don juan (3 in 1)

truffaut, binevenit cu “l’homme qui aimait les femmes” (1977), pentru un don juan casanovesc – ceea ce nu e deloc pleonastic si nici macar redundant. gandind un pic mai ‘dincolo’, emblema asta, ‘don juan & femeile’, ’seducatorul’ etc., e o intamplare, aia care a prins si prinde la public. la frisch, de pilda, e geometria, nu femeile. adica adevarul. pur. ratiune. 2 cu 2 fac 4, ca la moliere. morala prezentului suspendat. clipa traita la randul ei pentru o clipa, ca apoi cautarea sa reinceapa, dar intr-un prezent continuu. care ramane asa si dupa moarte. moarte, fireste, bine construita, (auto)inscenata (la propriu), asta in cazul lui frisch, unde nu intervine nici o forta, nici o intentie moralizatoare. the making of. sau, de fapt, un pre-scenariu. don juan e actor si regizor. si la tirso si la moliere e actor, dar intr-un sens mai literar, e mai ‘personaj’ acolo, e o ‘figura’, e vorba de o teatralitate implicita. la frisch totul e explicit, contradictiile legate de final dispar. neincrederea lui don juan in lumea de dincolo, de judecata (de apoi etc.), refuzul unui ‘dincolo’ sunt demonstrate. are dreptate. nu-l mai trage nici o mana fatidica in infern. la truffaut devine esentiala tema cartii. aici ar fi elementul casanovesc. pentru mine, totusi, cartea lui don juan – generic vorbind – e o carte care se scrie la nesfarsit. prezent continuu, cum ziceam. de fapt, cartea lui don juan nu se termina niciodata sau pur si simplu nu exista, tocmai pentru ca exista si atat. fara margini. oricum, don juan-ul lui truffaut devine realmente scriitor; nu memorialist nostalgic si imbatranit, ca un casanova demn de mila. iar gestul modificarii gratuite si absurde a culorii acelei rochii – din rosie in albastra -, in ultimul moment sub tipar, marcheaza trecerea, intr-adevar. bertrand a realizat gestul artistic (in sens demonstrativ parca). totul e fie traire, fie scriitura. altfel, memoria nu exista pentru don juan, nici discutiile despre trecut – ce poate fi mai dezolant si mai ilogic pentru el, daca nu asta? dincolo de un eventual interes pentru tema/motivul lui don juan, filmul merita vazut si in sine. poate pentru pantofii superbi, rochiile si picioarele multelor doamne si domnisoare care se perinda prin fata noastra, purtandu-si cu demnitate frumusetea sofisticata in simplitatea ei.