grigore vieru este poetul meu preferat (luați-o ca pe un soi de guilty pleasure sau ca și cum mi-ar plăcea… kylie minogue, să zicem, ceea ce oricum este adevărat). și este român, pentru că basarabia este românia. sunt momente și momente când mă întreb, în miez de noapte, ce-mi place mai mult la el: poezia sau părul? înainte de a ne pripi cu un răspuns, vreau să citim puțin din aforismele sale, mai puțin cunoscute publicului profan, amator azi doar de poezie cu genitalii, injurii, mizerii. (plus că dacă nu-l iubești pe grigore vieru, înseamnă că nu-ți iubești nici mama, nici țara.)
cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o mamă.
mi-am păstrat obrazul curat pentru lacrima ta, mamă.
deși pământul se învârte mereu, m-am născut acasă.
nu cunosc un dar mai frumos din partea unui musafir, decât acela de a-mi elogia țara în limba casei mele.
gloria fără patrie este ca frumusețea femeii: niciodată nu știi ziua în care se va stinge.
nici copilul nu plânge când pâinea se frânge.
e bine să învețe un popor de la altul, nu este bine să învețe un popor pe altul.
cum să-ți întind mâna când mi-ai bătut-o în cuie?
când naște sămânța de greu, nici soarele nu stă alături.
muzica este răzbunarea frumuseții pe urâțenie.
ne încălzim palmele pe obrazul pe care l-am lovit.
(răzbunarea urâțeniei pe frumusețe)
(vieru cu târfa sa, căci orice poet are târfa lui care-l ajută să meargă mai departe)
[* atenție, urmează un post cu intertext și hipertext în exces, iar dacă nu îl/le actualizați, nu mai are nici un sens. sorry. mulțumesc!]
după revista luceafărul 1971, acu-mi duc mai departe sclavia cu luceafărul 1989, anul fatidic (deși ceaușescu, citeam într-una dintre cuvântări, își făcuse deja planurile până în 2000; bietul om, m-a tulburat nițel). între timp, ziarul s-a imbecilizat și nu mai găsim nimic miezos: nici amorul de tractoare, nici odă la sămânță, nici sex cu oțelarii, nici fatalitatea furnalelor. și nici măcar poeziile orgasmice despre cai ale lui zaharia stancu…
dar stați, căci mici zvâcniri de geniu tot (se) mai scapă, iar calul rămâne cel mai bun prieten al omului în comunism:
altfel, vă invit să urmărim împreună fețele pornografice ale acestor scriitori perfect anonimi azi (probabil și atunci), precum și numele lor, nu mai puțin obscene prin banalitate; plus alte tânguieli curioase de-ale epocii:
[adi cristi, 100% cel mai mișto nume, plus mustăcioara aia scoasă parcă din deep throat]
[în articolul ăsta, mircea micu - un dubios pe care azi îl puteți vedea molfăind la otv - cică trebuie să povestească anecdote autentice și zemoase cu marin preda, așa cum l-a cunoscut, cum fac toți lingăii, doar că, dacă citești interviul, foarte repede îți dai seama că omul nu a fost chiar un apropiat al lui preda, că preda nu prea-l băga în seamă, ce-i drept, și că oricum în timp relațiile (și-așa vagi) dintre ei s-au deteriorat, deci pula amintiri mișto de depănat, cum ne-am fi așteptat. oricum, măcar a rămas poza de mai sus, în care mircea micu vrea mai degrabă să se asigure că strângerea de mână cu preda a fost imortalizată.]
[eu n-am arat în bărăgan, dar acolo m-am născut și-am copilărit, deci practic asta-i poezia mea de suflet, dacă-mi dați voie]
o clipă intensă de liniște vă cer pentru a putea gusta din scurta diaree a lui cătălin mitulescu, avortată special pentru promovarea festivalului de film european:
alte cadre de la festival: subtitrările în română sunt și ele bășite de niște minți retardate, care nu doar că ratează grav orice subtilitate, dar nici nu știu încă de existența dicționarelor celor mai elementare, care ți-ar fi spus simplu că lark, de exemplu, nu înseamnă lac, în ciuda asemănărilor grafice și fonice. deci citiți direct subtitrarea în engleză, că altfel s-a belit filmul.
