un cocalar porno-romantic (nu mai puțin clasic!)

care, pe ritmuri de beethoven, face educație adolescenților pentru ca să le placă și lor muzica clasică (măcar pe combinație cu rock) și le amintește pisdelor nostalgic-umezite că într-adevăr kurt cobain n-a murit. ce să-ți dorești mai mult de la un artist? (fu și la enescu.)

p.s. să dea cu piatra ăla care nu l-ar fute!

hormonale

ateneu, recital al pseudo-androginului yundi, nocturne, mazurci, dobrogene și alte șlagăre chopiniene, zahariseală. se doarme bine pe chopin. în fața mea doi adolescenți, să le zic așa, fată și băiat, care-și pasează unul altuia mobilul (un lg de căcat cu un touchscreen pe măsură), neprivindu-se în ochi când își scriu următoarele:

el: pot să te întreb ceva?

ea: dap zii

el: așa ca fapt divers te-ai lins cu c?

ea: cred că… [și aici n-am mai reușit să văd :( ]

el: dacă ai răspuns așa înseamnă că da…

ea: nu cătălin și termină

apoi mi s-a făcut nițel o vagă milă pentru el și frământările sale, dar apoi mi-am venit în fire și mi-am adus aminte că ea e proastă, el cam urât, deci e-n regulă.

undeva în spate, tudor chirilă și andreea raicu, unul mai pocit decât celălalt, deși raicu rămâne fruntașă – cu fruntea ei lată – la capitolul ăsta. e trist când un om e și prost, și urât. nici nu știu cum să vă povestesc că arată raicu… pare de vreo 50 de ani, are niște cearcăne borcănate și toată fața, căzută, pare c-a fost umflată și apoi des(z)umflată. asta m-a întristat mult, a mai căzut un mit.

corespondențe necesare

poate-ați văzut deja pe la știrile „culturale” și inocente, care aduc numai bine în casele noastre, nu doar violuri și omoruri, că revine în țară gregorian bivolaru să-și mai arunce ochii peste colecția pornografică de la editura 3(rei) pe care cică o „patronează” (spiritual). însă pentru a nu le atrage atenția autorităților române, se pare că și-a schimbat, temporar-contextual, numele în pascal bruckner, renunțând cu această ocazie și la ochelari.

coborând puțin nivelul discuției, am mai depistat un transfer identitar straniu, undeva pe axa ion marin de la dinamo (acest țăran perfect, cu un strop de eleganță îmbâcsită) – sylvester stallone (desfigurat, cu prune în gură și pe la ochi) – freud. mi-e greu să prevăd consecințele acestor interferențe.

p.s. data viitoare, pascal quignard sau amy winehouse, încă nu-mi dau seama care-s prioritățile-mi intelectuale.

meditație asupra adevărului

după ce mi s-a futut hardu și mi-am recuperat totuși informațiile crezute pierdute pe  veci – adică tot trecutul meu -, am început să răsfoiesc cu nostalgie și scârbă poze mai vechi. și am dat peste alea de la colocviul de literatură de vara trecută de la iași, despre care am scris și atunci cu plăcere, dar s-au luat dujmanii de mine că nu-știu-ce-reguli-ale-bunului-simț am încalcat iar.

și iată peste ce am dat:

(e vorba despre căcatu de broșurică care circula pela colocviu, cu rezumatul prezentării fiecărui participant, să știe omu care-i treaba. mi-am tăiat numele de familie – deși tovareșii de-aici mă știu – ca să nu se infiltreze iar dușmanii, precum și molozul introductiv la rezumatul lucrării mele.)

însă greșeala aia de redactare mă inspiră și mă bucură, mă aduce… cu picioarele pe pământ (ca să folosesc o „vorbă” pe care o detest, alături de perechea ei, „cu capul în nori”), căci fiecare poartă cu sine, la un moment dat sau toată viața, „sentimentul” ratării. (asta totuși dacă nu ești corporatist sau mareșal de bancă.) (hai c-am glumit.)

blestemul sf. duminici

duminica e ziua blestemată pentru mine. ziua care ar trebui să nu mai existe ca să nu mă mai chinuie. e ziua în care de obicei merg pe la ai mei să iau mâncare bună (probabil ciorbă și „felul doi”), ziua în care mai moare câte o rudă foarte îndepărtată, uneori atât de îndepărtată încât nici n-o cunosc, dar la capu căreia, din motive obscure, de șantaj pervers, tre să pun și io 2 flori și apoi să mă alătur câteva minute celorlalți spectatori gravi și inerți, animați totuși de discuții non-mortuare (asta e veche, știu; vezi anecdotele cu cele mai bune bancuri care se spun tocmai pe la priveghiuri etc.). azi când mă apropiam de capela unde zăcea mortul de 77 de ani mă tot pufnea așa râsu, râsu ăla mișto care te lua fix în ore la școală.

mă rog, duminica nu pot face nimic. nimic. eu sunt moarta de fapt, deși mă tot zbat să fac, să dreg, să scriu, să rezolv, să anticipez din „grijile” săptămânii. mai înțelept ar fi pur și simplu să dorm toată ziua, ceea ce uneori și încerc, deși nu vreau să admit și să iau dinainte decizia. așa că mă zbat în continuare, cu cele ce trebuie îndeplinite gata deschise, oricând pregătite să mă ocup de ele. concret nu se-ntâmplă nimic, motiv pentru care mâine pe la 6 dimineața trebuie să mă trezesc să fac cu mari eforturi ceea ce aș fi făcut cu destulă ușurință azi. iar în diminețile astea de pedeapsă mă gândesc la noaptea anterioară (de duminică) și-mi reproșez că m-am răsfățat aiurea, că dacă mă disciplinam nițel… hehe!

în general, de seara încerc să caut un lucru măcar care să mă bucure și să-mi facă dimineața mai plăcută atunci când o să mă trezesc și-mi vine imediat în minte, pe căi mai mult culturale, cafeaua. da, îmi fac o cafea bună și mă pun pe treabă etc. abia dimineața îmi dau seama că nu-mi place cafeaua, deși multă vreme m-am încăpățânat să cultiv și io mitul ăsta al cafelei. n-o prea mai suport nici măcar cu mult lapte. (pentru că și de lapte mi-e scârbă când devine ingredientul – crud – dominant al vreunei combinații.) dar altfel îi invidiez de mor până și pe boschetarii ăia nenorociți când îi văd dimineața cu o cafea aburindă de la dozator.

p.s. s-au făcut deja vreo 4 ore de când încerc să fac ceva și n-am făcut (nimic). bine măcar că m-am deșertat aici, uneori e nevoie și de-așa ceva, îmi pare rău!

 

 

 

anecdote și alte nimicuri

(am lipsit, desigur, fără motiv.) în altă ordine de idei și-n praful gros din casă – căci, ca tot omul, trebuie să trec și eu prin drama meschină a punerii de termopane – abia la o săptămână după gaudeamus, după decantarea sentimentelor, mi-a venit pohta de zis una-alta.

ce (încă) mi se pare uimitor e că, printre mormane de cârnați care mai de care mai tradiționali, mărgele și broșe făcute cu dragoste, mici, pastramă, „dulciuri de la budapesta”, toate plasate strategic până la pavilionul cu cărți, și chiar printre zecile-sutele de standuri cu și despre cărți, nu găseșți un singur loc sau vreun ungher stingher de unde să poți cumpăra niște căcaturi de semne de carte decente, de preferat fără poze de la mănăstiri sau bran sau cazinoul din constanța.

am cumpărat multe cărți, am primit și am furat câteva, împlinindu-mi astfel una dintre vechile mele fantezii. pe cât de abrutizant, pe atât de inocent, firește. „captura” cea mai importantă, foucault – a supraveghea și a pedepsi. ce ironie, deci.

r. ne-a dat clasă la ciordeală, captura lui de vârf fiind deleuze & guattari – anti-oedip…  însă povestea nu se oprește aici: mai târziu îi cere lorenei lupu – moartă și descompusă deja, bătrână și ne-/prost-futută, cu o pălărie stupidă pe cap – un autograf pe carte. orgazm total.

v. a fost mai timid. dar promite pentru anii viitori.

iar b. s-a băgat la albume și dicționare. am jinduit cu toții pe urmă. și tot pe anti-oedip – alt exemplar, de data asta – a luat autograf de la eugen trică, și el, ca noi toți, în cantonament pe la gaudeamus. [oi reveni cândva și cu pozele autografelor etc.]

altfel, aceeasi plictiseala pe la humanitas – unde liiceanu, acest florin piersic al fenomenologiei românești, nu mai termina de vorbit la lansări -, pe la polirom și desigur la rao, unde cărțile sunt pur și simplu mult prea scumpe și mult prea puțin reduse vreodată. deși, da, frumoase. și, o, da, cu greșeli de redactare.

mi-au plăcut art și curtea veche. mi-a fost silă de slinoșii burtoși care supravegheau standul paralela 45 și care – cum altfel? – nu știau de (colecția) FFF.

