a venit toamna. a-nceput scoala. am vazut, intr-o inlantuire uluitoare si la propria-mi recomandare de fiecare data inocent-neinspirata, cateva filme intristator de slabe: o experienta de cacat la anim’est undeva in primele zile, cu filmulete teziste, ‘lectii de viata’ cu morala despre cum sa fim mai buni si sa ne iubim parintii, oricum ar fi iei! etc., un film obscur care a luat palme d’or in ‘87, cu gerard depardieu in rolul unui preot vizitat de satana si patruns de abstractiuni plicticoase, alaturi de alte cateva personaje cvasi-isterice fara motiv, dar cu o placere debordanta de a se auzi vorbind ‘filozofic’ despre Nimic! (pentru curiosi, “sous le soleil de satan” se chiama filmul pre numele lui), “ensemble” cu ubicua audrey tautou, film care ar fi avut datele unei povesti inteligente (nu neaparat si inedite), dar care a alunecat, vazand cu ochii la propriu, in propria suficienta cliseica, culminand cu o iubire gretoasa (transformata in chip original dintr-o ura zgomotoasa!) regasita explicit de catre ‘cei doi’ chiar in gara(/aeroport?) cand iel se pregatea sa plece departe pentru ca ia n-avea curaj sa-si asume amorul! of. pe audrey tautou am vazut-o de curand si in alta semi-tristete previzibila, parca dinadins adresata duduilor, “coco avant chanel”, bien sur.

de cealalta parte, desi tot cam naspa sta treaba, aparu si ultimul film al lui woody allen, “whatever works” – un titlu care ar putea sa sune a un soi de disperare, credea amuzat vinci inainte, dupa care si-a schimbat parerea, in timp ce io cu tristete cred ca de fapt suna cam adevarat; sau cel putin ’simptomatic’. foarte pe scurt, filmul (ca situatii, ca dialog, ca ‘filozofie’) si personajul central, boris – imbatranitul hiper-inteligent si nevrozat pe masura, umpic obsesiv-compulsiv (isi canta ‘happy birthday’ de fiecare data cand se spala pe maini, caci asa elimina microbii cu adevarat!), paranoic si mizantrop, cu accese de meta-narativitate etc. – sunt marca woody allen 100%, cu unicul mare pacat: ca nu e woody allen in rolul asta! pur si simplu, filmul nu a avut nici un sens pentru mine, nici un strop de ’sare & piper’; personajul e jucat de unul larry david, pe care n-am putut decat sa-l semi-antipatizez de la bun inceput si sa-l privesc ca pe un insipid simulacru de woody allen. in virtutea arbitrarului – care nu poate fi decat ‘gros’ -, boris ajunge sa se casatoreasca cu o pustoaica inocent-profund-ignoranta, dar in felul ei fermecatoare! acu io nu stiu prea multe despre capacitatile intelectuale ale d-rei previn, ‘fiica’-sotia lui woody allen, si-mi imaginez ca nu ie chiar o proasta, insa situatia aminteste – prea explicit ca s-o iei in serios – de propria-i biografie. si atunci faptul ca personajul e jucat de un altul e prea grosolan ca sa-l interpretezi drept ‘distanta’ sau ‘protectie’ biografica, cum ar veni; acelasi lucru si daca woody allen ar fi jucat: apropierea ar fi fost atat de evidenta, incat s-ar fi transformat intr-o invitatie de a nu o exploata; cel putin nu intr-o  maniera ‘din topor’, cum m-am facut io c-o fac. in fine, detalii. probabil ca (doar) a imbatranit.