„play” al lui ostlund a fost până acu cel mai bun film din festival (și nici nu m-așteptam la altceva, omul întoarce psihologia umană și raporturile de putere pe toate părțile, nu-ți dă o clipă de răgaz ca să pui confortabil etichete). și tocmai de-aia, mi se pare perfect just ca oamenii să se care din sală, pe replici de tipul „o idioțenie fără seamăn”. asta mi-a amintit de „melancholia”, văzut la mall vitan. plecau țăranii pe rupte, ba uimindu-se că filmul ăsta „e ca la teatru”, ba dând verdictul fatal de „cel mai prost film pe care l-am văzut, să mor io”.
da, deci fiți pe fază c-a-nceput bășinosul de festival de film european – să vă spun și de ce e bășinos: pentru că, cum cu pseudo-ironie ne-a explicat știrista protv la deschidere (cu minunatul „le havre”, de altfel – n-am ce zice -, iar în fața mea a stat antoaneta ralian), filmul european (care acoperă o categorie perfect uniformă și eterogenă, firește) nu e nici film american, nici indian! (care film american și indian este, și el, o categorie unitară) deci dupe ce conștiința europeană s-a căcat pe cinematografia americană, pentru că dă bine, începu și festivalu.
ieri, prima zi. am înghițit două filme execrabile (bine că am „acreditare”, că nu dădeam bani pe asemenea mizerii și mă duceam la mc și-mi luam meniu sau cârpe de la h&m), deși puteai intui dinainte că vor fi proaste, da mereu zici să nu fii nemernic by default și să-ți deschizi inima din când în când, că cine știe.
„pur” este probabil primul film nordic slab pe care-l văd. rețeta dezastrului: lasă un regizor femeie pe la 30 de ani să-ți facă film cu mozart care-ți schimbă viața, iar apoi îți mai și dă-n cap cu niște cărți, să fii sigur c-ai înțeles că-i un film bun, fin (kierkegaard, schopenhauer, bourdieu). acu, nefericirea a fost și una conjuncturală. o bună parte din film mizează pe muzică (iar pentru asta a adus acolo ditai orchestra serioasă): câteva hituri din mozart și beethoven. numa că sonorizarea la studio s-a căcat pe frumoasa muzică la modu grosolan – s-a auzit încontinuu distorsionat, „tremurat”, de parcă ascultam ironici muzică clasică. cum experiența receptării era deja compromisă, faptul că vitele din sală butonau zgomotos mobilul, că vorbeau la telefon sau că telefoanele tot sunau, iar unii s-au mai și certat pe tema asta, vă spun sincer că [acest fapt] m-a bucurat profund. a fost parodia perfectă. morala filmului – ca să revenim unde trebuie – e că, dacă ești nebună la cap, mai bine stai în banca ta (și plângi pe recviemu lu mozart) și nu te fute cu dirijori, că uneori poate să iasă bine, alteori rău.
și totuși cum era să știu că filmul ce avea să urmeze, „goethe!”, la eforie, va fi cu mult, mult mai prost? atât de prost încât e genial, m-am căcat pe mine de râs, în timp ce mă gândeam emoționată cum să-i împușc pe toți din sală, pe toți inocenții ăia urbani care au aflat la finalul filmului anecdota cu valul de sinucideri post-werther și au băgat-o pe revelație zgomotoasă. filmul a fost, cum să spun, nemțesc – deci calitate garantată, nu moloz de hollywood, să ne-nțelegem! glumițe și scenariu mai mult decât previzibile, dar pentru a fi sigur că nu ratezi nimic din distracție, muzica din film, ca de crăciun, ca de walt disney așa, îți indica tot – ce reacție să ai, la ce să te aștepți și în general te asigura că totul o să fie bine, în ciuda tragicomicelor buclucuri în care intră tânărul pămpălau goethe.
