b’estfest (I)

serile-noptile astea de b’estfest au picat tocmai bine in incercarea mea apasatoare de a nu ramane singura cu mine insami. atat cat se poate. ieri am cam muncit, ca sa zic asa, si n-am mai avut chef de concerte. dar u.n.k.l.e. regret. marea provocare si curiozitate anul asta era pentru mine nouvelle vague. mi-era teama sa nu se repete anemia de la hooverphonic, ca si astia au o muzica mult prea subtila si rafinata pentru un concert amplu, in spatiu deschis. dar n-a fost cazul. pe langa faptul ca oamenii sunt tari instrumental, le avem si pe cele doua vocaliste – ca niste personaje, concepute sa se completeze. se pare ca cea cu vocea de… nimfeta rasfatata, sa zicem, a placut – si place, in general – fetelor, in timp ce cealalta, la femme fatale, intruchiparea misterului, cu miscari cvasiritualice, extaziate bla bla (cam asta era ideea) si cu o voce cu multe posibilitati de manifestare, deci aceasta domnisoara (ca sa reiau) a placut mai mult barbatilor. se intelege de ce. e incredibil ce pot face oamenii astia din melodii 80s, new wave, cu precadere – le transforma in altceva. am ramas incantata la varianta ’sweet dreams’ a celor de la eurythmics. insa marea mea dezamagire – intre spectatori entuziasmati pe care-i auzeai constant strigand: ‘aa… asta-i melodia mea!’ – a fost ca n-au cantat si ‘melodia mea’, anume ‘o, pamela’. si totusi poate a fost mai bine, pentru ca probabil as fi inceput sa plang dac-o ascultam. cu greu am rezistat la ‘love will tear us apart’, recunosc. in momente problematice reactiile pot fi imprevizibile; maxima labilitate. imi asum tot. si lacrimile asa-zise ‘din senin’ – desi nu cred ca exista asa ceva.

e dezamagitor sa vezi ca unii, pe masura ce inainteaza in varsta, se ingrasa. situatia se aplica mai ales la solistul de manic street preachers. era naspa. si intotdeauna mi s-a parut ca are un farmec anume in videoclipul de la ‘motorcycle emptiness’. dar asta era acum vreo… 16 ani cumva? pacat. si m-am si plictisit la concertul lor. s-ar putea totusi sa fi fost vina mea aici. oricum, un concert plasat cand afara e inca lumina cred ca e pe jumatate compromis.

kaiser chiefs – nici n-am mai ajuns, ca era simultan cu nouvelle vague, nici nu tineam neaparat. iar la ei s-a concentrat si cea mai mare parte a publicului. dar a fost mai misto – atmosfera ‘intima’, degajata la nouvelle vague.

o chestie tare am descoperit-o la/in ’silent disco’; stiam de ‘concept’, nu-l si incercasem. un soi de autism muzical. si o ilustrare foarte clara a modului in care camus concepea absurdul. oricum, m-am simtit in (foarte) largul meu.

noapte buna (si vise neanticipabile) imi doresc azi.