* si ultima parte, sper, data fiindu-mi greata.

n-am mai scris pe-aici pentru ca am avut chestii mai senzationale de facut, cum ar fi sa-mi dau demisia! experienta corporatista ramane istorie; o istorie de doi bani, penibila, in care totusi nu putine spirite isi gasesc linistea si implinirea – m-as referi, cu precadere, la cei care vin primii si pleaca ultimii de prin coclaurile biroului, la cei care practic afirma cu ostentatie ca nu au o viata, la cei care nu inteleg rostul zilelor libere (platite, de tip ‘concediu de odihna’), la cei care inteleg in schimb rolul lor minor in sine, dar esential in contextul imensului mecanism care ie compania, la cei care raman cu voluptate peste program chiar si atunci cand nu mai e nimic de facut si, in general, la cei care de fapt vor sa evolueze si vor, cum s-ar spune, ‘mai mult’.

in rest, m-am reapucat de carti si in afara metroului. adica am facut un pas spre a ma regasi in ipostaza mea de om, care, mi-am dat seama pana la urma, mi se potriveste cel mai bine.

nu stiu dac-o stiti pe sheena, dar, daca-i stiti pe xena si pe tovarasul tarzan, atunci practic v-o puteti imagina si pe sheena. sheena este o blonda secsoasa, exemplar din specia pamela anderson, si, daca nu ma-nsel, isi zice ‘regina junglei’; caci e un fel de leoaica; si inca tanara! serialul se poate urmari undeva in miezul zilei, pe antena 1. (m-am delectat si io cu o buna bucata dintr-un episod intr-una din acele foarte putine zile libere pe care mi-am permis sa mi le iau de la serviciu ca sa ma pregatesc intens pentru master si sa-l citesc, la fel de intens, pe bourdieu, cu ale sale vorbe ungatoare-de/pe-suflet.) eroina noastra traieste in jungla, unde a si crescut, intelegem; mai ales dupa apucaturile-i primitive, in acel sens antropologic, de la neutru inspre inocent, dupa vestimentatia simpla, chiar minimalista, am indrazni s-o numim, in fine, dupa intregu-i comportament care aminteste de edenul primordial, de o eva solitara si inca ne-cazuta in ispita etc. ar fi de prisos sa mai mentionam ca sheena este si o ecologista, si o pacifista, si practic o naturalista, in felul ei, din nou, simplu si milostiv, care aminteste de invatamintele crestine. in general, sheena isi petrece timpul, practic mereu liber, cu lighioanele padurii si e fericita. dar pentru ca fericirea e monotona undeva trebuie sa se produca un dezechilibru; ca si-n basm, apare o problema. de cele mai multe ori e vorba de cotropitori si diverse clase exploatatoare, oameni rai si civilizati care umbla numai dupa interese marsave si vor sa distruga paradisul. atunci sheena trebuie sa-si apare pamanturile, sa patrunda in mintea intunecata a acestor monstri de oras, uneori nu intelege – e firesc! doua culturi se ciocnesc, doua ‘moduri de a fi in lume’, vorba aia. conflictul se psihologizeaza adanc. dar ne-am intins nepermis de mult!

in episodul cu pricina, sheena cunoaste placerea trupeasca – ea, mult-prea-neprihanita – cu un om, cum ar veni; orasean, insa cautat, ca sa fie omorat, de alti oraseni ticalosi. acest conflict exterior e mai putin relevant. revin. cei doi se imbratiseaza, apoi sa saruta, stand in picioare; treaba pare sa se-ncinga, iar el scoate din buzunar un prezervativ si i-l afiseaza ostentativ, intreband-o: “stii ce e asta?”, iar ea, in loc sa fuga mancand pamantul, ca o salbatica ce ie, ii raspunde calma si inteleapta, zambind in perversiunea ei de animal feciorelnic: “am citit mult.” :/ apoi cunoscu, deci, desfatarile darwinesti ale trupului. cu un om, repet.

altfel, misterul sheenei sta si in felul in care dimineata, ‘la prima ora’, cand se trezeste alaturi de omul amintit mai sus, buzele ei sfideaza practic natura, stralucind impecabil a ‘(lip) gloss’. de apreciat, totodata, si mini-rochita ei zdrentuita din rationamente estetice, pe sub care se ascunde un sutien extrem de… contemporan, cum stiu astia sa confectioneze prin jungla, desigur. iar in ceea ce priveste jocul actorilor ai zice ca fix in momentul ala, sub ochii tai, isi vad si-si descifreaza rolul pentru prima data. curata autenticitate!

o fi bourdieu handicapat, dar si eu le am pe ale mele. creca ne cam potrivim. e rezonabil, n-am de ce sa ma plang.

