mizeria merge mai departe

o clipă intensă de liniște vă cer pentru a putea gusta din scurta diaree a lui cătălin mitulescu, avortată special pentru promovarea festivalului de film european:

 

alte cadre de la festival: subtitrările în română sunt și ele bășite de niște minți retardate, care nu doar că ratează grav orice subtilitate, dar nici nu știu încă de existența dicționarelor celor mai elementare, care ți-ar fi spus simplu că lark, de exemplu, nu înseamnă lac, în ciuda asemănărilor grafice și fonice. deci citiți direct subtitrarea în engleză, că altfel s-a belit filmul.

„play” al lui ostlund a fost până acu cel mai bun film din festival (și nici nu m-așteptam la altceva, omul întoarce psihologia umană și raporturile de putere pe toate părțile, nu-ți dă o clipă de răgaz ca să pui confortabil etichete). și tocmai de-aia, mi se pare perfect just ca oamenii să se care din sală, pe replici de tipul „o idioțenie fără seamăn”. asta mi-a amintit de „melancholia”, văzut la mall vitan. plecau țăranii pe rupte, ba uimindu-se că filmul ăsta „e ca la teatru”, ba dând verdictul fatal de „cel mai prost film pe care l-am văzut, să mor io”.

supremația filmului european

da, deci fiți pe fază c-a-nceput bășinosul de festival de film european – să vă spun și de ce e bășinos: pentru că, cum cu pseudo-ironie ne-a explicat știrista protv la deschidere (cu minunatul „le havre”, de altfel – n-am ce zice -, iar în fața mea a stat antoaneta ralian), filmul european (care acoperă o categorie perfect uniformă și eterogenă, firește) nu e nici film american, nici indian! (care film american și indian este, și el, o categorie unitară) deci dupe ce conștiința europeană s-a căcat pe cinematografia americană, pentru că dă bine, începu și festivalu.

ieri, prima zi. am înghițit două filme execrabile (bine că am „acreditare”, că nu dădeam bani pe asemenea mizerii și mă duceam la mc și-mi luam meniu sau cârpe de la h&m), deși puteai intui dinainte că vor fi proaste, da mereu zici să nu fii nemernic by default și să-ți deschizi inima din când în când, că cine știe.

„pur” este probabil primul film nordic slab pe care-l văd. rețeta dezastrului: lasă un regizor femeie pe la 30 de ani să-ți facă film cu mozart care-ți schimbă viața, iar apoi îți mai și dă-n cap cu niște cărți, să fii sigur c-ai înțeles că-i un film bun, fin (kierkegaard, schopenhauer, bourdieu). acu, nefericirea a fost și una conjuncturală. o bună parte din film mizează pe muzică (iar pentru asta a adus acolo ditai orchestra serioasă): câteva hituri din mozart și beethoven. numa că sonorizarea la studio s-a căcat pe frumoasa muzică la modu grosolan – s-a auzit încontinuu distorsionat, „tremurat”, de parcă ascultam ironici muzică clasică. cum experiența receptării era deja compromisă, faptul că vitele din sală butonau zgomotos mobilul, că vorbeau la telefon sau că telefoanele tot sunau, iar unii s-au mai și certat pe tema asta, vă spun sincer că [acest fapt] m-a bucurat profund. a fost parodia perfectă. morala filmului – ca să revenim unde trebuie – e că, dacă ești nebună la cap, mai bine stai în banca ta (și plângi pe recviemu lu mozart) și nu te fute cu dirijori, că uneori poate să iasă bine, alteori rău.

și totuși cum era să știu că filmul ce avea să urmeze, „goethe!”, la eforie, va fi cu mult, mult mai prost? atât de prost încât e genial, m-am căcat pe mine de râs, în timp ce mă gândeam emoționată cum să-i împușc pe toți din sală, pe toți inocenții ăia urbani care au aflat la finalul filmului anecdota cu valul de sinucideri post-werther și au băgat-o pe revelație zgomotoasă. filmul a fost, cum să spun, nemțesc – deci calitate garantată, nu moloz de hollywood, să ne-nțelegem! glumițe și scenariu mai mult decât previzibile, dar pentru a fi sigur că nu ratezi nimic din distracție, muzica din film, ca de crăciun, ca de walt disney așa, îți indica tot – ce reacție să ai, la ce să te aștepți și în general te asigura că totul o să fie bine, în ciuda tragicomicelor buclucuri în care intră tânărul pămpălau goethe.

