de la ghepardul la american psycho

o carte cu adevărat minunată și rară este „ghepardul” lui lampedusa. e tot ce-ți poți dori, ca experiență de lectură și imaginație, în materie de stil, rafinament și peisaj decadent, plus ironie subtil presărată. traducerea e și ea pe măsură, a lui tașcu gheorghiu (zis șuly, cu câteva poezii publicate prin reviste avangardiste în anii ’30). în fine.

alta-i ideea acu: o asociere imediată, care încă mi se pare valabilă și sugestivă, între scenele în care, sub pedanta scrutare a prințului, apare don calogero cu hainele-i deșănțate și faimoasa business card scene (devenită cult deja) din “american psycho” (un film pe care l-am văzut în demență de 5-6 ori):

vs.

Era o atmosferă calmă, ca de obicei, când Francesco Paolo, fiul de 16 ani, năvăli fără nici o cuviință în salon:
- Papa, don Calogero urcă scara. E în frac!
Tancredi cântări însemnătatea veștii cu o secundă înaintea celorlalți; se pregătea tocmai s-o farmece pe nevasta lui don Onofrio. Dar când auzi cuvântul fatal, nu se putu stăpâni și izbucni într-un răsunător hohot de râs. Prințul însă nu râse; asupra lui, se cade s-o spunem, vestea făcu o impresie mai mare decât buletinul debarcării de la Marsala. Atunci fusese vorba de un eveniment prevăzut și, mai mult chiar, îndepărtat, invizibil. Acum, sensibil cum era la prevestiri și la simboluri, el contempla, în acea cravată albă și cele două cozi negre care urcau scara casei lui, însăși Revoluția. Nu numai că el, Prințul, nu mai era cel mai mare proprietar din Donnafugata, dar se mai și vedea constrâns să primească în costum de după-amiază un invitat care se prezenta în ținută de seară.
Tulburarea lui fu mare și mai stăruia încă în timp ce înainta mașinal spre ușă ca să-și primească oasptele. Cu toate acestea, când îl văzu, supărarea-i fu întru câtva ușurată. Perfect justificat ca manifestare politică, se putea totuși afirma că, în ceea ce privește reușita croitoricească, fracul lui don Calogero era o catastrofă. Postavul era dintre cele mai fine, modelul recent, dar tăietura, pur și simplu monstruoasă. Vârfurile celor două pulpane se ridicau spre cer într-o mută rugăciune, gulerul larg n-avea nici o formă și, oricât ar fi de dureros, trebuie s-o spunem, picioarele primarului erau încălțate în botine cu nasturi. (pag. 75)

Don Fabrizio savura dinainte efectul pe care frumusețea Angelicăi îl va produce oamenilor acelora care nu o cunoșteau și cel pe care norocul lui Tancredi îl va produce asupra acelorași oameni care îl cunoșteau cu mult prea bine. O umbră îi întuneca, totuși, mulțumirea: cum va fi fracul lui don Calogero? Desigur mai bun decât cel de la Donnafugata – fusese dat în grija lui Tancredi, care-l târâse la cel mai bun croitor din Palermo și fusese de față chiar și la probe. Oficial, păruse mulțumit de rezultate cu o zi în urmă; dar, în taină, își spusese: „Fracul lui don Calogero nu poate fi decât ceea ce e; tatăl Angelicăi n-are chic.” Era limpede; dar Tancredi declarase că răspunde de un bărbierit fără cusur și de niște pantofi ca lumea. Era și asta ceva. (pag. 203)

iar acum nu-mi mai rămâne decât să văd și „ghepardul” lui visconti, cu alain delon în rolul seducătorului tancredi, strașnic bărbat!