b’estfest (II)

am uitat sa spun – chestiune din ziua 2 de b’estfest – ca si cover-urile, remix-urile sau cum se mai numesc toate dupa piese 80s pot arata extrem de penibil, mai lales completate de o prezenta scenica pe masura. vezi cazul the hot stewards (cred ca la ei ma refer). deci ce fac baietii astia? iau melodii, tampitele la randul lor (gen kylie sfarsitul anilor ‘80 si alte dudui sau hituri sentimentale din aceeasi perioada; de pilda, aia cu ‘I will never let you go/ I will never tell a lie/ or hurt you blabla), si le fac sa sune ca un ‘rockuletz’/'punkuletz’ de clasa a VII-a, sa zicem. pareau pe scena propriile lor variante parodiate. m-am amuzat copios.

ieri stereophonics mi-au incantat ochii si urechile. si mi-am reamintit cateva melodii foarte expresive. nu-l remarcasem niciodata pe vocalist, insa acum m-am uitat mai bine: fix genul meu. )

roisin murphy a inceput cu vreo juma’ de ora intarziere, in timp ce oamenii fierbeau, desigur, sa ajunga la manu chao. eu nu fierbeam, ce-i drept, insa m-am dus si eu cu turma disperarii. in timp ce tipa asta suna atat de bine! a avut dintotdeauna un soi de austeritate rafinata in voce si-n miscari. mi-a placut, de fapt, cel mai mult. nu stiu ce-a fost in capul meu de am plecat.

si hai ca la manu chao voiam s-ajung: nu le ascultasem mai mult de 3-4 melodii inainte. dar n-am pierdut nimic, pentru ca toate suna la fel. ) schema ar fi – un ritm languros reggae-like dupa care brusc se rupe ritmul si incep niste bubuieli hotarate si consistente, iar lumea – tot brusc – sare ca nebuna. de la bun inceput mi-a fost clar ca se va trezi tot românismul/balcanismul din noi, toata simtirea latina empatiza cu muzica. concertul manu chao a fost de fapt o nunta. in care invitatii s-au simtit bine, n-am ce zice; exact in elementul lor. pe la jumatate mi-am dat seama ca ma plictisesc; am mers in zona cu scaune, se vedea oricum impecabil si, cum tot nu m-am integrat atmosferei, a fost chiar mai bine. ok, eu nu stiu daca manu chao e formatia sau doar vocalistul si nici nu tin neaparat sa aflu. ideea e ca m-a amuzat sa vad o ‘chestie mica’ pe scena care urla si sarea intruna. vocea lui e discutabila, pe alocuri nu prea i-o auzeam. toata lumea stia versurile – ce-nseamna, dom’le, spaniola asta, imediat te simti cu/pe ea ‘ca acasa’. in concluzie, nu m-am bucurat propriu-zis de concertul asta, ci doar l-am observat, m-am uitat la bucuria celorlalti. in fond, lumea s-a distrat, a comunicat foarte bine cu formatia, dovada ca a cantat doua ore incheiate si a revenit pe scena de doua ori. nu e lucru mic.

dupa, asteptam cu nerabdare silent disco. apoi ordinea banala a lucrurilor s-a rupt (nu, nu m-am imbatat). a inceput o poveste aproape ireala. a durat pana s-a luminat, pana a inceput forfota masinilor si a oamenilor. in loc sa ramana la nesfarsit noapte si liniste; o noapte si o liniste in care insusi bucurestiul asta imputit se transforma. cartarescian vorbind – arhitectul.