în fine, filmul a fost atât de imbecil, încât nu are sens să mai insist. (totuși, dacă ești o vită drăguță, s-ar putea ca filmul să ți se pară încântător și jovial.) altceva trebe discutat: să mor io dacă am văzut vreodată un film bun cu temă (biografic-)literar-artistică, ca să zic așa. zi-mi un film decent despre un scriitor, un pictor, un compozitor, om de știință, plm. de ce e greu să-ți iasă așa ceva? pentru că se deschid 2 capcane tipice: ori îl fetișizezi, îl hiperbolizezi și, ca regizor, abordezi subiectul cu umilință și atunci îți iese un poet care vorbește numai în versuri și ale cărui gesturi, oricât de banale, sunt în permanență simbolice, chiar și când se cacă (deși el sigur nu se cacă, pentru că e artist), sunt mereu în profundă și necesară legătura cu opera lui; a doua posibilitate e să-l fuți și să reprezinți figura geniului sub semnul imbecilității, să-i arăți prostului din sală că goethe, că einstein, că cine vrei tu, e, frate, la fel ca tine, e unul de-ai tăi, deci fii tâmpit în continuare că te vei salva; și atunci ni-l arată pe geniu scobindu-se în nas, căzând hilar în fața tuturor, batjocorit și umilit de profesori, de superiori sau de tovarăși (dar noi știm mereu, avem acest confort psihologic, că toți aceștia sunt de fapt adevărații imbecili și și-o vor lua pentru aroganța de care dau dovadă, deci încă o dată putem sta liniștiți în fotoliu, căci dumnezeu nu va lăsa lucrurile neîndreptate).

apoi am băgat-o în centru pe bere nemțească, căci fu o zi de grea încercări. azi e „play” de ostlund la eforie, deci mergem la sigur (nu mai e nici o distracție așa), plus finala cupei angliei, chelsea cu liverpool. plus zioa bărbatului, ziua în care femeia n-are voie să-i spună „nu” bărbatului (care bea bergenbier).

the good with the evil

teatru, film, teatru

poate vă amintiți de sonetele lui shakespeare în varianta lui bob wilson, poate nu. însă credeți sau nu, le vom vedea lunea și marțea asta la craiova, la festivalul internațional „shakespeare”. mai multe aici. luați și vă-ncântați ca să știți că e ceva de neratat!

apoi încă un moment-cheie e că purcărete și-a lansat și primul film, „undeva la palilula”. faceți orice și mergeți de-l vedeți. c-o să vă placă sau nu contează mai puțin, însă e acolo o lecție de cinematografie (și de teatru, dacă vreți) care se cacă în două ore pe întreg noul (deja vechiul și obositul) val minimalist-mizer(abil) al filmului românesc.

woody allen îngroașă încă o dată gluma

deci fiți pe fază că iar scoate woody allen un film turistic cu farse obosite – măcar de-ar face unul în bucurești sau în sarajevo! altfel, dumnezeule, oare când se va opri din scleroză? (eh, știm cu toții când.)

„midnight in paris” sau ultima fază a sclerozei lui woody allen

acu că am văzut, cu mare greutate, și ultimul woody allen, midnight in paris, despre care „unele voci”, aparent conștiente de sine și de decăderea sclerotică în care se scaldă de ceva ani buni woody allen, susțineau că gata, vine cu… altceva, că nu-i chiar cine știe ce, dar ar fi o reabilitare acolo, deci văzând semi-mizeria asta de film, mi-a venit boala pe multe alte lucruri și viață în general. despre film e prea la cald să vorbesc și încă mi-e greu să înțeleg altfel decât prin fatalitatea patologicului naivitatea și stilul imbecil cu care ne izbește woody allen de ceva vreme, deși pe mulți reușește să-i păcălească folosind, în modul cel mai evident și strident, vechile-i trucuri-scheme-retorici-principii-logici, cum vrei să-i zici.

de fapt, nimeni nu îndrăznește să recunoască că ultimele lui filme sunt pur și simplu de căcat, n-ai ce fir să mai despici dacă 1. ai un minim de conștiință și cultură cinematografică și 2. ești un așa-zis fan woody allen, adică știi cam ce filme făcea în anii ’70, să zicem, și încă mori după ele și mai știi și cum scrie omul și eventual îți place, deși în textele lui manierismul e și mai… supralicitat, dacă mi-e permisă o asemenea exprimare, și prin urmare trebuie, cred, consumat în doze mici.

