provocări teoretice și alte digresiuni

la noi, nu mulți – chiar prea puțini – intelectuali ‘mari’, universitari, academicieni și alții ca ei se preocupă ‘serios’ de fenomene culturale (foarte) contemporane și, aproape inevitabil, ‘populare’. să dau numai două exemple, cu care mi-am făcut de cap în ultima vreme: studiile postcoloniale și internetul (ca fapt de intertextualitate, mai ales). în general, atitudinea variază de la simpla ignorare a fenomenului la o vagă abordare ‘îngăduitoare’, fără metodă, deci ‘impresionistică’, sau, în cel mai bun caz, cu vechile & tradiționalele lor instrumente, care, totuși, se dovedesc neadecvate, anacronice în raport cu o realitate nouă (atât cât poate fi de nouă, ca să zic așa). oricum, toate astea trădează reticența, – sub diferite forme -, dacă nu chiar respingerea ‘din principiu’ – căci ce poate fi mai comod?

însă, în mod particular, lucrurile stau umpic altfel cu cea mai mare parte a profesorilor de la catedra de teoria literaturii (că de catedra de literatură comparată de la noi – așa cum și intuiam, de fapt – se râd toate  universitățile normale  din țara, cu comparatiști normali – ca la timișoara, cluj, brașov, poate și iași; și cam atât, îmi imaginez. am aflat și eu asta, în sfârșit, la iași! oricum, mă-ntreb de ce?!), deci la teorie literară se respiră bine & deschis. de data asta-l amintesc doar pe mircea martin, care rămâne un reper activ (subliniez activ) într-ale teoriei & noilor sale provocări, un sceptic rafinat & subtil. are deja 70 de ani, mi-am dat seama azi, cu un soi de neliniște. și gândește impecabil politica editorială de la art.  un alt exemplu e caius dobrescu (mda, regret că tre să apelez la wiki), tot prof la noi, hiperconectat cultural & literar, știe de toate, mereu altceva, altă prezență copleșitor & uimitor de activă dacă stai să-l asculți – și e bine să. el știe cum stă treaba și online, și offline, vorba aia.

revenind la starea generală a lucrurilor, mihai zamfir & paul cornea, ‘mari’ amândoi – n-ai ce zice, doar să-i asculți & să-i citești – au fost și marii reticenți (de luat în seamă, adică) ai colocviului de la iași. cornea, la cei 86 de ani perfect lucizi & cu gust pentru umor,  mai justificat decât zamfir, cred, care se-ntreabă revoltat de ce africanii & co. nu-și scriu acolo literatura în ‘limba lor’, pentru ei, să ne lase pe noi în pace. aici ar fi două probleme (cel puțin): care este ‘limba lor’, după generații întregi de colonialism? indienii, de pildă, sunt de condamnat că mai vorbesc & scriu în engleză? abia generația tânără a-nceput să vorbească din ce în ce mai prost engleza, revenind în mod firesc – atât cât se poate – la vreuna dintre multele lor limbi & dialecte. mulți încă scriu în limba fostului imperiu pentru că vor să se facă auziți pe plan global. altfel cine s-ar găsi să-i traducă? reacția lui zamfir e cu atât mai ciudată, cu cât de ceva vreme, în favorabilul context al post-urilor (inclusiv postcomunism) & al discuției despre așa-zisa world literature, problema literaturii române  (și a altora est-europene) față cu occidentul – ca să zic așa – e din ce în ce mai arzătoare și mai dezbătută printre teoreticienii români.

de fapt, care e marea miză a articolelor lui donald morrison & antoine compagnon despre declinul culturii franceze contemporane, dacă nu revigorarea culturală tocmai pe plan universal, că altfel treaba merge bine & înfloritor în interior? dar cu ce sens dacă la ‘ceilalți’  nu ajunge mare lucru? desigur, probabil că una ne oferă franța și alta, fostele colonii. deși morrison vede în încurajarea acestor periferii francofone – la care nu puțini intelectuali francezi strâmbă din nas – o posibilitate de resuscitare chiar spectaculoasă a culturii franceze. m-a surprins, de altfel, povestea proastei receptări a lui edward said în franța, cu lucrarea „orientalismul”, apoi cu „culture & imperialism”. efectul: le pleacă și lor valorile peste hotare. în america, mai exact.

