cuvinte şi neputinţe

in ordinea preferintelor:
- ‘creatorul de teatru’ este un spectacol (de teatru – ca sa vezi) impecabil. se joaca la act. cu marcel iures intr-o forma splendida. dupa piesa omonima a lui thomas bernhard, un vechi amic al meu cu ai sai vechi maestri. n-am s-o povestesc; in fond, e simplu – pregatirea unui spectacol care totusi nu va putea fi pus in scena pentru ca biserica din sat ia foc de la un fulger, iar oamenii toti vor pleca intr-acolo, golind sala. absurd. tot asa cum ‘capitanul’ de pompieri (el legator de doage – adica dogar – fiind de fapt) nu e la post pentru ca nu-stiu-ce, tot asa cum hranitul porcilor e mai important in ordinea fireasca a satului (post)nazist (?) decat vizionarea unei piese de teatru, concepute si jucate de ‘cel mai mare actor din toate timpurile’, pre nume… [nu-mi amintesc, iar daca mi-as aminti sigur n-as sti sa-l scriu], adica shakespeare – voltaire si…?! si?! si el – corect. cu o familie, insasi distributia, prin excelenta ‘anti-talent’. deci partea realmente interesanta e ca avem acces la scena din spatele scenei. despre cum se face – si nu ar trebui sa se faca! – teatrul. constrastele sunt puternice. si convingatoare. vii. sa zicem ca aceasta cortina a taiat lumea in doua. nu-ti place? facem alta poveste. sa zicem ca aceasta cortina desparte doua lumi. iar tu tragi cortina, adica faci ca doua lumi sa se vada, sa se oglindeasca. oare ce vor face? (adica despre cum trasul cortinei, in teatru, trebuie sa aiba o poveste in spate. neaparat.) in fine. o minunatie de spectacol. intentionez sa-l revad.

- “schizopolis”, soderbergh, 1996. cum ziceam intr-un comment, filmul m-a dus cu gandul la “man on the moon” al lui forman (despre introducere); apoi eu m-am simtit ca in ionesco, beckett sau pinter. stirile, la limita absurdului – prin continut derizoriu, dar prin formulare grava – mi-au amintit de “zenobia” lui gellu naum s.a.m.d. dovada ca limbajul & crizele lui i-au framantat pe multi. multi-multi. ideea in “schizopolis” e ca gradul de uzare a cuvantului e atat de avansat, iar comunicarea reala atat de deficitara, incat putem incepe oricand sa vorbim si in japoneza intre noi (ceea ce la propriu se si intampla in film) si nu am sesiza diferenta. fireste, suportul exploatat aici e relatia de cuplu, in care cei doi incep sa vorbeasca in ‘categorii’ – sau cum sa le zic? -, direct in functii ale limbajului, maxim tehnicizate. pacat ca nu-mi amintesc acum nici o formula. dar nici asta nu se poate povesti. recomand vizionarea.

- “eu plec”, jean echenoz. (sa trec peste faptul ca domnii redactori/corectori sau ce cacat or fi de la editura art habar n-au ca inainte de ‘dar’ si ‘iar’ n-ar fi rau sa plaseze o virgula? m-am urcat pe pereti citind. si nu pentru ca as fi eu pedanta, ci pentru ca efectiv e derutant la lectura. si de nepermis.) romanul nu m-a ‘dat pe spate’, ca sa zic asa. dar nici de ignorat nu e. revin alta data.