cugetări în curte la mc donald’s

deci mâine moartă-coaptă trebuie să ajung la bcu. dar cum, cum? când vremea e așa luminoasă, când au pantofi frumoși în vitrine, când la mc se poate deja mânca afară, când au reduceri la anticariat, când ai atâtea de făcut și atâtea presiuni pe cap încât ai senzația că oricum nu te poți ocupa vreodată ca lumea de ele, deci hai să le mai amâni nițel până la acel moment cu adevărat potrivit, binecunoscutul moment care nu vine niciodată – o știm de mult, dar ne place să ne mai alintăm o vreme întru inocență și mirare și să așteptăm cu aparentă încordare clipa ideală, căci, vorba aia sfântă, toate la timpul lor, care cu siguranță și din fericire nu e niciodată acum. 

eh, e o viață grea și n-avem curaj să fim liberi până la capăt.

dihotomia cea de toate zilele

pe 31 decembrie, în mare grabă, pe ultima și nebuneasca sută de metri înainte de sfânta noapte dintre ani, mă duc la mega image de la unirii să-mi iau o perie rotundă (cu care oricum s-a dovedit că nu pot face mare lucru de una singură). o coadă imensă care, înaintea celor 2 case, se bifurcă, fiecare cum poftește. o doamnă bine, trecută de 50 de ani, aranjată, dichisită, cu părul înfoiat (făcut cu peria rotundă, probabil), se duce direct spre una dintre case, căcându-se pe sclavii care stăteau la coadă. una, mai puțin dichisită, îi atrage atenția, la care doamna noastră, sceptică și mirată, răspunde, mai mult ca pentru sine: „hm, eu vin aici mereu și niciodată n-am văzut dihotomie la coadă”, așezându-se totuși unde se cuvine.

(crecă-i pare rău lu porumboiu că n-a băgat-o în polițist, adjectiv. poate data viitoare.)

barenboim. restul e cancan

deși deplângerea festivalului enescu e în toi pe grupul de fb al staff-ului, pe frumoase acorduri de tipul „a căzut cortina” și „în seara asta nu mai cântă nimeni”, acompaniate de eternele și sincerele regrete ale tuturora, eu mă-ntorc nițel – sau, cum să zic… întorc fila/petala timpului – către șederea lui barenboim pe (lângă) scenele noastre. și ca-ntotdeauna mica istorie face tot deliciul, căci ce altceva să spun? c-a cântat bine, că l-am așteptat cu toții, c-a fost marea prezență a festivalului? nu. așa c-o să spun că:

• la sala radio, din camera dirijorului, i-au/i s-au furat fructele peste noapte (prilej cu care am aflat și alte povești, cu alți actori, cu pantofii dirijorului însuși furați)
• la conferința de presă jurnalistul român ce poate să întrebe decât: „da’ de ce-ați ales mozart? pentru că nu vă place beethoven?”
• pauza la concertele lui cu staatskapelle, la sala palatului, a fost de juma de oră (mai lungă decât de obicei), ca să aibă timp să-și fumeze trabucul (același trabuc cu care a iscat nemulțumiri la hotel)
• a refuzat ca concertul 24 de mozart, unde a fost și dirijor, și solist, să nu fie sub nici o formă înregistrat, de teamă să nu facă greșeli (desigur, o mică aroganță aici, că doar nu l-om crede)
• și-a uitat pantofii albaștri la hotel
• a mâncat la hanul berarilor și i-a plăcut
• a pupat-o pe gagica cu florile de 4 (patru) ori, cu patimă și cu simțire, cu luat de dupe gât

în fine, ne-am distrat și cu asta. așteptăm ediția din 2013, cu personal la sala radio și ateneu mai puțin autist. (10x.)

p.s. de ce pascal quignard scrie „romane” atât de prost? (nu că „eseurile” lui n-ar fi tot ficțiune.) habar n-am.

preludiu

dac-aș avea timp, v-aș povesti grozăvia care este (la) sala palatului, pe văzute și pe nevăzute, unica sală din bucurești unde totuși se țin concerte importante, deși e de o evidență izbitoare că această clădire trebuie pur și simplu dinamitată și pe veci uitată. dar n-am timp, dar sigur vă voi povesti cum se cuvine.

grozăvia și mai și face că orchestre mari din lumea asta și dirijori și soliști pe(ste) măsură vin zilele astea (până pe 25 septembrie) și se perindă forțat-claustrofobic prin holurile-cotloanele-coclaurile sălii palatului. și asta poate că n-ar fi decât un moft dacă măcar acustica sălii ar fi nu perfectă, ci de bun-simț. dar firește nu putem vorbi de așa ceva.

și totuși peste toate astea se întâmplă că festivalul enescu trăiește, e viu și azi începe și e plin de plăcute prezențe anul ăsta, când se face că fac și io ceva frumos și cu folos, lucrând cu drag și groază întru festival.

o să fie bine, veniți la concerte, probabil că nici nu mai sunt bilete.

programul aici, luați de vă înfruptați, că cine știe când mai prindem așa ceva.