* pedantii il (re)cunosc drept pierre bourdieu

monsieur burdio este un onorabil sociolog; al culturii in sens larg. in fine. prin mediul universitar de la noi, in mare voga. in fine din nou.

insa ce-mi place mie cu precadere la acest fin sociolog nu e atat metoda analizei sau conceptia sa despre viata & co., cat abilitatea dracoasa de a testa limitele sintaxei; si cumva ale bunului-simt (comun!). neintrecut in constructia frazelor contorsionate-imbarligate, burdio sufera, in general, de ceea ce am putea numi complexul frazei-care-nu-se-mai-termina si, fireste, de spaima frazelor scurte, pe care le evita cu obstinatie; tin sa remarc, de asemenea, ca exprimarea prin propozitii, simple sau complexe, ii este intru totul straina.

cum scrie. practic, schema e facila, s-ar spune: incepe fraza, fragmenteaza prima propozitie, intercaland, dupa preferinta, cateva circumstantiale sau atributive zdravene, dupa care isi continua riguros propozitia initiala, lasata in suspendare, atasandu-i mai departe alte cateva propozitii determinante, la fel de strasnice ca si suratele anterioare; uneori, odiseea labirintica e presarata, pentru gust, cu modeste si discrete constructii incidentale, marcate de cezura sau banalele paranteze.

cum citim. duci fraza nestingherit de la inceput pana la capat – caci, da, contrar asteptarilor, fraza se termina la un moment dat! important ie sa crezi si sa nu-ti pierzi speranta. reiei fraza, eliminand de data asta incidentalele si unele propozitii cu iz ‘decorativ’ si urmaresti traiectoria propozitiei principale; te-ntorci si recitesti propozitiile eliminate in prealabil si le (re)contextualizezi; in final, reiei (din nou, cum ar veni) fraza completa, desavarsita, incercand sa-i reconstitui logica. desigur, bucuria acestei marunte realizari de tip sintactic va fi umbrita pe alocuri de neintelegerea unor termeni specifici sociologului nostru; unii din economie, altii doar re-interpretati si utilizati in cheie personala. oricum, esential este sa nu disperi si sa-ti pastrezi, din nou, speranta vie! practic, te afli in posesia libertatii de a relua de cate ori iti va pofti inima orice fraza care te-a necajit in decursul lecturii!

altfel, roaga-te sa dai totusi peste vreun studiu de tipul ‘the [nu-stiu-care] companion to bourdieu’. odata prostia-ti, neputinta, limitele recunoscute si asumate cu demnitate si smerenie, jumate din problema e ca si rezolvata! mult succes!

__________________

iar pentru degustatori, iata o mica portie din rafinatul si multasteptatul desert:

paradigma acestor institutii bastarde o constituie salonul principesei mathilde, caruia nu i se poate gasi un echivalent decat in regimurile cele mai tiranice cu putinta (fasciste sau staliniste, de pilda), unde se instaureaza niste schimbari pe care ar fi eronat sa le descriem in termeni de “raliere” (sau, cum s-ar fi spus imediat dupa 1968, de “recuperare”) si de pe urma carora ambele campuri au, in definitiv, de castigat: de multe ori, tocmai prin intermediul unor astfel de personaje lipsite de o baza reala, suficient de puternice pentru a fi luate in serios de scriitori si artisti, nu indeajuns insa pentru a fil uate in serios si de cei cu adevarat puternici, are loc instaurarea unor forme blande de dominatie, care impiedica sau descurajeaza secesiunea completa a detinatorilor puterii culturale si care ii atrage pe acestia in relatii confuze, intemeiate pe gratitudinea si pe culpabilitatea compromisului si a compromiterii, cu o putere de intermediere perceputa ca un ultim recurs sau, macar, ca o insula a exceptiei capabile sa justifice concesiile relei credinte si sa scuteasca de rupturi eroice.