însă prima oprire pentru mine a fost la micul și izolatul stand idea, din cluj, care vine cu puține cărți, dar miezoase și grafic impecabile, de un bun gust cum rar pe la editurile noastre. (derrida, foucault, w. benjamin, baudrillard, barthes, lyotard, mă rog, „greii”.) sper să crească bine!

(apoi beție imbecilizantă, „literară”, boemă, astea. poeții curului strânși în casa nuștiucărui pictor. printre ei, miruna vlada și soviany. mort și el. m-am deprimat. și-asta a fost. am plecat la steaua.)

[later edit: la târg, sms - care se scrie singur - de la rxxx. - yo am bagat un pessoa,scurt.nu ma mai afisey la fatza loculuiwtwpww999w999w9wwțtt8tțtt8t8888878t8p8u8887ppt8tt.]

boala de moarte a fermierilor

căutând una-alta pe jstor azi, am dat peste într-un articol din ’92 din revista social forces (da, lol) ce se cheamă (da, lol) “The Effect of Country Music on Suicide”. autorii micului – dar seriosului! – studiu au dreptate, într-adevăr, cu ideea asta, însă din motive greșite, după cum ne putem da lesne seama când vine vorba de muzicacantry, a cărei cercetare cu pretenții științifice nu poate fi decât o parodie. (dar să nu mă hazardez…)

așa că postez aici articolul integral, căci cine sunt eu să știrbesc plăcerea textului!

exhibarea hidoșeniei

deși știu că nu voi reuși niciodată să mă lepăd complet de căcat, oricâte cărți aș citi – asta dacă citesc, ceea ce nu cred, dar zic și eu așa, pentru imagine – încerc să revin pe la aerul rarefiat al culturii înalte, acolo unde sabin bălașa picta odată pereții universității „al. i. cuza” din iași (și unde-n colț, luceafărul…). universitate care, în corpul ei principal, se arată la față mai bine decât universitatea din bucurești, mai aerisită, mai spațioasă, mai luminoasă. universitate din bucurești care oricum, de când lucește-n soare cu acoperișul din tabla aia ieftină și hidoasă, ca un frumos palat de țigani, e compromisă estetic & arhitectonic. (și de-ar fi numai asta problema!)

însă universitatea din iași n-ar fi rezistat de-a lungul vremii, iar studenții n-ar mai fi avut pohtă de carte dacă sabin bălașa, mentorul – sau discipolul, nu se știe cu exactitate – pictoriței anna lesko, nu și-ar fi frecat artistic pensula de pereții holului central și nu numai. pe scurt, lucrările sale murale supradimensionate valorifică, în cheie parabolică & hiperbolică, elemente ale spiritualității românești: îl explică, de pildă, pe eminescu, completându-i & desăvârșindu-i universul poetic; totul într-o compoziție de factură suprarealist-comunistă, trecând, pe nesimțite, de la pictura naivă la pictura imbecilă.

va las întru delectare și nădăjduiesc că va poposi aici întru schimb de replici nimeni altul decât sabin bălașa însuși! doar așa ar fi corect moral (& politic).

p.s. nici unul dintre copiii reprezentați nu a fost abuzat sexual (decât în mod aparent), ci doar înfometați, pentru păstrarea mesajului tulburător.

l’idiot du village [de la tlön]

tlönian, povestea sună cam așa:

azi am scornit o leapsa vesela, uite:

zi care [crezi tu ca] e cel mai IDIOT blog ro

daca poti, argumenteaza

[cerinta 2 e optionala.. se stie ca idiotenia, la fel ca sfintenia sau oltenia – transcend logica obisnuita]

răspunsul lui voroncas, „putred(ă)” cum e, sună cam așa:

cum întâmplător mi-a plăcut de mică să râd de ceilalți – asta, desigur, ca să ascund putreziciunea din mine -, m-am râs și aici de ‘idiotul satului’ global, anticipând astfel micul exercițiu – de imaginație & improvizație – de pe tlön. așadar, spre isteria unora pe care i-am ‘dezamăgit’ prin acest cult al bârfei – care nu poate fi decât măruntă & monotonă! (mda, măruntă poate, monotonă nu) -, trofeul idiot merge spre același personaj – obscur (spunem noi), fundamental-pentru-cultura-română (crede el) – pe care l-am tot frecat aici până m-am plictisit, căci acest om nu poate fi decât plicticos în pseudo-grandoarea lui morbidă. da, este vorba de tânărul, dar deja bătrânul – prin înțelepciunea senină grigorevieră și prin puterea versificatoare neobosită și fals-zgomotoasă, căci nu-l aude nimeni, de sorginte păunesciană – vecinicul darie ducan.

povestea lui mai pe larg, așa cum o văd eu, aici. (mă repet, da, pentru că poveștile trebuie răscolite periodic și spuse de mai multe ori până intră-n imaginarul colectiv și ‘tragem morala’ cuvenită din ele.)

darie ducan & joaca de-a moartea [ăsta-i titlu de volum de poiezii!]

ca informație proaspătă, totuși, trebuie spus că același darie – pe care eu, personal & poetic, îl alint ‘bucan’ – plictisit la rândul său de regia ieftină în care ne (a)trage viața asta prăfuită (& putredă), a anunțat de curând, printr-o altă idioată, probabil, pe grupul de discutii & stuff yahoo al anului său de la litere, că a murit într-un accident de mașină. : )))))))) după câteva ore de confuzie-nebunie-isterie-delire & alte bucurii, darie ducan se reîntrupează printre cei vii, triumfător. noi, însă, știm că el în continuare nu poate fi decât mort – de unde și ideile lui, poetice & politice totodată. iar de morți n-are rost să vorbești de rău, căci te privezi de plăcerea ripostei.

p.s. îmi asigur fanii că data viitoare chiar o bag pe cultura înaltă! am zis.

înainte de toate, felicia e doar un film prost

dacă vrei să vezi încă un film al draq de românesc despre nimic, iar ‘noul val’ cinematografic anti-artă, ‘minimalist’, de același ‘realism mărunt’, cu cadru și iz rânced-exotic foste și post-comuniste (încă) îți dă bășini estetice și ‘existențiale’, atunci, mey, îți recomand să ți-o iei vizual la răbdare și bun-simț cu felicia, înainte de toate.

în prolifica și totodată ermetica tradiție a nihilistei producții „polițist, adjectiv”, felicia adaugă deja cunoscutului absurd mut Sentimentul, Umanul, Căldura – toate într-un context domestic decrepit.

