povești cu fantome

de proastă ce sunt și de prea mult timp liber ce am, am început să mă uit aiurea prin „arhivele” blogului și m-am apucat să citesc postări din 2007, când încă mă masturbam în paralel și pe yahoo360, că, ziceam eu, era un spațiu mai intim. am citit alea câteva și acum sunt bolnavă. concluzia necesară nu ține de mine – de cine sunt eu acum și cine eram atunci, de nemernica ce eram atunci și cea care-s acum -, ci de nenorocirea care e povara trecutului, dar și a prezentului care deja devine și el trecut și nu ți-l mai poți asuma (asta dacă ai putut vreodată).

orice revenire la anii trecuți și mai cu seamă imediat trecuți – bucăți de scris, încercări literare sau de jurnal intim melodramatic, poze, orice – e calea perfectă spre traumă și alte grozăvii. e o rușine pe care n-ai cum nici s-o înghiți, nici s-o vomiți. totul trebuie uitat, ars, iar memoria digitală vine să-ți dea în cap, să te sape la cap.

dar ca să împing căcatu până la capăt, tre să spun că acum 4 ani erau 2 lucruri despre care vorbeam cu predilecție și cu mare ușurință și ușurătate: despre mine și literatură, totul în cheie abstract-solemnă, pentru că atunci eram serioasă și înțeleaptă, bătrână și sănătoasă și rezonabilă întru totul.

între timp m-am sălbăticit și nu mai știu, nu mai înțeleg nimic. în schimb, convențiile au rămas la locul lor, dai dintr-una-ntr-alta.

muma învățăturii

de ce au oare unii părinți impresia că-și motivează copilul dacă-i spun că frac-su mai mare era super-tare când era de vârsta lui? de ce îi urează copilului, de ziua lui sau în alte momente-cheie ale vieții de pre-puber și nu numai, să învețe bine? (cu varianta fatală „să învețe carte”) căci aia e clar clipa în care-ți dai seama că, desigur, nu vei învăța și deci părinții nu vor avea cu ce să se mândrească… la rudele mai proaste și prin vecini.

zilele trecute, m-am dus la ai mei. sor-mea e clasa a VI-a și e mai înaltă decât mine. (eh, alte vremuri, alte temperamente.) când să plec, ea era în fața blocului cu rolele și, cocoțată pe-o bordură, era deja comic de înaltă pe lângă mine și se amuza pe tema asta, firește, probabil dându-mi ușor peste cap, cam cum făcea benny hill cu chelul ăla, și numindu-mă sora ei mai mică. prin preajmă o vecină nu ratează ocazia să se bage-n seamă și-i zice cu înțelepciune lu sor-mea: „ei, mică-mică, dar a învățat bine!”

groaznic.

o(bs)esii (fil)ologice: de(spre) p(ăc)atul titlurilor a(ca)demi(c)e

există câteva patimi fatale și, probabil, clasice ale studentului la litere: una e să scrie – pizda mă-sii, bine, prost, puțin, dar mai ales mult, în sertar sau pe față, oricum, important e să scrie, e o fază prin care e musai să treci și la care unii (mulți) se încăpățânează să rămână, asta și pentru că alții îi ling în cur s-o țină tot așa, deci, na, de ce să nu te bucuri? despre patima asta, pornind de la un film bunicel, am mai scris acu vreo 2 ani.

altă patimă, și mai de căcat decât prima, e falsa lamentare, împănată însă din plin cu trufie și cu sentimentul acela rarefiat – de care numai un student la litere e capabil! – al „hărăzirii” obligatorii, al blestemului pozitiv etc., de a face/fi terminat o facultate cu care, desigur, nu ai ce face în viață, adică care nu-ți aduce bani, adică care nu-ți oferă o profesie concretă (nu ieși tu inginer, nu ieși tu doctor, nu ieși nici lăcătuș – nimic!). toate astea sunt povestite cu jale și martirizare, dar în același timp cu fatalitatea „artistului” care a trebuit, a fost ales să facă asta. în fine, studentul (dar mai bine zic studenta) la litere zice că se simte super-de-căcat că s-a chinuit să citească atâta, să facă atâtea și atâtea referate (căci să moară mă-sa dacă le zice vreuna eseuri)… pentru ce?! în fine, o atrage și o gâdilă sentimentul gratuitului, dar pentru că nu-l înțelege și nu și-l poate asuma până la capăt îi place să se și lamenteze și să facă o dramă socio-personală din toată povestea. și apoi se face profesoară, deși detestă asta.

