(şi) despre flaubert

“papagalul lui flaubert” e o carte pe care mi-ar fi placut s-o scriu. s-o pot scrie. s-o fi putut scrie etc. ca a facut-o barnes acum 20-si-ceva de ani e alta treaba. inca n-am terminat-o, dar trebuie sa citez nitel din ea:

gustave a invatat-o pe caroline multe lucruri despre literatura. o citez: “considera ca nici o carte bine scrisa nu poate fi periculoasa.” sa inaintam vreo saptezeci de ani in timp, pana la o alta familie, intr-o alta parte a frantei. de data asta, personajele sunt un baiat cu pasiunea cititului, o mama si o prietena a mamei, pe nume mme picard. mai tarziu, baiatul avea sa-si scrie memoriile. citez din nou: “mme picard era de parere ca un copil are voie sa citeasca orice.” [...] baietelul, cunoscand opinia frecvent exprimata a prietenei mamei sale, profita de prezenta ei si cere permisiunea sa citeasca un roman care a starnit un adevarat scandal. “dar daca micutul meu citeste astfel de carti la varsta asta”, protesteaza mama, “ce va citi cand creste mare?” “atunci le voi trai”, ii raspunde copilul. a fost una dintre cele mai inteligente replici din copilaria sa. [...] baietelul era jean paul sartre. romanul, “madame bovary”. [p. 141-142]

dar cartile pe care un literat nu reuseste sa le scrie in tinerete difera de cele pe care nu reuseste sa le puna pe hartie dupa ce s-a declarat profesionist. acestea din urma sunt non-carti pentru care trebuie sa-si asume raspunderea. [p. 158]

cred ca incepe sa mi se lamureasca in minte faptul ca prefer realitatea cu iz jucaus-istet de fictiune decat fictiunea care da impresia realitatii.