(regulile artei, ed. art, bucuresti, 2007, p. 82)

- cizmele estivale (cu sau fara gaurele), alaturi de sandalele tip cizma

- poze de avatar la messenger cu copii mici si flori (frumoase)

- sintaxa contorsionata a lui bourdieu (chestiune care merita a fi dezvoltata separat, intr-un post, curand, drept act de auto-semi-exorcizare)

- statusurile, tot de mess, despre ritualul dus(h)ului si al somn(ik)ului, cu puncte de suspensie integrate

- aerul conditionat cand ma izbeste fix in ceafa (si durerile de dupa)

- unghiile cu floricele (cu asta deja ma repet)

- recenziile care au grija sa povesteasca (sa nareze, sa relateze etc.) filmele si cartile

- cainii vagabonzi, in haita

- cerbul de aur – holograf&iris – telenovela-’de-epoca’-care-incepe-sau-a-inceput-la-acasatv

altfel, totul merge bine.

“night on earth” (1991) al lui jarmusch mi-a placut atat de mult si-n asa fel, incat mi-e foarte lene sa scriu despre el.

cam in acelasi timp, undeva dupa miezul noptii, in los angeles, new york, paris, roma si helsinki, niste oameni se urca in cate un taxi si cate o poveste – sceneta – ‘vignetta’ incepe sa se deruleze in mare stil. unde marele stil vine in primul rand din limbaj. din adecvarea perfecta a discursului (si a placerii lui, in mod clar) la personajul lui. cursa din roma, unde taximetristul e jucat perfect de roberto benigni (regizorul lui “la vita e bella”, pe care tot vreau sa-l vad si care tot ramane amanat), e o mica nebunie absurda, scoasa parca din fellini, plus inca ceva; climax curat. practic, am ras cu-gura-pana-la-urechi, avand in minte si scene din “amarcord”. clientul este un preot – ce altceva? -, iar taximetristul gaseste oportun si absolut necesar sa i se confeseze in timpul cursei. si-ntr-ale coloratului erotism. (de altfel, oile sunt deja consacrate de abilitatile lor in starnirea pasiunilor ravasitoare. cu blana lor moale si calda, cu privirea blanda… si woody allen o marturiseste.) as fi vrut, desigur, sa bag link spre scena cu pricina, dar stric toata aventura.

altfel, nici intalnirile din celelalte orase nu duc lipsa de absurd si umor, in diferite doze si ipostaze.

trebuie, e musai sa scriu cateva randuri despre “les amitiés maléfiques” (2006), de emmanuel bourdieu, un film plin de propriile potentialitati (semnalat si aicea), pentru ca abordeaza doua teme care (ma) ard, n-am ce face: scrisul si, sub diferitele ei forme, relatia mentor-discipol; in ambele, fundamentala ramane cautarea – a sinelui in sine, in interior, sau a sinelui in ’celalalt’, spre exterior. e acolo un material extrem de consistent, care poate fi exploatat in nustiucate directii, fiecare misto si relevanta in felul ei, dar tentatia dracului e sa vrei sa spui nitel din toate, sa intri in toate si, prin urmare, sa nu inchei nici una – si asta, evident, nu pentru ca vrei s-o bagi pe aia cu finalul deschis. schema pare ‘clasica’: cativa studenti la litere in cautarea unui ’sens’, a unor ‘modele’, ispita inevitabila – clasica si ea – a scrisului si, dupa cum ne anunta si titlul, prietenia, prieteniile, desi tema asta e slab construita, ceea ce face ca ideea tradarii, care se doreste esentiala, sa nu se articuleze indeajuns de puternic. 