noua formulă a eliminării criteriului estetic e foarte la modă în discursul postcolonial. teoria literară contemporană însăși trebuie să cam devină teorie culturală ca să mai aibă un obiect de studiu, se zice. eu una nu cred în așa ceva și-mi repugnă ideea vreunui soi de ‘moarte a esteticului’. așa cum nu cred, în mod spontan, în restructurări actuale majore ale canonului literar occidental (și nu mă refer neapărat la canonul lui harold bloom, care în mod limpede nu satisface pe nimeni), ținând cont de literatura postcolonială. chiar și așa, teoria  & discursurile postcoloniale mă atrag mai ales pentru potențialul de cercetare & studiu pe care le conțin, pentru provocările metodologice cu care inevitabil ne-ntâmpină. ce vreau să zic cu asta – că mi se pare inadmisibil din partea unui critic/teoretician literar să nu fie curios profesional în privința unor fenomene fără precedent, pe care pur și simplu nu ai cum să le pui în paranteză doar pentru că nu-ți convin sau, cine știe, c-ar fi sub demnitatea ta de intelectual.  lui compagnon nu-i mai e rușine să vorbească & să se intereseze cu seriozitate de cultura de masă, de pildă. lui philippe lejeune nu-i e rușine să scrie o carte precum „cher écran…” etc. altor teoreticieni ‘serioși’ nu le e rușine să vorbească despre internet – hipertext – bloguri pornind de la bahtin cu ‘dialogismul’ și trecând prin structuralism & postructuralism și nu le e greu să-nțeleagă că nu e nici o contradicție exotică între cele două ‘lumi’. din contră, dacă studiezi puțin măcar, îți dai seama cum lucrurile se leagă, cum teoriile comunică, cum totul până la urmă chiar e un imens text, infinit (și p-asta n-am descoperit-o eu acu, e istorie veche deja). bine, putem spune că barthes a ‘legitimat’ gestul ăsta senzațional – intelectualul sofisticat & subțire care coboară ‘în stradă’ ca să se joace de-a semiotica. (ironia sorții face că tot în stradă era când l-a izbit, la propriu, moartea.)

până una-alta, înainte de a ne pripi cu judecățile & verdictele critice în privința literaturilor postcoloniale – de la entuziasmul prostesc (c-am văzut și așa ceva) până la respingerea ‘by default’ – eu propuneam o variantă a așteptării critice, mai degrabă, că niciodată nu știm de unde sare iepurele literaturii bune. mda, încă vorbim de spaima ideologiei din spatele literaturii („suntem sătui de asta”, zicea tot mihai zamfir), dar s-ar putea ca rezultatul să depășească, în mod fericit, la un moment dat sau doar în cazuri izolate – ceea ce ar fi însă de-ajuns -, cauzele mizere inițiale (aici, problema identitară). faptul că-s ‘exotice’ și tributare profund unui context politic impus (deci au ceva impresionant în ele, în confesiunea lor) nu le garantează sub nici o formă noilor literaturi valoarea estetică, dar nici nu le-o anulează automat. poate e important să ne bucurăm de inedit, de teme inedite, de noi stilistici, citind o literatură pe măsură ce se scrie și se face auzită – o posibilă capcană critică, desigur, dar aici cred că-i și plăcerea.

concluzia împăcată a lui zamfir, după ce mi-am susținut comunicarea, a fost că l-a surprins abordarea mea ‘echilibrată’, dar că până la urmă literarul tot literar rămâne – adică noi oricum știm care-i adevarata literatură (da, chiar știm?) -, și că numai o cercetătoare ‘masochistă’ precum linda hutcheon (la care tot făcusem referire) se poate ocupa de așa ceva. atunci nu prea mi-a venit să râd, acum însă da și-l înțeleg perfect pe mihai zamfir. prefer, totuși, așteptarea & rezerva.