în fine, filmul a fost atât de imbecil, încât nu are sens să mai insist. (totuși, dacă ești o vită drăguță, s-ar putea ca filmul să ți se pară încântător și jovial.) altceva trebe discutat: să mor io dacă am văzut vreodată un film bun cu temă (biografic-)literar-artistică, ca să zic așa. zi-mi un film decent despre un scriitor, un pictor, un compozitor, om de știință, plm. de ce e greu să-ți iasă așa ceva? pentru că se deschid 2 capcane tipice: ori îl fetișizezi, îl hiperbolizezi și, ca regizor, abordezi subiectul cu umilință și atunci îți iese un poet care vorbește numai în versuri și ale cărui gesturi, oricât de banale, sunt în permanență simbolice, chiar și când se cacă (deși el sigur nu se cacă, pentru că e artist), sunt mereu în profundă și necesară legătura cu opera lui; a doua posibilitate e să-l fuți și să reprezinți figura geniului sub semnul imbecilității, să-i arăți prostului din sală că goethe, că einstein, că cine vrei tu, e, frate, la fel ca tine, e unul de-ai tăi, deci fii tâmpit în continuare că te vei salva; și atunci ni-l arată pe geniu scobindu-se în nas, căzând hilar în fața tuturor, batjocorit și umilit de profesori, de superiori sau de tovarăși (dar noi știm mereu, avem acest confort psihologic, că toți aceștia sunt de fapt adevărații imbecili și și-o vor lua pentru aroganța de care dau dovadă, deci încă o dată putem sta liniștiți în fotoliu, căci dumnezeu nu va lăsa lucrurile neîndreptate).
apoi am băgat-o în centru pe bere nemțească, căci fu o zi de grea încercări. azi e „play” de ostlund la eforie, deci mergem la sigur (nu mai e nici o distracție așa), plus finala cupei angliei, chelsea cu liverpool. plus zioa bărbatului, ziua în care femeia n-are voie să-i spună „nu” bărbatului (care bea bergenbier).
cum spuneam și cam acu 3 ani pe vremea asta, când totuși eram mai în putere, crecă trebuie să fac o pauză de vreo lună și ceva de pe blog, ca să-mi scriu și io disertația în pace depresivă, cum se cuvine. mă rog, dacă totuși se ivește vreun subiect nebunesc sau alte necesități, probabil că n-o să rezist să țin în mine până în iunie, ce să fac?!
oricum, de sex reader mă țin în continuare cu sfințenie, că asta e tot ce mai am în viață.
și acum, un interviu:
Care este cel mai mare viciu?
Să fut
Dar cea mai mare meteahnă?
Fut orice
De la ce vârstă fuți?
Time immemorial
Îți place să fuți?
Da
Ce-ți place cel mai mult la actul sexual?
Pula-n pizdă
Dacă ai putea să fuți pe oricine vrei, care ar fi acela?
Orice
Oi fuți?
Dacă oile sunt incluse în mulțimea lui „orice”, atunci da
Cum se face că ești Berbecuț, dar ești de sex feminin?
Când fuți orice, sexualitatea este un factor secundar
La acest viciu se mai adaugă și alte vicii demne de menționat?
Să beau și să fumez, dar cel mai mult îmi place să fut
Crezi că sexul ți-a transformat viața?
Nu, pentru că să fut a fost dintotdeauna viața mea. Deci nimic nu s-a transformat
Preferi oile mai bogate-n lână sau niște culori specifice?