însă ceea ce realmente vreau să subliniez este ‘tributul’ adus de scenariu apreciatei reviste „felicia”, o revistă pentru sufletul nostru, al tuturor femeilor lipsite de mari bucurii, speranțe sau realizări în viața lor simplă – căci altfel nici nu poate fi -, de zi cu zi.

mai este vorba și despre drama femeii singure – atât ‘printre străini’ (reci, căci se știe că așa-s olandezii), cât și – ce ironie! – printre ‘cei dragi’, în chiar sânul propriei familii.

marea hibă a filmului nu este că nu se întâmplă nimic, ci că acest nimic nu este susținut printr-o inteligență ironică și vigilentă a dialogului – asta într-un film care mizează de fapt pe dialog, pe acuitatea schimbului de replici etc. firește, observi și aici intenția parodierii clișeelor în relația copil-părinte, însă e doar intenția – și nici aia până la capăt. tot dialogul e o lăbăreală ieftină și melodramatică despre neputințe și frustrări, când latente, când manifeste. pm. iar scenariul o platitudine, de asemenea. mulțumim.

felicia nu e departe ca temă fundamentală de „cea mai fericită fată din lume” (2009) al lui radu jude, tot un film practic ‘despre nimic’, dar care i-o dă la bot lui rădulescu (scriitor bun, de altfel, dar și, nenorocitul de el, co-scenarist la „boogie”- boogie) & de raaf aia cu câteva clase mai sus.

altfel, da, este o poveste tristă – asta în ciuda unui aparent happy-end! – și ne pare rău de felicia, de bunătatea ei irosită, ba mai mult, (în) fiecare dintre noi este o felicia! înainte de toate.

felicia, c’est moi? c’est toi?

p.s. trivia: sora feliciei, care apare propriu-zis în ulitimele scene, e jucată de ilinca anghelescu, care îmi fu profă de academic writing la facultate, în anul 2. aahahahaahhahah!!!

p.s. (2) lu blogu cu filme i-a plăcut! ahahaahaahahahahhahah!!!

afumături literare

îngrijorată de faptul c-ar putea ajunge să fie considerată o editură (prea) elitistă – deci, practic, stigmatizată 4ever! – art – de altfel, una dintre editurile mele preferate – a decis să scoată pe piață colecția asta de confesiuni acneice sub emblema „prima dată” (primii mei blugi, prima mea dezamăgire în dragoste, prima mea beție, primul meu fum), în speranța că și „puțele-n carouri de pe motoare”, vorba lu’ vasile-mpăratu’, vor pune mâna pe o carte. în general, autorii acestor  mărturisiri decrepite sunt scriitori (contemporani!) și alți oameni de litere, unii mișto, alții nu prea.

ce vreau, totuși, să zic? că am un motiv în plus să nu pun mâna, gura etc. pe cărțuliile astea de când am văzut că-n cea cu primul fum scrie și cheloo. (ahahahahahaahahahahahahahha! duamne, ce n-aș da să știu cum a fost primul lui fum! aș da ani din viață, poate.) scrie și cheloo într-o carte în care scrie și antoaneta ralian. io atât am avut de spus (decât)! (da, „cultura postmodernă”, „marketing”, mi se va răspunde.)

false note despre un master de căcat. nervi de iarnă și alte fantezii

vorbim de etape. stari, stadii, momente, in echilibre ce se rup si se refac la loc (si toate retorica aia baroca, care oricum n-are nici o legatura ‘avizata’ cu se spun acu), fara sa respecte vreo lege anume sau cine stie ce fatalitate. mai ti-e lene de tot, mai iti revii, mai iti vine vreo superidee, mai dai sanselor cu piciorul, mai regreti, mai citesti, mai uiti, mai te faci ca scrii si o iei de la capat, intr-o recurenta a temelor & motivelor ‘existentiale’ care sa-ti demonstreze ca nimic nu e ireversibil si definitiv. miscare continua, din fericire, ceea ce anuleaza pesimismul zgomotos al decaderii implacabile, precum si hiperentuziasmul succeselor in lant.

fireste, micul meu discurs introductiv nu e decat un mod ieftin cu pretentii de teoretizare diletanta a unei perioade cam searbede din viata-mi ultimelor saptamani. si nu pentru ca mi s-ar fi intamplat ceva nasol – din contra; a fost in multe privinte una dintre cele mai productive si consistente ‘etape’ din existenta mea socio(-schizo)-culturala. lucrez intr-un mediu 100% cultura-arta-si-alte-isme, cu oameni cu idei si cu umor sanatos, m-am mutat deja de o luna si, contrar oricaror asteptari, inca nu-mi dau seama ‘care-i treaba’, de fapt. de cealalta parte, ‘spiritualiceste’, mi-a pierit – incet si sigur – cheful pentru un master anemic, cu cursuri disparate si diverse labareli care mai mult n-au legatura cu ‘literatura comparata’ si au ceva relatii cu teoria literara contemporana, unde, daca nu te-a prins marele val poststructuralist, n-ai ce cauta. si nu vreau s-o dau pe fatalisme (contrar a ceea ce tocmai ziceam), dar ie izbitor de greu sa faci in chip profesionist un master in romania. poate exagerez. o fi greu decat pe la litere. deci la scoala merg mai mult rar decat des, iar uneori o fac in virtutea respectului pentru cativa profesori de care eram deja atasata.

pentru ca e master, vorbim de cursuri putine. din alea putine, 2 se ocupa cu jurnalele de calatorie in strainatate ale entelectualilor romani, respectiv autobiografiile unor scriitori romani plecati, din varii motive (in general politice), pe la egzil. ‘mpare rau ca nici una dintre teme nu e dintre acelea care sa nu ma lase sa dorm. in continuare, cornel mihai ionescu – si-mi pare rau ca pe wiki scrie putin pentru o figura absolut remarcabila in eruditia sa – tine, de la inceputul anului, un curs de istoria artei, adica despre laocoon. :/ si monstri marini si serpisori si noduri si numeroase digresiuni enciclopediste (alea etimologice sa te lase cu gura cascata, nu alta!) care compun o enorma poveste la care studentul cu greu poate lua parte. pentru ca devine un curs pe tiparul “despre tot si nimic”. pe aceeasi directie, dar cu o tendinta pronuntata de masturbare autista, se inscrie si cursul d-lui moanga, ale carui cunostinte intr-ale artei sunt din nou impresionante. insist pe distinctia om – curs(ul) sau, caci cu moanga am iesit adesea pe la cafea si-am vorbit nenumarate si e una dintre figurile interesante ale facultatii noastre. insa cursul de iconologie de la master e rupt de orice coerenta. incepusem relativ promitator cu panofsky, apoi nu stiu ce s-a intamplat. hipnoza de cacat, exersare a noncomunicarii. iar de la conjunctii si prepozitii – vorba lu’ ghelase! – scenariul se rupe. si nu se mai reface pret de aproape 2 ore. la antoaneta tanasescu nu mai zic; este ea, intr-adevar, asa cum o sti(a)m, insa ma plictisesc, insa ma tot duc la curs si nu mai astept nimic. ne povesteste, cu stil, despre carti-si-viata, despre viata. si vorbim inevitabil din lumi paralele. probabil ca nu e vina nimanui. ‘vedeta’ masterului semestru asta e, de departe – si din tinuturile exotice, hehe, ale filosofiei -, vasile morar (aflat, hehe, printre acei secsi 50 de entelectuali autohtoni – ce-i drept, la peste 60 de ani, se tine misto rau!). mda, e pur si simplu din alt lut pedagogic, ca sa zic asa, fata de figurile familiare de pe la litere, in general non-didactice (cu efecte senzationale si dezastruoase deopotriva; e al draq de greu sa fii un prof neconventional, spectaculos si eficient in acelasi timp. ma-ntorc, n-am ce face, din nou la exemplul sebastian-vlad popa.). e impecabil, e relaxat, e amabil, insa domeniul eticii aplicate (care trebuia de fapt sa fie ‘etica & estetica’) nu trece dincolo de limitele unei frumoase curiozitati pentru mine. oricum, e un curs la care merg cu placere. o placere putin angajata. si-mi pare rau, eram obisnuita sa fiu cu totul acolo.

altfel spus, imi pare rau de ‘etapa’ asta dezamagitoare, filologic vorbind. imi pare rau ca-mi pare rau. e un context neinspirat, atata tot. astept, inertial, reale provocari pentru semestrele viitoare. astept un curs sanatos de literatura comparata. astept spectacolul cu care m-am obisnuit. bla bla, e un subiect nitel melancolic pentru mine. nu regasesc nimic demn de cinismu-mi sau de ironiile crunte pe care le azvarleam, nu fara o meschina simpatie, spre fostele mele colege, in prezent fericite ase-iste. (si sincer ma bucur pentru ele! desi mai tarziu, au luat decizia corecta!)

deci dupa primul semestru la masterul de teoria literaturii si literatura comparata al facultatii de litere din universitatea din bucuresti mi-e putin sila, de ei si de mine la un loc. curat baudelairian! oricum, important ie ca vine craciunu’-si-revelionu’, aci ne cacam pe ia de literatura si macar ne simtim bine-n pizda ma-sii de treaba.

stilul corporatist (2*)

* si ultima parte, sper, data fiindu-mi greata.

