monstrul anti-poetic (2)

ok. putina disciplina in discurs cred ca e necesara.

poezie feminista – feminina – feminoida – narcisista. si-n acelasi timp hiper-feminina si anti-feminina. nu stiu altfel cum sa-i spun, momentan. dincolo de preferintele mele literare – care oricum, trebuie sa spun, nu se orienteaza spre poezie -, nu pot sa nu observ ceea ce e evident. tipator chiar. o poezie a corporalitatii, a senzorialului (atat in scriitura, cat si in tipul de lectura pe care-l solicita, de obicei), a visceralitatii. versurile colcaie – asta-i cuvantul! – de vascozitate, de boala, de imagini consistente, groase, grele, duhnitoare (oana ninu, sa zicem). ok, daca eluard (sau apollinaire, nu mai stiu) zicea ca profunzimea umana sta chiar in piele/epiderma, noua poezie merge mai “departe” (adica spre interioarele cele mai obscure ale anatomiei), intorcand corpul pe dos. ‘arta’ e diferita (chiar opusa?) de ‘natura’. bun. poezia asta obtine efectul artistic tocmai prin excesul de natural; nimic din (s)curgerile corpului disecat si expus lecturii nu ne e mai firesc, probabil. inteleg chiar ca, dincolo de intensitatea descompunerilor corporale, de labirinturile fiziologiei feminine, zace un intreg univers mental de dureri, de framantari, dezvarcoliri etc.; ca e, simultan, vorba de “obsesia iesirii din feminitate” si de (re)descoperirea unei feminitati “revendicative” (zice alex matei). asa o fi. fuga de terorile propriului trup si voluptatea dureroasa a alunecarii in el? suna chiar bine. ok, pot vorbi asa la nesfarsit, detasandu-ma, facand pe ‘criticul’ (exercitiu care-mi place, de altfel).

insa ii dau cuvantul si cititorului din mine. contrariat. bulversat. si totusi destul de plictisit. inainte de a ma enerva, poezia asta ma plictiseste. nu-mi spune nimic. nu ma face ’sa vreau mai mult’, sa vad ce are de spus pana la capat. nu-mi ofera nimic in afara unor imagini extrem de puternice si de expresive (mi-a placut, de pilda, cea cu sanul care iese ca un peste – miruna vlada), cum am mai spus-o, ca parca astepti din clipa-n clipa sa vezi sangele, celulele, lacrimile siroind printre file. ‘problemele’ mele acum, mai aplicat formulate:

- tot visceralul asta ’sta’ pentru ‘altceva’? e realmente ‘ceva’ dincolo de el? (apropo de ‘metafizica’ fizicului) sau e scop in sine, deci simpla descriptie/ilustrare/figurare?

- excesul corporal (combinat cu cel al derizoriului, al hiper-prozaicului – asta mai degraba in poezia ‘masculina’) o da si-n obscen, asta e. care e ‘miza’ vulgarului? vine sa se revolte impotriva a ceva? sa darame ceva? (gen obscenitatile avangardei) sau vrea doar sa se afirme? daca da, de ce? imi vine in minte acum un vers – nu stiu exact din cine, toti imi seamana; cred totusi ca dan sociu: (parafrazez) ca nu-stiu-cum-ma-uit pe la spate la iubita care spala rufe “si pula mi se scoala”. asa, si? mai mult de atat chiar nu pot spune.

-  si nu pot spune mai mult pentru ca nu e vorba de vreun efect extraordinar, nici macar in plan negativ. aici ajung la ideea ca, de fapt, poti spune ABSOLUT orice si nu se-ntampla nimic. mai exact, marcile distinctive nu cred ca stau in vulgar. nici in masochism. nici in nici un fel de perversiune-fantezie sexuala, corporala, textuala, intrucat nu mai exista limite. pur si simplu nu te mai auzi, nu te mai vezi. de surprins nici atat. sociu din nou:

“cu fufa aia niponă strîmtă-n pizdă
şi cîntă working-class hero
(io unul nu mă plîng
jobul meu e zahăr pe coaie frec menta”

- asa, si? ok, anularea oricaror conventii, inventarea altora, hibridarea registrelor. ok, am inteles. ne jucam. poezie smechera. e istet omul. inventiv. dar mai mult?

- exista ceva ‘demonstrativ’ in poezia asta? pentru ca mai mult de atat eu nu prea gasesc. sfidare? (dar si aia ne-necesara si fara virulenta, fara sens.) mai mult decat ‘uite, dom’le, se poate face poezie si asa‘ nu vad. cititorul din mine isi doreste sa citeasca acea poezie pe care el n-ar putea-o scrie in veci. or, eu ma pot distra oricand scriind visceralitati si alte ‘porcarele’. tot cititorul din mine se simte cumva ofensat pentru ca are senzatia ca tu, ca poet, vii si-mi oferi mie resturile tale, reziduurile frustrarilor tale, corporale sau necorporale. e ca si cum imi pui un cacat (la propriu) in fata si-mi spui ca e al tau, ca ai pus talent in el, pasiune, suferinta, ca-n spatele lui e o intreaga istorie a ideilor si ca, scotandu-l din mediul lui obisnuit, l-ai transformat in gest artistic! (daca tot vorbim de arta naturalului din om) e o poezie urata. pe bune.

- in plus, directia asta imi pare ca a fost deschisa (si inchisa! – aici e frumusetea) deja de avangarda. asta deci s-ar numi un soi de neo-avangarda? mecanismul e acelasi. cand duchamp a pus wc-ul in expozitie -  gata! s-a terminat tipul asta de inovatie. o putem face cu totii ulterior. nu mai are sens, desigur.

in fine, sunt atatea de zis, ma opresc aici pentru moment.