Orice
ok, la finalul prelungit al concursului, avem 7 răspunsuri – sau intervenții, cum să le zic? – pe blog, plus câteva (mai degrabă confesiuni literare) trimise direct pe mail. și ca să n-o mai lungesc, am decis ca premiile – 2 pachete cu cărți – să se ducă la
Jenet
&
brightie
pe care le/îi rog să-mi trimită, pe voroncas@yahoo.com, nume, adresă poștală și nr. de tel, ca să trimitem premiile unde trebuie! :)
le mulțumesc tuturor pentru participare, iar între timp nu uitați de concursul de debut literar unicredit, de aici, deci spor la scris.
a studiat agronomia la institutul național de agronomie paris-grignon și cinematografia la școala națională superioară louis lumière, pe care a abandonat-o înainte de obținerea diplomei, din cauza crizei personale și profesionale cu care se confrunta.
(polirom)
fals motivaționale: și acum să ne simțim mai bine cu noi înșine, sperând că la un moment dat vom avea o scuză bună pentru ratare. etc.
ca să nu spună dușmanii că scriu numa’ nemernicii aici, de data asta am o propunere chiar inedită, nu glumă! e vorba, așadar, de un concurs:
ce-i de făcut – voi povestiți, într-o frază-două, o „amintire livrescă” (orice – trăit, inventat, plăsmuit, visat), cu și despre cărți, ceva hazos, tragic, sub/suprarealist sau bolnav, cum vă place.
eu voi alege 2 „amintiri” scrise mișto, iar unicredit [debut literar] va oferi premiile – 2 pachete cu cărți-surpriză*!
iar dacă aveți inspirație intensă în perioada asta sau manuscrise rătăcite prin sertare sau doc-uri dosite prin hidden folders, acu e șansa voastră, căci mai este un concurs în derulare – debut literar unicredit, unde vă puteți trimite operele până pe 9 mai. juriul va fi unul de seamă: liviu papadima, paul cernat și marius chivu. restul informațiilor, regulament, aici. hai spor!
p.s. însă până una-alta, concursul nostru durează până joi (timp în care să vă scormoniți mintea și trecutul, poate chiar și viitorul), iar tovarășii ar putea să-și semneze comentariile cu alte nume decât de obicei (și alte adrese), să nu zică iar dușmanii că mă țin de treburi necurate, deși știm cu toții că dumnezeu e mare și nu doarme.
p.s. (2) și o amintire a mea: demult, mă tot întrebam de ce „tous les hommes sont mortels” n-a fost tradusă – logic – „toți bărbații sunt mortali”. încă n-am aflat.
* [e vorba despre cărțile care au fost premiate la concursul de debut literar din 2009, respectiv 2011]
poate vă amintiți de sonetele lui shakespeare în varianta lui bob wilson, poate nu. însă credeți sau nu, le vom vedea lunea și marțea asta la craiova, la festivalul internațional „shakespeare”. mai multe aici. luați și vă-ncântați ca să știți că e ceva de neratat!
apoi încă un moment-cheie e că purcărete și-a lansat și primul film, „undeva la palilula”. faceți orice și mergeți de-l vedeți. c-o să vă placă sau nu contează mai puțin, însă e acolo o lecție de cinematografie (și de teatru, dacă vreți) care se cacă în două ore pe întreg noul (deja vechiul și obositul) val minimalist-mizer(abil) al filmului românesc.
în clasa a IV-a mi-am început primul jurnal. îmi amintesc perfect că am notat următoarele: aș vrea să fac sex cu costin [coleg de clasă], doar să nu rămân însărcinată și să nu afle nimeni. plus alte povestiri non-erotice, despre cum m-a dat învățătoarea afară din clasă sau cum am rămas io cu clanța în mână când am intrat în clasa vecină să cer o cretă și toți copiii au râs de mine. (mare chestie.)
apoi la scurt timp, date fiind informațiile compromițătoare amintite, am ars jurnalul, primul meu jurnal. l-am băgat în sobă, filă cu filă. a fost un gest înțelept la vremea aia, la care ulterior, cu oribilele jurnale ce au urmat, nu m-am mai încumetat.