n-am mai scris pe-aici pentru ca am avut chestii mai senzationale de facut, cum ar fi sa-mi dau demisia! experienta corporatista ramane istorie; o istorie de doi bani, penibila, in care totusi nu putine spirite isi gasesc linistea si implinirea – m-as referi, cu precadere, la cei care vin primii si pleaca ultimii de prin coclaurile biroului, la cei care practic afirma cu ostentatie ca nu au o viata, la cei care nu inteleg rostul zilelor libere (platite, de tip ‘concediu de odihna’), la cei care inteleg in schimb rolul lor minor in sine, dar esential in contextul imensului mecanism care ie compania, la cei care raman cu voluptate peste program chiar si atunci cand nu mai e nimic de facut si, in general, la cei care de fapt vor sa evolueze si vor, cum s-ar spune, ‘mai mult’.

in rest, m-am reapucat de carti si in afara metroului. adica am facut un pas spre a ma regasi in ipostaza mea de om, care, mi-am dat seama pana la urma, mi se potriveste cel mai bine.

sheena, mai tare k tarzan

nu stiu dac-o stiti pe sheena, dar, daca-i stiti pe xena si pe tovarasul tarzan, atunci practic v-o puteti imagina si pe sheena. sheena este o blonda secsoasa, exemplar din specia pamela anderson, si, daca nu ma-nsel, isi zice ‘regina junglei’; caci e un fel de leoaica; si inca tanara! serialul se poate urmari undeva in miezul zilei, pe antena 1. (m-am delectat si io cu o buna bucata dintr-un episod intr-una din acele foarte putine zile libere pe care mi-am permis sa mi le iau de la serviciu ca sa ma pregatesc intens pentru master si sa-l citesc, la fel de intens, pe bourdieu, cu ale sale vorbe ungatoare-de/pe-suflet.) eroina noastra traieste in jungla, unde a si crescut, intelegem; mai ales dupa apucaturile-i primitive, in acel sens antropologic, de la neutru inspre inocent, dupa vestimentatia simpla, chiar minimalista, am indrazni s-o numim, in fine, dupa intregu-i comportament care aminteste de edenul primordial, de o eva solitara si inca ne-cazuta in ispita etc. ar fi de prisos sa mai mentionam ca sheena este si o ecologista, si o pacifista, si practic o naturalista, in felul ei, din nou, simplu si milostiv, care aminteste de invatamintele crestine. in general, sheena isi petrece timpul, practic mereu liber, cu lighioanele padurii si e fericita. dar pentru ca fericirea e monotona undeva trebuie sa se produca un dezechilibru; ca si-n basm, apare o problema. de cele mai multe ori e vorba de cotropitori si diverse clase exploatatoare, oameni rai si civilizati care umbla numai dupa interese marsave si vor sa distruga paradisul. atunci sheena trebuie sa-si apare pamanturile, sa patrunda in mintea intunecata a acestor monstri de oras, uneori nu intelege – e firesc! doua culturi se ciocnesc, doua ‘moduri de a fi in lume’, vorba aia. conflictul se psihologizeaza adanc. dar ne-am intins nepermis de mult!

in episodul cu pricina, sheena cunoaste placerea trupeasca – ea, mult-prea-neprihanita – cu un om, cum ar veni; orasean, insa cautat, ca sa fie omorat, de alti oraseni ticalosi. acest conflict exterior e mai putin relevant. revin. cei doi se imbratiseaza, apoi sa saruta, stand in picioare; treaba pare sa se-ncinga, iar el scoate din buzunar un prezervativ si i-l afiseaza ostentativ, intreband-o: “stii ce e asta?”, iar ea, in loc sa fuga mancand pamantul, ca o salbatica ce ie, ii raspunde calma si inteleapta, zambind in perversiunea ei de animal feciorelnic: “am citit mult.” :/ apoi cunoscu, deci, desfatarile darwinesti ale trupului. cu un om, repet.

altfel, misterul sheenei sta si in felul in care dimineata, ‘la prima ora’, cand se trezeste alaturi de omul amintit mai sus, buzele ei sfideaza practic natura, stralucind impecabil a ‘(lip) gloss’. de apreciat, totodata, si mini-rochita ei zdrentuita din rationamente estetice, pe sub care se ascunde un sutien extrem de… contemporan, cum stiu astia sa confectioneze prin jungla, desigur. iar in ceea ce priveste jocul actorilor ai zice ca fix in momentul ala, sub ochii tai, isi vad si-si descifreaza rolul pentru prima data. curata autenticitate!

simulacru de înțelepciune

o fi bourdieu handicapat, dar si eu le am pe ale mele. creca ne cam potrivim. e rezonabil, n-am de ce sa ma plang.

burdio* şi scârnăvia sintaxei

* pedantii il (re)cunosc drept pierre bourdieu

monsieur burdio este un onorabil sociolog; al culturii in sens larg. in fine. prin mediul universitar de la noi, in mare voga. in fine din nou.

insa ce-mi place mie cu precadere la acest fin sociolog nu e atat metoda analizei sau conceptia sa despre viata & co., cat abilitatea dracoasa de a testa limitele sintaxei; si cumva ale bunului-simt (comun!). neintrecut in constructia frazelor contorsionate-imbarligate, burdio sufera, in general, de ceea ce am putea numi complexul frazei-care-nu-se-mai-termina si, fireste, de spaima frazelor scurte, pe care le evita cu obstinatie; tin sa remarc, de asemenea, ca exprimarea prin propozitii, simple sau complexe, ii este intru totul straina.

cum scrie. practic, schema e facila, s-ar spune: incepe fraza, fragmenteaza prima propozitie, intercaland, dupa preferinta, cateva circumstantiale sau atributive zdravene, dupa care isi continua riguros propozitia initiala, lasata in suspendare, atasandu-i mai departe alte cateva propozitii determinante, la fel de strasnice ca si suratele anterioare; uneori, odiseea labirintica e presarata, pentru gust, cu modeste si discrete constructii incidentale, marcate de cezura sau banalele paranteze.

cum citim. duci fraza nestingherit de la inceput pana la capat – caci, da, contrar asteptarilor, fraza se termina la un moment dat! important ie sa crezi si sa nu-ti pierzi speranta. reiei fraza, eliminand de data asta incidentalele si unele propozitii cu iz ‘decorativ’ si urmaresti traiectoria propozitiei principale; te-ntorci si recitesti propozitiile eliminate in prealabil si le (re)contextualizezi; in final, reiei (din nou, cum ar veni) fraza completa, desavarsita, incercand sa-i reconstitui logica. desigur, bucuria acestei marunte realizari de tip sintactic va fi umbrita pe alocuri de neintelegerea unor termeni specifici sociologului nostru; unii din economie, altii doar re-interpretati si utilizati in cheie personala. oricum, esential este sa nu disperi si sa-ti pastrezi, din nou, speranta vie! practic, te afli in posesia libertatii de a relua de cate ori iti va pofti inima orice fraza care te-a necajit in decursul lecturii!

altfel, roaga-te sa dai totusi peste vreun studiu de tipul ‘the [nu-stiu-care] companion to bourdieu’. odata prostia-ti, neputinta, limitele recunoscute si asumate cu demnitate si smerenie, jumate din problema e ca si rezolvata! mult succes!

__________________

iar pentru degustatori, iata o mica portie din rafinatul si multasteptatul desert:

paradigma acestor institutii bastarde o constituie salonul principesei mathilde, caruia nu i se poate gasi un echivalent decat in regimurile cele mai tiranice cu putinta (fasciste sau staliniste, de pilda), unde se instaureaza niste schimbari pe care ar fi eronat sa le descriem in termeni de “raliere” (sau, cum s-ar fi spus imediat dupa 1968, de “recuperare”) si de pe urma carora ambele campuri au, in definitiv, de castigat: de multe ori, tocmai prin intermediul unor astfel de personaje lipsite de o baza reala, suficient de puternice pentru a fi luate in serios de scriitori si artisti, nu indeajuns insa pentru a fil uate in serios si de cei cu adevarat puternici, are loc instaurarea unor forme blande de dominatie, care impiedica sau descurajeaza secesiunea completa a detinatorilor puterii culturale si care ii atrage pe acestia in relatii confuze, intemeiate pe gratitudinea si pe culpabilitatea compromisului si a compromiterii, cu o putere de intermediere perceputa ca un ultim recurs sau, macar, ca o insula a exceptiei capabile sa justifice concesiile relei credinte si sa scuteasca de rupturi eroice.

