ce-i lipsește – și avea o bibliotecă cât peretele. dacă te vedea că ai pus cartea deschisă cu fața în jos, ți-o lua și nu-ți mai dădea alta! își făcuse un caiet cu toate filmele pe care le văzuse și unde… a jucat la loto 22 de ani la rând exact aceleași numere și a câștigat o dacie.”

de mine sper să se-ndure dumnezeu din timp.