În anii ’80 ea l-a ajutat pe poetul Nichita Stănescu în tratarea afecțiunilor ficatului facilitându-i un tratament special la Mangalia Nord.
[sursa wiki, mai exact realitatea.net, de unde aflăm totuși că, după tratamentul care a costat echivalentul a nu mai puțin de 25 de mașini dacia 1310, la vremea aceea, nichita stănescu se cacă și pe intervenția elenei ceaușescu, și pe medicamentele de ultimă oră și pe vitamine și revine la „obiceiurile nesănătoase” și moare 1983.]
deci fiți pe fază că iar scoate woody allen un film turistic cu farse obosite – măcar de-ar face unul în bucurești sau în sarajevo! altfel, dumnezeule, oare când se va opri din scleroză? (eh, știm cu toții când.)
deci mâine moartă-coaptă trebuie să ajung la bcu. dar cum, cum? când vremea e așa luminoasă, când au pantofi frumoși în vitrine, când la mc se poate deja mânca afară, când au reduceri la anticariat, când ai atâtea de făcut și atâtea presiuni pe cap încât ai senzația că oricum nu te poți ocupa vreodată ca lumea de ele, deci hai să le mai amâni nițel până la acel moment cu adevărat potrivit, binecunoscutul moment care nu vine niciodată – o știm de mult, dar ne place să ne mai alintăm o vreme întru inocență și mirare și să așteptăm cu aparentă încordare clipa ideală, căci, vorba aia sfântă, toate la timpul lor, care cu siguranță și din fericire nu e niciodată acum.
eh, e o viață grea și n-avem curaj să fim liberi până la capăt.
sunt 2 icoane pentru care aș zice hai, treacă de la mine și mi-aș face rugăciunea seara:
1.
2.
(căci dacă nici sf. nicolae cu coițe-n frunte nu ne ascultă rugăciunile… găsiți icoana ascunsă bine în muzeul de artă din rm. vâlcea, acest oraș-poveste fără de sfârșit.)
azi dimineață mă pregăteam să merg la doctor – căci se pare că nu-mi pot fi propriul doctor la nesfârșit – să vedem care-i treaba cu tusea asta nebunească, când, cum stăteam în fața oglinzii, observ în breton două (două!) fire albe viguroase. am stat clipe bune în stare de șoc, apoi le-am smuls. căci câte un fir alb răzleț mereu am avut probabil, dar două deodată, alăturate, complice – niciodată, iar asta mi-a pus capac și m-a scârbit profund. toată ziua m-am gândit la cartea lui améry, „despre îmbătrânire” (pe care, cu un tâlc anume, am primit-o acu la 25 de ani, o vârstă despre care am io „teoriile” mele, în fine): oare cum vom percepe, în starea de familiaritate, sincronicitate și intimitate cu corpul nostru, propria înstrăinare (de noi înșine) care e îmbătrânirea?
când citesc undeva tipărit „simone de beauvoir”, ceva îmi vorbește despre o femeie tânără ce sunt eu…
proteza dentară e tragică precum regele lear în câmpie și acela care nu-i în stare să mai muște din carne s-a afundat într-o jale mârșavă.
acest jean améry, supraviețuitor după auschwitz și care s-a sinucis în 1978 într-un hotel (pentru că toți se sinucid într-o cameră de hotel) din salzburg, avea toate datele să devină un personaj, cu viața lui, cu subiectele lui obsesive – moartea, degradarea etc. (a mai și scris o carte despre sinucidere) – dacă ar fi reușit să-și articuleze puternic ideile și n-ar fi scris atât de prolix, vag, metaforic, „impresionistic” și redundant, deși, da, întotdeauna în prefețe are grijă să-și scuze stilul etc. totuși, din motive obscure, eu îi rămân un cititor răbdător.