(regulile artei, ed. art, bucuresti, 2007, p. 82)

lucruri (simple!) care-mi plac :/

- cizmele estivale (cu sau fara gaurele), alaturi de sandalele tip cizma

- poze de avatar la messenger cu copii mici si flori (frumoase)

- sintaxa contorsionata a lui bourdieu (chestiune care merita a fi dezvoltata separat, intr-un post, curand, drept act de auto-semi-exorcizare)

- statusurile, tot de mess, despre ritualul dus(h)ului si al somn(ik)ului, cu puncte de suspensie integrate

- aerul conditionat cand ma izbeste fix in ceafa (si durerile de dupa)

- unghiile cu floricele (cu asta deja ma repet)

- recenziile care au grija sa povesteasca (sa nareze, sa relateze etc.) filmele si cartile

- cainii vagabonzi, in haita

- cerbul de aur – holograf&iris – telenovela-’de-epoca’-care-incepe-sau-a-inceput-la-acasatv

altfel, totul merge bine.

lecţia de citire. de la adevărul & jurnalul, cu drag

in campaniile astea de popularizare masiva si agresiva a lecturii zace, deloc ascunsa, de altfel, o mare perversitate, pe care inca nu reusesc s-o prind pana la capat si s-o decojesc asa ca pe-o ceapa. toata povestea mi-a repugnat de la bun inceput si am reactionat partial in virtutea unor vagi prejudecati, dupa cum mi s-a tot atras atentia, de data asta in virtutea argumentului ca ce conteaza, atata vreme cat uamenii (multi de felul lor) ajung sa citeasca si sa aiba acces la o literatura ‘avizata’, valoroasa, la acele carti ‘esentiale’ (ca doar nu te-apuci s-o bagi pe nise & experimentale; mergi la astia batatoriti – vorba vine! – de la care, tot vorba vine, ai ce invata!), pana mea… bun. ideea asta de colectie unitara, de succesivitate, ii imprima cumparatorului (viitor cititor, nadajduim) un soi de fatalism, de pre-determinare – ca trebuie sa ai toate cartile alea, ca daca ai luat-o pe drumul asta, cumparand o carte – e de-ajuns numa’ una ca sa se activeze blestemul, cum ar veni – trebuie sa mergi pana la capat. mai ceva ca-n infernul lu’ dante, ce sa zic.

inca nu-mi dau seama daca mesajul populist e mai scarbos in cazul adevarului sau al celor de la jurnalul national: la unii, e mai important sa ai cartile; si nu oricum, ci in biblioteca, sa te dai mare la tovarasi si la vecinii inculti cu ce minunatii in piele-ecologica(-de capra, ca sa-l citez pe un bun crestin de-ai nostri)-cu-poleiala-aurita-de-doi-bani ai tu in biblioteca. (a se vedea si reclama atasata: corporatistul vine seara de pe santier si-i face gospodinei lui o surpriza – o carte se iveste de dupa ziar! ea frunzareste cartea si o pune imediat pe raft, acolo unde i-e locul, la praful ce va sa vina! bine, e si varianta mai romantica a reclamei: corporatistul sta relaxat acasa – din motive greu de imaginat el e-mbracat tot in costum, la cravata! – cu capul in poala ibovnicei care, fireste, ii sopteste dintr-ale frumoasei fictiuni.) de cealalta parte, marius tuca doreste sa le ofere acel ceva romanilor, fara de care ne-am pierde cu totii identitatea si istoria si cultura; si o baga pe retorica cliseelor de tip redescopera-regaseste-invata-fii-mai-bun…

ok, campania are efect; peste tot, oamenii – dintre care multi ‘neinitiati’, ca doar asta era si miza! – citesc, constienti sau nu, un dickens, un dostoievski, un boccaccio, o emily bronte, nimic de zis, frumos de-a dreptul. acu, daca treaba merge si-i ‘pacalesti’ pe indivizi intru propriul bine si-ti asumi coerenta colectiei & a criteriilor de selectie a operelor, de ce pizda ma-sii trebuie sa mi-o bagi in toata povestea pe rodica ojog-brasoveanu, de exemplu? ceva imi scapa. la jurnalul national, intr-un spirit molcom al aducerii-aminte si al nostalgiei si de reinviere a unor titluri semi-uitate in fundu’ literaturii – de ce oare?! (pentru ca altfel sunt pentru ‘revizuiri’.) - si al copilariei inspre pubertate, mi-o pune pe duduia cella serghi (cu 2 carti, daca nu ma-nsel!) si pe mihail drumes, sa zicem, langa mateiu caragiale. cum? cum e posibil sa-l citesti pe drumes altfel decat la misto? sunt tare curioasa sa vad cine a prefatat cartea, ca altfel au mers la surse tari, n. manolescu, paul cernat; chiar si eugen simion care, cu o nonsalanta incredibila, spune ca, dupa 30 de ani, parerea despre “delirul” si impresia la lectura i-au ramas neschimbate. hai da-o-n ma-sa!

ceea ce incerc sa spun, printre altele si dincolo de anumite idiosincrazii pe care nu tin sa le explic acu, e ca ideea asta de colectie accesibila etc. e in sine atat de percutanta si are un asemenea succes, incat efectiv nu mai e nevoie sa faci compromisuri ‘vizavi’ (cum zic unii intelectuali) de calitatea si valoarea operelor sau ale autorilor. amestecul asta de valoare si non-valoare nu poate oferi reale repere, asa cum pretind distinsii responsabili ai campaniilor.

e drept, efectul probabil ca se vede, in sensul ca se citeste. mai mult decat inainte. dar se citeste aleator, fara masura, fara discernamant. cum intra vintila corbul dupa shakespeare? sau mai intra shakespeare dupa un vintila corbul? s.a.m.d. acu as zice ca o noua etapa, necesara, ar fi un soi de campanie de lectura selectiva. citim, citim, dar mai si gandim; ne mai si informam, ne mai si indoim.

_______________________________

[later edit: poate am uitat sa spun ca dispretuiesc din adancul sufletului colectiile astea! asa simt io! n-am ce-i face. :/ ]

semi-decizii

m-am semi-decis sa-mi dau demisia;

m-am semi-decis sa dau la masterul de literatura comparata, ca sa continuu un soi de traiectorie inertiala a mea;

(daca totusi nu dau/nu iau, inseamna ca ma semi-decid sa ma reapuc de studii europene, tot la litere, ca sa vad cum o scot de-o licenta si pe-acolo, amin.)

ma semi-decisesem, semi-experimental cel putin, sa dau examenul de suplinitori, pentru ca titularizarea o ratasem, din motive – perfect justificate, de altfel – de scepticism profund (adica nici nu o luasem in considerare drept varianta valabila); din fericire, alergatura dupa hartii si docomente nu se numara printre pasiunile mele – nici macar din masochism -, iar fara un dosar consistent, care sa concureze cu istoria lu’ calinescu, precedat, de asemenea, de ore lungi irosite pe la cozi etc., procedura ar fi mult, mult prea simpla; asadar, date fiind aceasta meschina odisee, precum si mecanismul corporatist de la care nu poti devia cand ai tu chef sau nevoie, nu ajung nici la examenul asta, ceea ce nu face decat sa contribuie la firescul vietii mele, desi s-ar putea zice ca nu pare;

m-am semi-decis sa ma mut de-acasa; ie un vechi hobby de-al meu, cum bine zicea acest trubadur (care nadajduiesc ca-l stim cu totii, pe el), intrebat fiind de ce poarta mereu ‘bentita’ aia (sau alta) pe cap.

usuratate – cat cuprinde!