futere de bucurești

am mai zis că bucureștiul e un oraș de căcat? da, am mai zis, deși niciodată nu am făcut din asta tragedia vieții mele sau refrenul meu favorit. și totuși treaba e, în chip brutal-obiectiv sau „doar” prin prisma experiențelor personale, absolut dezastruoasă. singura scuză a bucureștiului – pentru mizeria de insecuritate cu care te întâmpină practic la orice colț și la orice oră – ar fi fost să fie totuși un oraș frumos. dar nu, e dat dreacu de urât. acu că am clarificat și aspectul ăsta, să las deoparte alte ambiguități. în aprilie am povestit faza asta – cu pumnu-n cap de la boschetară. a fost supermijto, ba chiar m-a excitat puțin. și mă excită și acu când îmi amintesc…

bun, în seara asta, undeva în jur de ora 22, io, vinci, alex & paul stăm de vorbă la universitate la fântână – deci în miezu găozului capitalei. vinci în fața noastră în picioare, noi restu pe o bancă d-aia de beton. lume multă în jur și-n trecere. apare din seninu curului un drogălău (cel mai probabil pe substanțe de căcat, că sigur n-avea bani de ceva jmeker) care-l îmbrâncește pe vinci cu o putere incredibilă, de parcă intrase autobuzu în noi, și urlă ca apucat că „tu ești ăla care s-a luat de mine” sau ceva de genu ăsta, vinci cade peste bancă, peste alex pm, impact puternic, șoc, lovituri, nasol, panică, vine după noi, nici nu-mi dau seama, paul fuge, tot într-o fracțiune de secundă, probabil, cu bicicleta, drogatu după el, are ceva spor la fugă, vinci după el, îi dă un picior în piept, nu știu ce se mai întâmplă, suntem căcați pe noi orc. nimeni, da nimeni nu face nimic, un dobitoc pe o bancă lângă, cu o cutie de bere în mână, se amuză copios. cum noi 4 nu-i facem față lu ăla? că dacă era el acolo – deși era practic „acolo”! – să vezi ce-i făcea. orc, important era că stătea acolo pe margine zâmbind, așteptând probabil și mai mult din spectacolu ăsta lamentabil. într-un final apar niște gardieni care-l imobilizează, iar el zbiară îngrozitor și se zbate, mai că le stârnește compasiunea unora dintre trecătorii care au deschis televizoarele mai târziu. :/ și-l duc. și-asta a fost, în bucurești n-ai cum să te plictisești.

patetic, fatalist, clișeic, cum vrei, rămâi și te-ntrebi ca prostu unde morții mă-sii trăim.

evident, n-a murit nimeni, n-a ieșit cu sânge, treaba merge mai departe. la fel.

momente și schițe urbane

începând cu street delivery, retardare urbană generală. femei pe mătăsari sau chiar faimoasa noapte a institutelor. mai nou, tu, ca organizator or whatever, nu trebuie să te mai scremi să vii realmente cu ceva ca să scoți lumea din casă și s-o mai și extaziezi pe deasupra, ci e suficient să anunți că se întâmplă o chestie – incertă, dar care să sune bine -, chiar dacă, desigur, nu se întâmplă nimic concret. iar publicul nici nu-și va da seama de goliciunea asta și de improvizările de căcat ale unor pseudo-activități, pentru că deja e pătruns energic de simpla idee a evenimentului în cauză. e o strategie remarcabilă, nu pot să neg, dar e complet involuntară.

„femei pe mătăsari” mi s-a părut de departe cea mai idioată inițiativă „cultural-urbană” din trendul ăsta. bine, însăși așa-zisa miză a proiectului e aberantă: să faci pe mătăsari un pseudo-festival (adică, în principiu, să aduci tarabe cool cu chestii handmade, LOL, sau îi pui pe les elephants bizarres sau pe toulouse lautrec să cânte, cum ar veni) pentru a schimba percepția asupra unei zone „rău famate” din bucurești, unde prostituatele… vând pizdă la colț. cam despre asta e vorba. sau despre faptul – nu foarte evident, de altfel – că, iată, femeile pot face și altceva decât să se prostitueze: artă, cultură, afaceri sau chestiutze handmade, făcute cu multă dragoste.

mă întreb și io retrospectiv (încă cu regretul că vinci și răzvan nu s-au pus atunci pe treabă și nu și-au luat bărbăția de coarne) cum ar fi fost să te fi dus, „ca și bărbat”, în timpul festivalului să întrebi pe la tarabe & workshopuri & co. cât e scurtu, lungu sau all inclusive. pentru că fix la asta te invită un asemenea demers. (așa cum terasa/grădina verona cărturești, alături de multe alte localuri – sau „locații” -, cu chelneri retardați, te invită să pleci fără să plătești.)

cât despre street delivery – când bine măcar c-a plouat, deși tot n-a stricat distracția hipioată nenorocită -, din nou o stradă animată unde de fapt nu se întâmpla nimic, în afara unor hipioți hipsterizați (sau invers) care se desfătau întru autism; tarabe cu handmade, vechituri și alte deșeuri vintage, dulceatză eco și ceai bășinos de la cărturești, bere la halbă, graffiti și, ne-am prins cu toții, multă l i b e r t a t e!

hai că iar n-am înțeles nimic din mersul hipermodern al civilizației citadine contemporane. rămânem prieteni.

lecturi urbane plm

azi mergând pe magheru, în față la scala, „ziua-n amiaza mare”, mi-am luat pur și simplu un pumn zdravăn în cap de la o boschetară. instinctiv m-am ferit (degeaba) și am țipat. ciudat, nu prea treceau oameni prin zonă.

și-asta a fost – crec-o să plec la steaua. (btw, nici claudiu răducanu n-o duce mai bine, e curier rapid prin barcelona, după ce l-au dat soacră-sa & nevastă-sa afară din casă.)

bagi pula-n bucurești.

[later edit] posibil ca boschetara aia să fi fost iisus deghizat să mă pună la-ncercare, acu, în preajma sărbătorilor pascale…