însă păcatul despre care intenționam să vorbesc acum – și m-am întins, pentru că e mai ușor să scrii lung decât scurt – este mai… punctual, ca să folosesc un semi-barbarism d-ăsta intrat gros în limbă (și nu c-aș fi o puristă neapărat). e vorba despre – i-aș zice io, în urma unor „cercetări” absolut involuntare – noua (?) boală a titlurilor cu iz academic. le găsim în lucrările de licență, de doctorat, pe la colocvii, seminare, sesiuni de comunicări, conferințe, practic peste tot, și ne zgârie mințile. în general sunt construite după câteva „rețete” și tipare, care, probabil, cândva sunau super-jmecher, dar care acu te fac pur și simplu să plângi și, în mod sigur, îți taie cheful să mai citești/asculți lucrarea respectivă.

câteva exemple de formulări-clișeu, cuminți, preacuvioase, lipsite de orice viață:

- „oscar wilde, între agonie și extaz/ironie și absurd”, adică X (un autor, o operă) între ceva și altceva (adică orice și orice)

- „eminescu, de la agonie la extaz”, „de la basmu popular la basmu cult”, „de la confesiune la literatură” etc., deci de la ceva la altceva

- mai sunt alea pe bază de chiasm (o nebunie!), de tipul „imaginea extazului și extazul imaginii în opera lu X”

- cele care supralicitează pseudo-artificiul ăsta cu parantezele, care adesea o dă rău de tot în inepții: „(re)lectură și (inter)pretare” în pizda mă-sii, „(infra)realitate și (supra)realism” la nu-știu-cine, „supra(so)licitarea” și alte căcaturi; iar de curând am văzut următorul titlu „(R)eminescu” (!) – mă tem că mi-e greu să mă screm să înțeleg…

- dincolo de mecanismele și structurile astea hiper-facile care se proliferează canceros, mai sunt titlurile alea care aglomerează anumiți termeni cu o așa-zisă încărcătură și prestanță academică, dar care nu mai reușesc să transmită absolut nimic – sens/mesaj/miez zero: „dilemele identității. forme de legitimare a literaturii în discursul cultural european al sec. XX”, „reprezentări identitare, conflicte, mentalități”, pm

să reiau acu, în cheie concluzivă și redundantă, ca să duc dejecția până la capăt: ok, în capcana asta a titlurilor anoste și inutil pre(ten)țioase (haha!) poate cădea oricine și, într-adevăr, odată ce-ai descoperit și te-au sedus sonoritățile astea docte și confortabile, o bagi pe urmă întru reciclare continuă și asta e, ești un porc mulțumit. și, da, e greu să fii inventiv, îndrăzneț, „să ieși din tipar” (o altă formulă compromisă), să inciți, să surprinzi, să ai umor isteț ș.a.m.d. iar un titlu bine ales ar trebui, cred, să aibă câte ceva din toate astea. sare și piper adică. hai succes!

senzațional! patima egomaniacă a studentelor la litere (varianta necenzurată). confesiuni năucitoare

io am facut multe căcaturi pe blogul ăsta. din care cauză, uneori, mi-am și luat-o psihicește. să (nu) ne amintim, de exemplu, de melodrama mihai mindra & co. (personaj încă foarte căutat prin post-urile mele, de altfel.) la povestea cu breban mă amuzam ca poate apare breban însuși să mă desființeze, iar la textulețul recent despre masterul hiperinteresant pe care-l  fac acu tot pe la litere (c-așa mi-a fost destinul!) credeam că, cine știe, nu mă mai lasă domnii profesori să trec clasa! (ca pruasta de roxanah care sigur numai trece clasa la moangă, c-a fost nesimțită și a vorbit în timp ce el, probabil – nu bag mâna-n foc, ca n-am fost chiar acolo – debita întru abstracțiuni. celtice sau nu.) dar nu despre asta e vorba în confesiunea de față (intelectuală, desigur, pă modelul lui adrian marino, asupra căruia voi reveni cu seriozitate, fincă posed și această capacitate).

după cum bine se știe – sau nu – prin noiembrie am scos și noi, (pre-)filologii, o carte! (alfel, n-am avea sens pe lumea asta.)  un volum colectiv, scrisoarea de iubire, dragoste, amor, editura ars docendi, 2009, cu studii, eseuri, corespondențe, unele mai inedite decât altele. nu insist. în presă, ce să zic, reacțiile au fost bune, cu sau fără eforturi de diplomație. articolul deliei ungureanu (asistentă de tl tot pe la litere) abordează chestiunea cu pertinență, bun simț și, inevitabil, mici afinități – adică ea zice că noi ăștia băgați pă corespondența secolului XVIII englez, io, roxanah-bioenergizata, vinci-manelistu și emilian-drogatu, facem o treabă bună, în ciuda evidentelor noastre neajunsuri. mai e articolul lui paul cornea, adresat elegant d-nei antoaneta tănăsescu care ne-a adunat și a tras de noi, îndărătnici drăcoși ce am fost. și ar mai fi emisiunea lui dan c. mihailescu, omul care aduce cartea, care în general mă îngrețoșează de la un cap la altul, am mai spus-o, și despre care oricum le zice cu miez vinci.