în jurul stilului corporatist

se face deja vreo luna de cand am invatat si eu sa lucrez, sa ma programez, cum ar veni, sa-mi intorc rotitele, sa ma fixez, sa ma setez si tot ce se mai face de obicei intru prosperitatea corporatiilor. de tot atata vreme, ma aflu profund inapta pentru deschiderea calculatorului/laptopului de acasa – de unde si o profunda impacare. un serviciu, cu cat e mai al draq, cu atat iti amplifica constiinta propriului timp, pe care desigur ca trebuie sa ti-l razbuni cumva, cu gandul acru la cele-8-h-pe-zi-irosite-institutionalizat-in-fata-calculatorului; adica ultimul lucru pe care iti doresti sa-l faci in ‘timpul liber’ e sa pierzi timpul sau sa-ti fie lene; cu cat ma simt mai obosita, cu atat mi-e mai putin lene; prind fiecare moment, citesc in tramvai, in metrou, in microbuz (hehe!), sub masa, in lift, in gand, in somn si selectez drastic elementele ‘mediului inconjurator’ ce mi-ar putea distrage vag privirea. de fapt, nici nu mai am rabdare sa ma uit la oameni si sa leg mici scenarii in jurul lor; adica nu mai disting exact ce se intampla; linii, fosnete, foiala, vociferari, un zumzet enorm, o cireada perfect ordonata de corporatisti, veritabili sau doar epigoni, cu pungutele cu mancarica in mana, asteptand nerabdatori sau doar egali cu sine sa puna umarul la constructia societatii contemporane din era post-vitezei; pana la urma, numai terminologia s-a schimbat.

acu, in tot filmul asta prost, cu nuante de telenovela usor distopica, ideea ie sa te salvezi pe bucati, cumva; sa nu uiti sa te miri; sa nu-ti gasesti cuvintele uneori, sa mergi pe ape, dupa ‘povata’ lui ulise.

p.s. in principiu, io nu pot sa renunt la blogul asta (decat in aparenta, eventual). sa ne fie de bine.

nicolae breban, un sugulete?*

* posibila tema de cercetare filologica.

contextul (putina istorie pentru necunoscatori): da, mi-am dat dracu’ licenta aia. cu bine. desi miza era in mod evident de literatura comparata, am bagat, pe principiul nucii in perete, si un capitol cu un asa-zis don juan romanesc, caci sebastian-vlad popa e la catedra de literatura romana; si ca sa evitam probleme, comentarii etc. exista, intr-adevar, si in literatura noastra cateva ilustrari explicite – mai mult sau mai putin reusite, adica mai putin reusite, sa ne-ntelegem sau, oricum, nu texte de prima mana, cum s-ar spune – ale faimosului si fascinantului don juan. radu ionescu (cu anumite semne de intrebare asupra ‘paternitatii’), hortensia, victor eftimiu, teodor mazilu, nicolae breban – acest dostoievski-nietzsche-thomas mann mioritic! si asupra lui merita sa ne concentram intreaga atentie.

timpul fiind scurt, presiunea mare, fara precedent, spaima pe masura etc., a trebuit, pentru lucrarea mea, sa-l sacrific pe maestrul breban, adica sa nu-l citesc – io, personal, ca sa zic asa; dar a-l pomeni era esential, asa ca vinci insusi s-a sacrificat intru cultura si, printre reprize de somn pe la bcu, cu multa greata si sudoare, a reusit a (de)savarsi gestul mitic – citit-a pan’ la capat “don juan” de nicolae breban si povestitu-mi-l-a dupa cum urmeaza. (noi am sesizat in analiza lui un strasnic simt critic si am considerat ca aici zace destinul unui mare critic literar. cum modestia si exigenta de sine il impiedica a se expune, ne-am considerat moral responsabili, intru cultura din nou, sa-l promovam, sa-l scoatem din umbra, sa-l lasam sa… zbooaaare. iata, asadar, cateva pasaje miezoase , selectate din amplul sau text, asa cum l-am primit la redactie; faptul ca n-ati citit romanul, ca nu stiti personajele etc. nu va dauna intelegerii textului critic, fiti pe pace!)

(Nicolae) Rogulski (Don Juan), pularoi, are viciul femeilor, traieste si el intr-o inconsecventa de intensitati si preferinte [...]

Cateva cuvinte ‘obiective’ despre Rogulski:

se imbraca complet neingrijit, miroase urat (de multe ori a tutun, probabil la fel ca Breban), profesor de istorie ratat, dar mai degraba ratat in sensul in care este si Rusul – din propria optiune (Rusul incercase mai multe facultati, dar nu prea a reusit sa stea la nici una prea mult – el credea, uitandu-se la bibliografie, ca ar trebui sa invete ani intregi pentru o anumita materie ca sa treaca examenul si I se parea nedrept sa-l treaca asa – era perfectionist, futalau); nu prea-i place sa recunoasca ca-i ratat; adica vorbeste rar despre asta (cum se confeseaza el vreunui personaj), statura impunatoare (dar nu se compara ca a lui Dan Andrei, fost rugbyst, ca si Vasiliu, cu care suspectez ca se juca de-a varatu’ mingii de Rugby intre amortizoare), e miop (tot reapare chestia asta de mai multe ori, natia ma-sii, trebe sa aiba o semnificatie; poate ca nu prea facea distinctie intre femeile pe care le futea – ma rog, asta daca o facea de la distanta). [...]

E innebunit si dupa Cici, care este considerabil mai frumoasa decat tarfa de Tonia (Tonia are 2 copii cu Vasiliu, a propos!), dar la ea mai degraba functioneaza treaba aia cu retardarea (face de mai multe ori secs cu ia si ii baga mielul in traista, dar de-a lungul romanului aja!). [...]

Deci e si diferenta asta sociala intre ei (asta e bine de urmarit, deci, in raport cu faptul ca Tonia este idealul lui Rogulski, “porumbita” lui, cum ii zice; pula mea…). Bine, deci n-o atinge la pizdulica, insa, la un moment dat, incearca s-o cam stimuleze el, intr-un alt sens. [...]

[in chip de concluzie:]

Romanul este scris de un schizofrenic locvace, animal de rasa, muncitor, plugar, proletar, marlan, pseudo-filosof si -ganditor, doritor de trasaturi umane, urat, mancator de rahat si nu in ultimul rand bolnav de Alzheimer – pentru ca, nush cum dracu’, uita cam ce spune cu… un spatiu dintre cuvinte inainte. O face frecvent. Nu stiu daca n-am uitat sa mentionez ca e urat. Dar e.

p.s. ramane la milostenia si placerea fiecaruia dintre noi daca breban este sau nu este un sugulete.

se cere o pauză, dar nu prea mult

cred ca voi face o pauza de blog pana la sfarsitul lunii asteia, pentru ca, vorba aia, timpul nu mai are rabdare – nici cu mine, nici nu licenta mea.

in rest, noi sa fim sanatosi.

__________________________

se cere o pauza, dar nu prea ie pauza. ia uite ce se mai intampla pe la litere. sau pe dupa litere.

succes!

dintr-una-ntr-alta pe la litere

cu greu, cu greturi si multe frustrari s-a cam terminat si ultima sesiune de facultate. mihai mindra, proful de literatura americana, evreu, fiul lui vicu mindra (critic literar bine ancorat in doctrina comunista), se gandeste in obsesivitatea lui agresiva si canalizata pe asa-zisele rigori academice (pe principiul ca nu tre’ sa fii original sau creativ sau ‘jucaus’, ci clar, CLAR!) sa ma desfiinteze in repetate randuri. ma asteapta pe 26 la o marire, dar se pare ca n-as mai suporta emotional inca o intrevedere cu el, in care sa-mi explice cu verva (academica, desigur) ca practic sunt handicapata; si ca, printre altele, dac-as fi acuzata in fata instantei si m-as apara precum mi-am aparat io azi eseul pe raymond carver, I would go to jail. (desigur, nu neg acuma ca e greu sa traiesti cu teroarea – chiar si virtuala sau doar mentala – a holocaustului…)

altfel, e vremea sa ma reconectez la chestiunea (lui) don juan, pe care – poate-am mai amintit – imi dau licenta. in privinta lui ma trec noi idei (si speculatii). don juan & invitatia la rescriere. (si nu e vorba doar de tipul ala de re-scriere care le place postmodernistilor.) aici scriitorul, prin (re)scriere, devine el insusi un seducator. [hai inca cateva discutii miezoase cu emilian si licenta aproape ca se va scrie de la sine!] apoi ar fi mitul lui don juan ca replica la miturile erotico-literare europene – de la trubaduri, tristan & isolda la romeo & julieta; or fi si alte cupluri, n-am stat sa ordonez asocierile. las constipatiile academice pe seama altora.

astept sa ma linistesc cu toate astea, pentru ca-n rest inefabilul isi face treaba bine-n existenta-mi acrisoara; si-ar fi pacat sa nu ma bucur cum se cuvine.