cel mai sclipitor student din an, andre, tanar revoltat-cinic-’genial’-fascinant-teatral, se-nconjoara de alti cativa studenti pe care, nu fara o anume brutalitate si vehementa a ideilor, a discursurilor etc., ii ajuta sa se descopere. intelectual. intamplator – adica nu -, unul va ajunge scriitor, altul actor, altul asistent universitar. in timp ce ‘mentorul’ andre va decadea; (in logica si verosimilitatea evenimentelor, as zice ca decaderea asta nu se sustine, dar o accept din considerente demonstrative.) vai, carisma lui e un soi de ‘fake’; andre al nostru se dovedeste un impostor, un mincinos (patologic!, cum s-a tot spus) care-si inventeaza scenarii impresionante despre propria evolutie profesionala, nu-stiu-ce.

 acu intrebarea e inevitabila, daca ne gandim la reactia si atitudinea amicilor sai – un dispret cu o vaga dezamagire -, afland ‘adevarul’: e andre mai putin valoros si mai putin ‘valabil’ ca (fost) mentor, daca totul n-a fost decat o ‘inscenare’, un exercitiu, pana la urma? cum judeci (sau judeci?) distinctia intre ce este un om ‘in sine’ si ceea ce se dovedeste a fi prin ceilalti, prin efectele fiintei sale asupra celorlalti?

in acelasi timp, tema scrisului e foarte vie; o alta fascinatie, in fond. cu totii scriu, incearca, se cauta, sterg, reiau, insista, asteapta confirmari etc., dar nimeni nu recunoaste. ca scrie, adica. (subiectiv: mi-a placut mult ca personajele nu erau scriitori, ci oameni-care-scriu, care-vor-sa-scrie etc.; mi-au placut camerele lor incarcate si inghesuite, dar in care n-are cum sa-ti vina sa te sufoci; sau poate era numai o camera sau cam asa ceva.) si repet cele doua replici, obsesive si nervoase, ale lui andre, citandu-i si el pe altii, desigur: ca toti vor sa scrie inainte sa citeasca si ca de ce scriu unii oameni? – ca-s prea slabi ca sa n-o faca.

[mi le-as scrie undeva deasupra capului (patului), sa ma culc si sa ma trezesc cu ele. in cap. si le-as da si altora mai departe, ca tare mai e nevoie!]

in campaniile astea de popularizare masiva si agresiva a lecturii zace, deloc ascunsa, de altfel, o mare perversitate, pe care inca nu reusesc s-o prind pana la capat si s-o decojesc asa ca pe-o ceapa. toata povestea mi-a repugnat de la bun inceput si am reactionat partial in virtutea unor vagi prejudecati, dupa cum mi s-a tot atras atentia, de data asta in virtutea argumentului ca ce conteaza, atata vreme cat uamenii (multi de felul lor) ajung sa citeasca si sa aiba acces la o literatura ‘avizata’, valoroasa, la acele carti ‘esentiale’ (ca doar nu te-apuci s-o bagi pe nise & experimentale; mergi la astia batatoriti – vorba vine! – de la care, tot vorba vine, ai ce invata!), pana mea… bun. ideea asta de colectie unitara, de succesivitate, ii imprima cumparatorului (viitor cititor, nadajduim) un soi de fatalism, de pre-determinare – ca trebuie sa ai toate cartile alea, ca daca ai luat-o pe drumul asta, cumparand o carte – e de-ajuns numa’ una ca sa se activeze blestemul, cum ar veni – trebuie sa mergi pana la capat. mai ceva ca-n infernul lu’ dante, ce sa zic.