înainte de a vizita capitalele și orașele iconice ale lumii, visul meu în viața asta este să poposesc și să scormonesc în micile orășele provinciale ale țării. asta-i perversitatea mea, ca s-o lămurim de la bun început. poate că fascinația conștientă a început cândva cu târgu neamț și înghețata betty cu doar 1,5 lei/cupa, 2 lei/2 cupe și tot așa – până unde nu-mi amintesc, dar știu c-am băgat la exces 2-3 înghețățuri enorme pe zi și a fost bine, iar pe la mănăstirile aferente ne-am distrat mai drăcos ca nicăieri, căci dumnezeu ne veghea și-i cam plăcea și lui să vadă puțină deșănțare prin biserică, căci cui nu i-ar plăcea? apoi delirul acesta bolnav a pus complet stăpânire pe mine. orășelele și cătunele sunt acele locuri unde mai poți găsi american cola și magazine gen „co(o)perative”, iar pentru mine asta e tot ce contează, e bucuria turistică supremă. mi-aș irosi cu frenezie toate avuțiile din chioșc în chioșc, din dugheană în dugheană și-napoi, dar mai ales în cârciuma întunecoasă și râncedă a satului, unde toate poftele își găsesc astâmpăr.
dar iaca că m-am luat cu vorba și am uitat să deapăn frumoasele amintiri și imagini recente, prilejuite de un scurt periplu prin râmnicu-vâlcea, oraș mândru, curățel și luminat la față, unde sistemul de taxiuri este cel mai bine pus la punct din țară și nimeni nu te-nșală la aparat, lol. aici sunt două teatre, ba chiar e și un festival de teatru, dar nu cu de-astea vreau să vă plictisesc, căci alte două locații locuri sunt miezul orașului, sensul său de a fi pe lume: discoteca crystal și muzeul de artă (art museum).
practic nu mai fusesem într-o „discotecă” din clasa a II-a, când eram în prima mea tabără la lacul amara, lângă slobozia (da, adică la sloboz – asta ca să lămurim din nou lucrurile din vreme), și am stat și noi noaptea, poate chiar până la 10 noaptea!, să ascultăm coco jumbo și să ne consumăm primele jalnice amoruri. însă iată că valurile vieții m-au purtat pe unde nici cu gândul nu gândeam și mă trezesc, la început de martie 2012, într-o vineri seară straniu-aromată, în crystal club din rm. vâlcea. lumini hipnotice, spuma mic burgheză a urbei, podoabe sclipitoare, combinate baroc, dar și minimalist, chipuri schimonosite și împietrite, inspirate parcă de bătrânul laocoon, de la durerea ritualică a pantofilor care strâng, cu tocurile lor necruțătoare, de neconceput, a rochiilor mulate care se ridică fatal și rebel și trebuie să le tragi mereu în jos, sub cur, asemenea unui sisif desacralizat, lume fină care-ți scrutează fiecare gest, căci fiecare gest mă trădează, mai ales blugii și bocancii – ei știu că nu sunt una de-a lor, am încălcat tabuul estetic de vineri seară în club, dar răul a fost deja produs și trebuie să duc mai departe coborârea infernală. e party anii ’90 – ce lege a universului a decis ca eu, după aproape 20 de ani, să regăsesc atmosfera coco jumbo, uitată demult pe malul lacului amara…? apoi n-am mai știut nimic. oare voi afla vreodată?
azi, între două reprize de tuse frenetică cu care nu mă mai suportă nimeni sau chiar în timpul unei crize, căci oricum nu pot face ceva mai bun, vreau să dedic o mică atenție la toate femeile cu țâțe și probleme. este vorba despre un sutien magic, pe care îl poți purta și la serviciu, și acasă, ba chiar și noaptea când dormi! nu se vede, nu se simte, nu necesită spălare, armonizează șuncile și mai e și super sexi, deși unii (misogini) l-ar putea asemăna cu o bustieră tipică de babă sau de lăuză.