în volumul cu pricina au scris 50 + 1 de uameni. luminați, informați, talentați, precum și unii mai săraci cu duhul (amin). ei, acest post le este chiar lor, celor din urmă – care vor fi cei dintâi, se știe – închinat, căci zace-n mine sămânța răului încă de când am ținut primul exemplar în mână și am frunzărit paginile pângărite de colegele noastre extasiate în febra unei scriituri demne de naivitatea oracolelor din școala primară sau de crizele identitare hormonale pubertine secretzioniste etc. mai concret, la final fiecare individ care a contribuit la frumosul volum are posibilitatea să-și conceapă o scurtă (adică de bun simț) autoprezentare, fără indicații suplimentare sau restricții. dar insist: există, din fericire, o anumită intuiție a bunului simț care ne ghidează în momentele mai mult sau mai puțin delicate și ne scoate practic din căcat. surpriza – aproape ireală – a fost să constatăm că, unora dintre creaturile care s-au semnat prin carte, această minimă conștiință de sine le este fatalmente străină. așadar, libertatea lor creatoare a… creat monștri, aproape la propriu! (io, personal!, am stat vreo 2 zile sa reformulez alea 3 randuri despre mine, cu jenă, rușine și scârbă de mine.)

iată, la întâmplare, crâmpeie din aceste ego-uri inflamate, cangrenate (menționez că selecția a fost cumplit de dificilă, m-a pus într-o situație ingrată de-a dreptul, căci materialul uman și scriptural e inepuizabil!):

Am dat la Litere pentru că m-a sfătuit o vecină [...]. Când am citit prima dată Cioran am plâns și nu am ieșit din casă două zile, deși nici acum nu îl înțeleg în adevăratul sens al cuvântului.

Sunt o fire melancolică, visătoare, care se hrănește ca o gurmandă cu zâmbetele și bucuriile celorlalți atunci când ea nu le poate obține. În rest, îmi place foarte mult să dăruiesc aiurea zâmbete. (…) Sunt o persoană căreia îi place să se plimbe și prin acest lucru mă definesc complet.

(…) nu e dornică să termine facultatea, deoarece s-ar descrie ca o melancolică absolută, mereu predispusă amăgirii de a se mai uita încă o dată la pozele copilăriei și la cele mai vechi (…). Sunt un mare iubitor de Camus, de Dali, de vară, de câini și nu mă încântă nimic mai tare decât spumele învolburate și dansânde pe care marea mi le poate oferi în orice anotimp. Doar ea, marea, îmi pare frumoasă, indiferent de vârsta anului respectiv, găsindu-mi în ea partenerul de taifas.

Încă din copilărie, pasiunea pentru literatură m-a purtat pe la concursuri de literatură la care am participat susținând creații proprii de poezie și proză. Nu mă descriu ca fiind o fire melancolică, ci mai degrabă veselă și extrovertită. (…) În creațiile mele am atins teme precum: iubirea, adolescența, mitul androginului, sărăcia, avuția. (Re)citesc cu plăcere pe Kafka pentru puterea lui de a transfigura realitatea păstrându-i sensul, pe Isaac Asimov pentru imaginația constructivă în domeniul tehnicii și pe Alecsandri pentru coloratura versurilor.

Acum doi ani, lăsându-mă cuprinsă de euforia Valentine’s Day și sufocată de inimioarele chinezești de toate mărimile și formele pe care le-am respins îngrozită, i-am făcut cadou iubitului meu volumul lui Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”. L-am parcurs pe nerăsuflate, apoi i-am scris pe prima pagină: „Citind, vei descoperi, sau, din contră, misterul se va adânci și mai tare…” O simțeam de mult timp, dar abia atunci mi-am dat seama că sunt o zână care învață să fie femeie (…). „Zâna” este o visătoare studentă la Litere, veșnic îndrăgostită de iubire.

Am început să scriu…, dar nu proză sau poezie…, ci idei, caiete întregi cu povestiri și rememorări, sentimente expuse. Să scriu doar pentru mine! Am început însă să visez că, poate, într-o zi… voi avea ocazia ca gândurile mele să fie publicate și iată că visul mi s-a împlinit.

Cunosc limba engleză de nivel avansat (scris, vorbit, citit), iar limba germană de nivel mediu (vorbit, citit) și de nivel începător (scris). (…) În ceea ce privește cunoașterea utilizării PC-ului mă descurc folosind programe ca: Microsoft Office și Internetul.