despre falsa continuare a ceea ce nu prea există

sunt in plina sesiune, iar unele examene sunt pure experimente. (adica e bine sa le abordezi astfel, ca sa nu te deprimi prea tare ca te-ai cam… scapat pe ele.) contextul mai restrans ar fi ca semestrul asta am avut un optional – simpatic, in sinea lui asa – a carui miza a cam fost sa vada cum sta treaba cu ‘paradigm shifts’ in stiinta (vezi teoria/terminologia lui thomas kuhn) si repercutarea lor asupra literaturii. prinsa (si) cu alte chestiuni, mai mult sau mai putin filologice, am lasat-o mai usor – ba chiar usor de tot! – cu scientismele astea literare, mai ales ca tot aruncandu-mi ochii pe bibliografia primara (deci fictiunile propriu-zise – vezi un orwell, un huxley, un frankenstein – ca autoarea conteaza mai putin de data asta-, un pynchon (al draq!), un fowles, un vonnegut – vorba aia, numai d-astia pe care-i stie toaaata lumea, discutati peeeste tot, deci hai sa ma relaxez si vad io mai incolo ce & cum), mi s-a format in minte dulceagul confort ca nu prea am probleme cu textele astea, ce pizda ma-sii, ca doar am mai citit din ele acu-o-mie-de-ani – ceea ce desigur ca nu se pune. acu, nitel digresiv vorbind, in viata mea de studenta – si nu numai – nu mi-a fost dat niciodata, ca sa zic asa, sa vorbesc, eventual cu pretentii filologice, despre texte pe care sa nu le fi citit; io cu mana mea.

hazardul si absurdul si vidul ontologic in care tot ratacim fac ca la examenul mai sus pomenit, dintr-o combinatie fatidica de numere, dintr-o lista de romane pe care ar fi trebuit sa le citim si apoi sa le ordonam, cu sau fara criteriu, si din care acele numere diavolesti (3 si 5, in cazul meu) sa extraga titlurile [nu conteaza tot procesul asta, pana la urma], deci toata aceasta combinatie dracoasa duce la faptul ca trebuie sa vorbesc, din perspectiva ‘shift-urilor’ amintite, despre “brave new world” (pe care, mdea, n-am citit-o!) si/sau despre “slaughterhouse-five” (pe care, mdea, n-am citit-o! daaar pe care mi-a cvasipovestit-o vinci chiar inaintea examenului, el fiind un mare mancator (si vorbitor) de(spre) vonnegut). ei, la prima a mers cum a mers, c-am dat-o spre “1984″ si “a clockwork orange”, doar ca al doilea subiect se dorea profund creativ – imagineza-ti o continuare (proiectata in viitor si tinand cont de legi ale ‘pendulum of history’-ului) a lumii romanului dat. abatorul, deci. iata-ma in culmea unui absurd ieftin si penibil – de a continua un roman pe care nici macar nu l-am citit. ce sa zic… maxima libertate! insa important e sa ai speranta pana la capat, iar data viitoare sa faci fix la fel! duamne ajuta.

pedagogia la animale (II)

luni la prima ora, cu ochii inca refuzand sa se deschida cu-adevarat, strivita in metrou de alti somnorosi, astept s-ajung la pipera. (in rest, e o zi frumoasa de primavara, vorba aia.) urmeaza cateva ore de delectare poetica: eminescu, blaga, macedonski (unde am atipit; la mecca, la mecca…).

imi rotesc ochii – ca acum au ce sa vada – pe pereti, pe aceleasi panouri ‘literare’ cu rost didactic; ce mai descopar: ca lirica eminesciana poate fi si ‘absoluta’, adica ‘daruieste si dupa moarte’ [cine? ce?]; ca printre motivele/temele poeziei lui apare si ‘zborul intergalactic’ [asa o fi zis calinescu, cine stie, anticipand 'star wars' or smth.]; ca romantismul se caracterizeaza si prin ‘libertatea totala de creatie’ [din care se poate intelege orice, desigur.]; ca la bacovia sunt prezente ‘tema citadina a orasului’, a ‘marii plecari’ si ‘calatoria spre necunoscut’ [cacaturi care poate n-ar fi neplauzibile sau ridicole dac-ar fi formulate in limbaj decent si explicate, ca sigur nici dracu' nu-ntelege din ele ceva]; ca ‘neîmblânzire’ se scrie ‘neamblanzire’ [forma care, de altfel, va fi validata in doom3].

in paralel, aceeasi isterie bolnava, ca si data trecuta, se propaga dinspre catedra spre banci; isterie de tip penitenciar, cu sporadice insertii de umor – asa, ca pentru domnisoarele studente din fundul clasei. dascalul o instiinteaza grijuliu pe duduia din prima banca ca abia de la 40 de ani te dai cu carbune la ochi; apoi i se adreseaza si colegului ei (in trening si cu cercel d-ala cu ‘diamant’, cum ar zice sora-mea in cvasi-inocenta celor 9 ani ai sai): ‘sper c-ati deschis cartea… domnu’ de la sport-turism.’, iar apoi il deranjeaza pe un intarziat, punandu-l (ca pe toti ceilalti) sa recite si el cateva versuri din ‘luceafarul’: ‘domnu’ de acolo, din spate, care te razi cu aparat electric…(nu?)’

si-n final, la clasa a IX-a, tensiunea creste. exercitii de tipul ‘cum e corect?’ – asa sau asa; ‘este’ sau ‘ieste’? (i)etc. la una dintre intrebari, ‘domnisoara de-acolo, care ai 9 la mine (da’ ai si 4, nu?), ia zi, cum e?’ [tacere.], proful devine din ce in ce mai agitat, urla ca un apucat, precipitat, cu vocea de o raguseala sinistra, pare ca se transfigureaza – aceeasi imagine de exorcist – si izbucneste (eleva tacand, in continuare, se-ntelege): ‘zi, fato, odata, ca nu-ti taie nimeni capul!’ [well... io n-as fi zis acelasi lucru.]

iar luni voi preda la a XI-a simbolismul european.

iar de maine incepe ‘kilipirim’ la sala dalles (unde m-astept ca celebra criza sa se reflecte si-n preturile cartilor, pentru ca, btw, la humanitas & polirom se vede).

oameni, cărţi şi idei proaste

• nu-mi place cand ma trezesc diminetile cu tv-ul deschis unde zumzaitul si raguseala uniforma a vocii lui dan c. mihailescu se intretaie cu visele mele si-asa fragile; nu stiu cum se face ca un critic atat de apreciat ca el poate sa emita banalitati valuri-valuri despre cartile pe care le prezinta – asta cand nu le povesteste ‘efectiv’; ma uit de fiecare data la el si astept sa vad o sclipire de farmec personal care sa ma determine sa merg pe recomandarile lui, dar nu-mi iese niciodata; si nici lui, se pare.
• nu-mi place noul format al emisiunii ‘citeste si da mai departe’, cu marius chivu – de un conventional, de o cumintenie stearsa si de o rigiditate care nu ma fac decat sa-l regret oarecum pe ioan t. morar, in calitatea lui de moderator relaxat, mereu ‘pus pe sotii’, ca sa zic asa.
• bomboana de pe coliva (cu care voi incerca sa nu ma-ntind prea mult) e campania asta masiva de ‘literaturizare’ a poporului a carei imagine e un marius tuca sau un cristoiu. cu maxima sinceritate si oripilare marturisesc ca-mi vine s-o iau la goana de nebuna cand il vad & aud pe tuca, cu o voce si o morga absolut lugubre, ce exprima fatalitatea, ca zice ‘citeste!’. [sa mor io dac-as citi ceva in conditiile astea...] de ce au oamenii astia expirati senzatia ca daca iei brusc o moaca solemna-incrancenata-fatala, vecina cu constipatia, cand vine vorba de cultura & arte devii mai convingator?

pedagogia la animale (I)

pe scurt, am inceput practica pedagogica, ca o constiincioasa profesoara ce vreau pot sa ma fac. undeva la capatul bucurestiului, la pipera, la colegiul tehnic “edmond nicolau” – leagan al culturii inalte, spatiu inefabil al mintilor (prea)luminate e.t.c. (ca sa citez cu emotie dintr-un panou didactic atarnat evlavios pe peretii cabinetului de romana din acelasi liceu; sau, altfel spus, costache negrutzzi, pentru ca creativitatea aici e la mare pret!) sa revin… proful asa-zis ‘mentor’ e un mosulet vivace (pana la patetism isteric chiar, vom vedea), cu idei fixe, cum altfel? contrar asteptarilor, spectacolul nu l-a dat atat gradina zoologica a elevilor (o fauna cam neinteresant, as zice), cat acest dascal adanc patruns de harul divin (!) al liricii argheziene, in cazul nostru.