dar mai întâi să urmărim acest filmuleț edificator și pe urmă revenim în platou:
pe mine drama acestor femei m-a mișcat:
pentru că sunt proaste și nu știu ce măsură poartă
aici vedem clar cum, în ciuda bretelelor reglabile, sutienele tot nu susțin masa gelatinoasă
aici avem un exemplu clasic de sutien cu grăsime în el
aici e una dintre proastele care-și cumpără sutienul cu 2 numere mai mare
iar la final, târfa porno care-și ia aproape involuntar sutien cu 2 numere mai mic decât are nevoie
eh, cu aire bra n-o să pățiți niciodată așa ceva. deci, femei, gândiți-vă bine! vorba duduii din filmuleț, minutul 2:01, wearing the aire bra is like wearing my vagina(s). noapte bună, vă pup!
venirea primăverii pe bune e un șoc adus nervilor, corpului. imunitate zero, viroză, febrilitate, greață, sfârșeală, nefutute dințoase la brd, o nefutută boccie la flanco și banala sclavie a tehnologiei, o poveste fără sfârșit. totuși, un interviu cu stil și sex luat unei lesbiene minore parcă iese din peisaj. have fun!
și încă ceva mișto, poate chiar grav! pe bookdepository găsim blanchot reader, 556 pag., traducere paul auster, 1998, la numaidecât 7,62 euro (cică 73% reducere), fără taxe de livrare, desigur. eu mi l-am comandat deja. succes.
mâine și poimâine se ține iarăși o conferință densă la litere tocmai bună de luat în seamă, pe o temă generoasă și la modă - how can one be a european? literature and cultural identity in european modernity. vorbesc profi de pe la noi (de la litere sau limbi străine), de prin țară și de-afară.
p.s. pentru fani și alți nostalgici, trebuie spus că mâine după 10:00 va susține și mihai mîndra o comunicare – bravo lui! (dar hai să nu dezgropăm de tot trecutul.)
mai demult, ziceam de unu david m. bader care s-a amuzat scoțând o cărticică (pătrată) cu haiku-uri, mai precis from aristotle to zola,100 great books in 17 syllables. să luăm deci aminte, că unele chiar i-au ieșit bine:
The Canterbury Tales
Pilgrimmes on spryng braecke -
roadde trippe! Whoe farrtted? Yiuw didde.
Noe, naught me. Yaes, yiuw.
St. Augustine – The Confessions This is just to say
I screwed around. Forgive me.
I enjoyed it so.
Samuel Richardson – Clarissa…
To Miss Howe: Send help!
I’ve been raped in Volume Six
with three more to go.
Robinson Crusoe
Alone for twelve years,
then a footprint in the sand.
Thank God! A servant!
Herodotus – The Histories
Go tell the Spartans -
the Persian hordes are fierce and
wear funny slippers.
Evelyn Waugh – Brideshead Revisited
Gay Anglo-Catholics -
what else to expect from a
man named Evelyn?
Balzac – Old Goriot
His two spoiled daughters -
they don’t write, they don’t visit.
This is gratitude?
Marquez – One Hundred Years of Solitude
Plagues, incest, madness,
human pig-children. Dios!
Where does the time go?
Thomas Hardy – The Mayor of Casterbridge
Undone by his past -
he once sold his wife and child.
Nobody’s perfect.
Joyce – Finnegans Wake
Riverrun on and
by Jaisus s’dense! Bien alors,
scribbledehobble.
preferatele mele cred că sunt cu balzac (că m-am chinuit teribil cu moș goriot și pentru că de fapt problema în a-l citi azi pe balzac nu stă în așa-zisul exces descriptiv, ci în psihologia aia rudimentară și plictisitoare pe care o construiește; în fine, iar dacă vorbim de un simplu „test al timpului”, balzac clar l-a picat, spre deosebire, o spun iar, de flaubert, pe care-l redescopăr tot mai proaspăt și mai viu) și thomas hardy, un cvasi-dubios obscur și el, precum jude, the obscure, ha! și pentru că tot am ajuns la capitolul „clasici” tot stau și mă-ntreb când se va schimba oare programa școlară la literatura română? când se va renunța la anacronismul ăsta obstinat de a studia, să zicem, „baltagul” în clasa a VIII-a? mă rog, după mine romanul ăsta ar trebui pur și simplu scos de tot din programă. dar asta-i altă discuție, care prea aduce a parodie serioasă ca să n-o dezvolt altă dată cum se cuvine.