și pentru că nimeni nu vrea să recunoască că filmele lui recente sunt atât de slabe, a apărut – vezi prin recenzii și bloguri – un penibil discurs, al îngăduinței, al duioșiei și concesiei prietenești, totul însă pe fondul confortabil al pseudo-simțului critic (cum altfel?): știm că nu e în cea mai bună „etapă de creație”, dar filmul ăsta (oricare dintre astea noi) parcă aduce cu woody allen pe care-l știm cu toții… parcă ne amintește de replicile „alea”, de personajele lui care l-au consacrat, parcă pizda mă-sii, deși e clar că undeva nu e doar o fisură, ci un hău de netrecut între autenticitatea discursului lui allen de acu 30-40 de ani și vagile imitații de azi ale propriilor mecanisme care, ca atâtea lucruri pe lumea asta, nu funcționează o veșnicie.

revenind la midnight in paris, nu ai cum să fii woody allen și să nu-ți dai seama încă că nimeni, dar nimeni de pe pământul ăsta și nu numai nu te poate „imita”. nevrozatul (lui) woody allen a devenit o marcă, un tip psihologic pe care probabil nimeni nu va mai fi în stare să-l reproducă, să-l reprezinte, să-l „impersoneze”. efectul încercărilor de genul ăsta? îl vedeți în midnight în paris și l-am mai văzut și m-a iritat la culme și în whatever works. nu i-ați da în cap lui owen wilson (gil)? eu da. mi-a făcut șanț pe creier tot filmul, pentru că îl juca pe woody allen boemul-artistul-stângaci&co., plus tonul, expresia feței, gesturile, modul de articulare a cuvintelor, totul era o copie nemernică.

de fapt, filmul e compromis din concepție, am impresia. nu poți vorbi – nu ai voie! – despre parisul anilor ’20 sau cel din belle epoque înglobând și reciclând – nici măcar cu intenții mega-hiper-ironico-parodice, ceea ce oricum nu-i mai iese lui woody allen de data asta – numai și numai clișee, până la îngrețoșare. dacă erai mare pasionat de interbelicul boem parizian, după filmul ăsta nu vei mai fi. tușa groasă dintotdeauna i-a plăcut lui woody allen, dar i-o tolerai, pentru că știa să dozeze nuanțele, acu nu, frate, îți îndeasă molozul pe gât o oră jumate. faptul că într-o oră jumate îmi înșiri cu maximă ostentație ceea ce știm cu toții că forma boema pariziană a vremii, cuplul fitzgerald, hemingway (foarte prost gândit și construit personaj, vorbind exclusiv în clișeele scrierilor lui), picasso, gertrude stein, dali, bunuel, man ray (cu ăștia 3 e una dintre cele mai jalnice scene ale filmului), t.s. eliot, cocteau sau mai vechii toulouse-lautrec, gaugain sau degas, plus alții doar menționați, toți ăștia susțin tema scriitorului în film. scriitorașul incert față-n față cu marii maeștri, care, desigur, nu și-i poate proiecta decât prin filtrul lecturilor (deformatoare? naive?) și al imaginarului anecdotic care învăluie inevitabil o asemenea epocă. să zicem că accept parada asta de nume și figuri, sperăm voit schițate superficial, din care eu, fie că-s cunoscător, fie că-s un dobitoc, nu mă aleg cu absolut nimic, zero plăcere.

deci acceptăm jocul ăsta infantilizant dintre lumi, realități și ficțiuni, de dragul amuzamentului facil. trecând însă de partea cealaltă a poveștii, a „observației socio-psihologice”, ca să zic așa, raporturile dintre personajele „reale” ale filmului sunt complet aberante, trasate cu o tușă și mai groasă și tot insistă pe ele, că poate n-ai înțeles. umplutură, umplutură, redundanță, discuții pentru imbecili, lipsite desigur de gratuitatea „aia” absurdă tipică lui woody allen; poate numai urme vagi de așa ceva. iar eu m-am umplut de energii negative. ultima juma de oră am văzut-o pe fast forward, căci nu se mai putea, îmi era jenă să mă mai uit.

filmul ăsta nu funcționează, e complet greșit și dacă-l iei drept o simplă farsă, o parodie, o „comedie romantică”, ce vrei tu. pe orice parte l-aș întoarce, pe seama oricărui tip de intenție l-aș pune, din orice perspectivă l-aș privi, rezultă un film întristător de slab, care nu te poate păcăli o clipă. hai că deja dau pe-afară de silă.

ochiul maro

citind azi despre niște chestii pe care nu le știai despre penisul tău, am dat și peste niște imagini șocante cu afecțiuni oculare de pe la 1800-1900, care l-ar face invidios pe thom yorke sau pe victor brauner. sau pe van gogh. sau pe oedip. sau pe vecinu ăla prost din păsările lu hitchcock sau chiar și pe mă-sa lu psycho. sau pe elephant man:

pentru restul de delicii + detalii medicale, aici.

porno-recenzia

pentru că, fără nici un motiv, n-am mai văzut de ceva vreme un film (bun), am zis să mă bag direct la miez de data asta și să nu mă mai ascund dupe deget. unul e deep throat (1972), iar celălalt, alice in wonderland (1976), „an x-rated musical comedy” (lol, vorba lu als).