inca nu-mi dau seama daca mesajul populist e mai scarbos in cazul adevarului sau al celor de la jurnalul national: la unii, e mai important sa ai cartile; si nu oricum, ci in biblioteca, sa te dai mare la tovarasi si la vecinii inculti cu ce minunatii in piele-ecologica(-de capra, ca sa-l citez pe un bun crestin de-ai nostri)-cu-poleiala-aurita-de-doi-bani ai tu in biblioteca. (a se vedea si reclama atasata: corporatistul vine seara de pe santier si-i face gospodinei lui o surpriza – o carte se iveste de dupa ziar! ea frunzareste cartea si o pune imediat pe raft, acolo unde i-e locul, la praful ce va sa vina! bine, e si varianta mai romantica a reclamei: corporatistul sta relaxat acasa – din motive greu de imaginat el e-mbracat tot in costum, la cravata! – cu capul in poala ibovnicei care, fireste, ii sopteste dintr-ale frumoasei fictiuni.) de cealalta parte, marius tuca doreste sa le ofere acel ceva romanilor, fara de care ne-am pierde cu totii identitatea si istoria si cultura; si o baga pe retorica cliseelor de tip redescopera-regaseste-invata-fii-mai-bun…

ok, campania are efect; peste tot, oamenii – dintre care multi ‘neinitiati’, ca doar asta era si miza! – citesc, constienti sau nu, un dickens, un dostoievski, un boccaccio, o emily bronte, nimic de zis, frumos de-a dreptul. acu, daca treaba merge si-i ‘pacalesti’ pe indivizi intru propriul bine si-ti asumi coerenta colectiei & a criteriilor de selectie a operelor, de ce pizda ma-sii trebuie sa mi-o bagi in toata povestea pe rodica ojog-brasoveanu, de exemplu? ceva imi scapa. la jurnalul national, intr-un spirit molcom al aducerii-aminte si al nostalgiei si de reinviere a unor titluri semi-uitate in fundu’ literaturii – de ce oare?! (pentru ca altfel sunt pentru ‘revizuiri’.) - si al copilariei inspre pubertate, mi-o pune pe duduia cella serghi (cu 2 carti, daca nu ma-nsel!) si pe mihail drumes, sa zicem, langa mateiu caragiale. cum? cum e posibil sa-l citesti pe drumes altfel decat la misto? sunt tare curioasa sa vad cine a prefatat cartea, ca altfel au mers la surse tari, n. manolescu, paul cernat; chiar si eugen simion care, cu o nonsalanta incredibila, spune ca, dupa 30 de ani, parerea despre “delirul” si impresia la lectura i-au ramas neschimbate. hai da-o-n ma-sa!

ceea ce incerc sa spun, printre altele si dincolo de anumite idiosincrazii pe care nu tin sa le explic acu, e ca ideea asta de colectie accesibila etc. e in sine atat de percutanta si are un asemenea succes, incat efectiv nu mai e nevoie sa faci compromisuri ‘vizavi’ (cum zic unii intelectuali) de calitatea si valoarea operelor sau ale autorilor. amestecul asta de valoare si non-valoare nu poate oferi reale repere, asa cum pretind distinsii responsabili ai campaniilor.

e drept, efectul probabil ca se vede, in sensul ca se citeste. mai mult decat inainte. dar se citeste aleator, fara masura, fara discernamant. cum intra vintila corbul dupa shakespeare? sau mai intra shakespeare dupa un vintila corbul? s.a.m.d. acu as zice ca o noua etapa, necesara, ar fi un soi de campanie de lectura selectiva. citim, citim, dar mai si gandim; ne mai si informam, ne mai si indoim.

_______________________________

[later edit: poate am uitat sa spun ca dispretuiesc din adancul sufletului colectiile astea! asa simt io! n-am ce-i face. :/ ]

pe 22 iulie a.c. ma angajam, oficial, la corporatie. un tip de prin birou, programator de felul lui, citea deja din “moby dick” (in romana), pe care o tinea cu smerenie pe birou. trecu o zi, trecura doua… plus alte doua saptamani de concediu pentru omul nostru. zilele astea, reveni le serviciu. azi, 27 august a.c., el poarta dupa sine, pe acelasi birou, aceeasi carte mai sus mentionata. noi ii uram mult succes!

(ca mii de ani i-au trebuit…)

nota bene! eu NU am citit “moby dick”. multumesc!