textul supus spiritului sau analitic: “flori de mucigai” – adica ciuperca aia care creste la intuneric si umezeala, cand pe arghezi, acest corifeu al literaturii romane,  l-au parasit sfintii & harul si efectiv nu si-a mai cunoscut unghia de la mana dreapta si a apelat la fortele necunoscute, adica unghia luciferica, adica raul, pentru ca – nu-i asa? – raul e cel care-l si bagase de altfel la puscarie. cam asa sta treaba. la “psalmi” lucrurile se complica nitel, intrucat aici e vorba de niste probleme filosofice, chiar existentiale – asa cred eu! pe masura  ce comenteaza versurile, vocea-i raguseste mai tare, gesticulatia mainilor abunda – in special plesnindu-i jucaus pe elevi peste capetele oxigenate sau in stil ‘caine’ (cum zice vinci), cu coama d-aia pe spate -, pana la climaxul estetic, cum nu()mai un exorcist profesionist e capabil. experienta este, pentru fiecare dintre noi, una cathartica, mai ales cand reia de cateva ori, cu frenezie declamatorie, versul ‘vreau sa te pipai si sa urlu – este!’ (moment in care, intru autenticitate, inhata mana unui sarac cu duhul din prima banca, o zgaltaie si continua retoric: ‘ce-i asta?… ma-te-ria-li-ta-te, cor-po-ra-li-ta-te, uite, sa pipai. io sa-l pipai pe dumnezeu, nu dumnezeu pe mine!’) unii isi permit sa zambeasca, la care profesorul emite cateva fraze memorabile, apasate, solemne, fara destinatar concret: cand razi inainte sa ti se transmita mesajul, iti demonstrezi suficienta intelectuala, dorinta de a nu evolua! iar cand vreun elev ii raspunde, domnul nostru (trandafir, in felul lui) graieste, vrandu-se sarcastic: va rog eu mult sa incercati sa nu mai faceti ca verisorii mei din somalia sau kenia. (adica sa construiasca si ei o propozitie coerenta – subiect, predicat, complement si atribut, eventual.)

am plecat ingrozita; repet, de profesor. (tipul asta de invatamant explica, cel putin partial, nivelul elevilor.) voi reveni, ca doar luni o sa asistam inca 4 ore, inainte de marele moment al predarii propriu-zise. amin.

lecţii olandeze cu iz de românia (sau invers)

foarte scurta predica despre folosirea, secundara, intr-adevar, a lui ‘for’ in engleza – adica drept conjunctie introducand o cauzala, cum face si multmaicunoscutul ‘because’, de altfel. bun, acestea fiind zise…

munca in echipa, pe baza de ‘proiecte’, e la mare pret (si) aici. de data asta, eu, iza si inca 4 olandezi, unul mai talentat decat altul. azi ne reintalnim sa lucram si sa punem ultimele chestiuni la punct. cum pana acum ne-am concentrat preponderent pe continut, iata ca veni si vremea primelor tensiuni la nivelul formei si exprimarii. (hai sa nu mai zic inca o data ca olandezii nostri au o engleza scrisa cel putin dubioasa.) si tot pana acum, interventiile noastre de variere a vocabularului au fost primite cat de cat in regula, cu ‘inima deschisa’, ca sa zic asa. revin; termin ultimul subcapitol al proiectului – de ce sa primim noi (echipa noastra) banii & stuff ca sa organizam evenimentul descris in proposal… in fine, detalii -, si-l chem pe ‘managerul’ grupului sa-si arunce ochiul. ziceam la un moment dat ca noi meritam bla-bla, printre altele, for we are already involved in management/business relations & intercultural communication studies. ma-ntreaba ce-i cu ‘for’-ul ala acolo, ca nu-ntelege, incerc sa-i explic (ca-i sinonim cu because, doar ca-i mai formal, si ca deja am mai folosit because), pare ca-ntelege, insa il tot il sterge, ii zic ca nu-i nici o problema pana la urma, ca poate e chiar mai clar asa cu banalul because – in fond nici nu-mi pasa prea tare de rezultatul final. ceea ce realmente m-a enervat era faptul ca el tot nu-ntelesese [de fapt nu stia pur si simplu] si considera in continuare ca gresisem si-ncerca sa ma menajeze cumva, explicandu-mi ca pentru retardati ca ‘in unele propozitii se poate folosi for, dar in altele nu’ (?!), iar aici nu era ‘fit’. in mod ironic, tema proiectului nostru e ceva cu ‘bridging the gap: linking west to east’ (ma rog, in domeniul afacerilor & diferentelor culturale atasate, europa vs. asia, dar oricum, ideea e aceeasi si-n micul meu exemplu stupid…).

in oarecare alta ordine de idei, intotdeauna ma gandesc ca, daca oamenii astia au o parere proasta – din motive de cele mai multe ori nejustificate sau doar fara motiv, pentru ca, daca-i pui sa-ti detalieze, s-ar putea sa nu fie in stare – despre romania & romanii ei  (in loc sa ma simt ofensata), cu atat mai bine, am sansa sa-mi iau revansa, sa demonstrez contrariul etc.; mai degraba e vorba de o provocare. desigur, nu se pune problema sa rastorni, printr-un exemplu, doua, imaginea naspa a unui intreg popor, insa fiecare exemplu bun il poate pune pe (mai) ‘europeanul’ nostru pe ganduri, cel putin. cred. sper.

deja sunt satula de tonul lui sfatos si ingaduitor, cand vine vorba de romania, ca proaspat membru ue. acelasi nene din comisia europeana care ne vorbea saptamana trecuta despre (noua) agricultura europeana se minuna – probabil ca nu stia ca n-are doar studenti olandezi in sala – cum functionarii romani & stuff se minuneaza si ei la randul lor cand ajung pe la bruxelles, ca uite, dom’le, aici asa se face-drege; ca – zice nenea, semi-citez acu, la persoana I asa – nici nu pot concepe cand merg in controale sa gasesc bani aiurea in rapoarte sau vreo bancnota printre acte, imi este imposibil sa-mi imaginez asa ceva! iata insa ca la/pentru romani nu e asa! (desigur, in momentul ala cateva capete ale colegilor nostri s-au intors spre noi. am zambit, ce-ar fi de zis/facut?)

o alta colega, tot olandeza si foarte intepata si incrancenata, ne prezenta alta data pozitia problematica a taiwanului – e sau nu e un stat independent? teza ei era ca da, desi cele opt criterii pe care trebuie sa le indeplineasca un stat pentru a fi independent nu erau 100% satisfacute; argumentul ei final: ‘ca oricum, daca e s-o luam asa (ca sa traduc eu mai plastic), nici ultimele state intrate in ue n-ar merita 100%’… si, desigur, ne fixa pe mine si pe iza (cu care, trebuie zis, avusese niste vagi dispute pe marginea unui alt proiect). well, i don’t give a shit.

si, ca mica curiozitate, tot in grupa noastra, un exemplar convingator de ‘cocalar’ (olandez, se-ntelege) e un tip pe care-l cheama ilie. ILIE, da. iar istoria sa personala ne spune ca parintii erau mari fani ilie nastase… doar ca toti (inclusiv el insusi) pronunta ‘ili’.

comuniunea om-natură(-blog)

alaturi de search-urile care se bucura de cel mai mare succes pe blogul meu – voroncas, antoaneta tanasescu si stranger than paradise – mai scapa si elemente de genul: ‘nu constientizez ceea ce fac’, ‘jocuri de-a cacatu’ sau ‘o iubesc dar sunt un monstru’. io sper ca le sunt de ajutor cat de cat, asa e frumos intre oameni (si animale).

surprize de căcat

partea cu adevarat memorabila din petrecerea mai jos amintita e ca mi-au fost sustrase portofelul si mobilul din geanta. apreciez ca mi-au lasat cheile de la camin si de la bicicleta, precum si manusile. a, da, mi-au luat si ‘strugurelul’ de buze. iar acum simt ca-mi plesneste capul de draci.