1. deep throat e o piatră de hotar în istoria filmelor porno, făcându-le, la vremea sa (adică în acea „golden age of porn”), pe feministe să sară de cur în sus și să se pună pe treabă în tot soiul de mișcări dubioase anti-pornografie, anti-violență pornografică și, mă rog, anti- în general, pentru că altfel n-are rost… spre deosebire de porn-ul rece, prea „economic”, prea „teleologic”, prea perfect și scuturat de podoabe, vorba aia, în filmul nostru dominante sunt plăcerea gratuitului, intriga, absurdul, parodicul, micile conversații & drame, realismul puțin stângaci, penisurile relativ mici și părul pubian îmbelșugat. emoționanta poveste se țese în jurul lindei, cam tristă că mereu în timpul sexului parcă lipsește ceva (orgasmul & co.), ea visând să simtă (să vadă, să audă), drept confirmare a plăcerii supreme, artificii și clopote bătând (pentru cine?, hehe). ajunsă la un doctor binevoitor, află taina (ne)fericirii sale – că n-are clitoris unde are toată lumea, ci – cum bine ați intuit – în gât! și de-aici lucrurile se încing și se lasă cu băut/sorbit cola din pizde (btw, apare și melodia de la ultima, probabil, reclamă coca cola, asta așa-zisă de colecție. de altfel, muzica e alt element important în film).

povestea cu deep throat merge însă mai departe – nush cum dracu, dar parcă mereu se întâmplă așa. e-un făcut, cum s-ar spune! – nu doar cu vreo 5 sequel-uri până prin ’92 (mai soft, din păcate, și în mod sigur fără farmecul originar), ci și cu clasicele acuzații mai (melo)dramatice decât însăși fatalitatea clitorisului în gât. linda lovelace, eroina, îl acuză pe bărba-su, „pornografist” și el, c-a bătut-o-violat-o-obligat-o-și-amenințat-o(pe ea și pe familia ei)-cu-pistolul-la-tâmplă să se răscrăcească pe ecran și nu numai! etc. după care, având revelația complet neașteptată de a fi jucat în filme porno (lucru de care cu toatele își dau seama abia post factum), se alătură mișcării anti-pornografie, împreună cu altă faimoasă oropsită, post-violată și prostituată maltratată prin olanda, andrea dworkin - deși sincer mă-ntreb cine dracu să fi îndrăznit să fi pus măcar un deget pe ea… mda, parcă am mai auzit povestea asta undeva, la maria scheinder care s-a plâns ulterior că marlon brando a violat-o cu unt în cur în last tango in paris, scena nefiind planificată în scenariu. :/

deep throat apare menționat și în ”a cultural history of the penis” de david friedman, în cadrul„cazului” dworkin & co. cartea, serios și nu mai puțin inedit documentată, a fost scoasă și la humanitas, tradusă în schimb de o proastă, simona mudava, care lasă titlul filmului în engleză și bagă o notă de subsol în care „explică”, „gât adânc”. („lol”.) și cu asta și-a făcut treaba! (ciudat e că, văd pe net, e implicată în psihologie/psihanaliză & stuff, ceea ce desigur înseamnă că n-a vrut decât să menajeze publicul. mic-burghez. whatever.)

altfel, în time am găsit un articol foarte foarte mișto despre istoria porn-ului în film, when porno was chic.

și, tot altfel, deep throat e un film pur și simplu al dracu de amuzant. „the end. and deep throat to you all.”

2. despre alice poate altă dată! cert e că e un soi de veronica, fată bună… costume, animale, reverii, descoperiri, inițieri – tot ce vrei și ce nu vrei, ce mai, un mic basm aproape porno pentru cei mari!

_______________________________________

[later edit]

toată ziua m-a chinuit gândul că dworkin asta seamănă cu… cineva. inițial ziceam că e o combinație supradimensionată de nicu covaci de la phoenix cu florian pittiș, dar cred că am aflat și sper să nu mă înșel sau să mă hazardez prea tare: seamănă cu marian nistor de la savoy.