o carte cu adevărat minunată și rară este „ghepardul” lui lampedusa. e tot ce-ți poți dori, ca experiență de lectură și imaginație, în materie de stil, rafinament și peisaj decadent, plus ironie subtil presărată. traducerea e și ea pe măsură, a lui tașcu gheorghiu (zis șuly, cu câteva poezii publicate prin reviste avangardiste în anii ’30). în fine.
alta-i ideea acu: o asociere imediată, care încă mi se pare valabilă și sugestivă, între scenele în care, sub pedanta scrutare a prințului, apare don calogero cu hainele-i deșănțate și faimoasa business card scene (devenită cult deja) din “american psycho” (un film pe care l-am văzut în demență de 5-6 ori):
vs.
Era o atmosferă calmă, ca de obicei, când Francesco Paolo, fiul de 16 ani, năvăli fără nici o cuviință în salon:
- Papa, don Calogero urcă scara. E în frac!
Tancredi cântări însemnătatea veștii cu o secundă înaintea celorlalți; se pregătea tocmai s-o farmece pe nevasta lui don Onofrio. Dar când auzi cuvântul fatal, nu se putu stăpâni și izbucni într-un răsunător hohot de râs. Prințul însă nu râse; asupra lui, se cade s-o spunem, vestea făcu o impresie mai mare decât buletinul debarcării de la Marsala. Atunci fusese vorba de un eveniment prevăzut și, mai mult chiar, îndepărtat, invizibil. Acum, sensibil cum era la prevestiri și la simboluri, el contempla, în acea cravată albă și cele două cozi negre care urcau scara casei lui, însăși Revoluția. Nu numai că el, Prințul, nu mai era cel mai mare proprietar din Donnafugata, dar se mai și vedea constrâns să primească în costum de după-amiază un invitat care se prezenta în ținută de seară.
Tulburarea lui fu mare și mai stăruia încă în timp ce înainta mașinal spre ușă ca să-și primească oasptele. Cu toate acestea, când îl văzu, supărarea-i fu întru câtva ușurată. Perfect justificat ca manifestare politică, se putea totuși afirma că, în ceea ce privește reușita croitoricească, fracul lui don Calogero era o catastrofă. Postavul era dintre cele mai fine, modelul recent, dar tăietura, pur și simplu monstruoasă. Vârfurile celor două pulpane se ridicau spre cer într-o mută rugăciune, gulerul larg n-avea nici o formă și, oricât ar fi de dureros, trebuie s-o spunem, picioarele primarului erau încălțate în botine cu nasturi. (pag. 75)
Don Fabrizio savura dinainte efectul pe care frumusețea Angelicăi îl va produce oamenilor acelora care nu o cunoșteau și cel pe care norocul lui Tancredi îl va produce asupra acelorași oameni care îl cunoșteau cu mult prea bine. O umbră îi întuneca, totuși, mulțumirea: cum va fi fracul lui don Calogero? Desigur mai bun decât cel de la Donnafugata – fusese dat în grija lui Tancredi, care-l târâse la cel mai bun croitor din Palermo și fusese de față chiar și la probe. Oficial, păruse mulțumit de rezultate cu o zi în urmă; dar, în taină, își spusese: „Fracul lui don Calogero nu poate fi decât ceea ce e; tatăl Angelicăi n-are chic.” Era limpede; dar Tancredi declarase că răspunde de un bărbierit fără cusur și de niște pantofi ca lumea. Era și asta ceva. (pag. 203)
iar acum nu-mi mai rămâne decât să văd și „ghepardul” lui visconti, cu alain delon în rolul seducătorului tancredi, strașnic bărbat!