Așa sunt eu, în aparență cu capul în nori, dar în esență cu picioarele bine înrădăcinate în cel mai adânc cernoziom. Am vise ce-mi trec prin gând cu bicicleta (căci dacă ar fi trecut cu avionul probabil că aș fi fost un geniu, iar eu mi-am semnat contract să trăiesc mult…), iar unul dintre acestea nu s-a format singur, ci cu ajutorul unei minunate doamne profesoare, dumneaei mi-a pus temelia, iar eu am adăugat mortar ca să rămână veșnic și căldura sufletească, să inspire…

Îmi plac naivitatea, diminețile, imensitatea munților mă copleșește, ador privirile jucăușe și zglobii ale copiilor, finețea, misterul, dragostea sunt bătăi ale vieții, iar libertatea e a mea… Dacă nu ar fi existat termenul „libertate”, cu siguranță l-aș fi inventat. Nu-mi plac „de ce”-urile, apa rece, diplomele, falsitatea, obișnuința, banalitatea, neputința bătrânilor.

mă tem că orice comentariu – în privința stilului hiperclișeizat, a informațiilor de maximă relevanță transmise – ar fi de prisos. din masochism, aș mai continua, la categoria ‘diverse’: o tânără e născută în orașul de la malul mării, pe deasupra și îndrăgostită (ce ironie!), alta ne spune care-s punctele ei forte, alta scrie mai mult în puncte de suspensie decât în cuvinte (ceea ce nu e tocmai o idee rea, la cum se exprimă), accentuând că-i place literatura de calitate, o alta e născută în orașul de pe malul Jiului unde se află operele de artă ale lui Constantin Brâncuși (toate, probabil), Cioran e citat obsesiv (una îl citește până când uită de ea), glasul literaturii, chemarea, visarea, triumful, sunt o fire… apar cu obstinație estetică în aceste confesiuni sfâșietoare, o altă duduie este (chiar!) vicepreședintele Asociației Studenților Creștini-Ortodocși Români din București (Duamne-ajută!), iar multe altele înșiră titluri, concursuri, organizații, căcaturi de tip comunicare-relații-publice-economice-finanțe, punând accentul fie pe scindarea interioară, fie pe armonioasa colaborare, căci literele și ase-ul merg mână-n mână, se știe! în fine, o duduie, după ce-și trântește autobiografia pe trei sferturi de pagină (enorm, în context), precizează ingenuu: dacă mi-a scăpat ceva, mă găsiți la (adresa ei de mail); ce-i drept, pe mine încă mă roade curiozitatea în acest sens.

ce mi s-ar putea întâmpla acu – și ar fi supermijto! – e să mă scoată din ediția a II-a, a III-a… a cărții! mulțumesc.

filme peste filme

a venit toamna. a-nceput scoala. am vazut, intr-o inlantuire uluitoare si la propria-mi recomandare de fiecare data inocent-neinspirata, cateva filme intristator de slabe: o experienta de cacat la anim’est undeva in primele zile, cu filmulete teziste, ‘lectii de viata’ cu morala despre cum sa fim mai buni si sa ne iubim parintii, oricum ar fi iei! etc., un film obscur care a luat palme d’or in ’87, cu gerard depardieu in rolul unui preot vizitat de satana si patruns de abstractiuni plicticoase, alaturi de alte cateva personaje cvasi-isterice fara motiv, dar cu o placere debordanta de a se auzi vorbind ‘filozofic’ despre Nimic! (pentru curiosi, “sous le soleil de satan” se chiama filmul pre numele lui), “ensemble” cu ubicua audrey tautou, film care ar fi avut datele unei povesti inteligente (nu neaparat si inedite), dar care a alunecat, vazand cu ochii la propriu, in propria suficienta cliseica, culminand cu o iubire gretoasa (transformata in chip original dintr-o ura zgomotoasa!) regasita explicit de catre ‘cei doi’ chiar in gara(/aeroport?) cand iel se pregatea sa plece departe pentru ca ia n-avea curaj sa-si asume amorul! of. pe audrey tautou am vazut-o de curand si in alta semi-tristete previzibila, parca dinadins adresata duduilor, “coco avant chanel”, bien sur.

de cealalta parte, desi tot cam naspa sta treaba, aparu si ultimul film al lui woody allen, “whatever works” – un titlu care ar putea sa sune a un soi de disperare, credea amuzat vinci inainte, dupa care si-a schimbat parerea, in timp ce io cu tristete cred ca de fapt suna cam adevarat; sau cel putin ‘simptomatic’. foarte pe scurt, filmul (ca situatii, ca dialog, ca ‘filozofie’) si personajul central, boris – imbatranitul hiper-inteligent si nevrozat pe masura, umpic obsesiv-compulsiv (isi canta ‘happy birthday’ de fiecare data cand se spala pe maini, caci asa elimina microbii cu adevarat!), paranoic si mizantrop, cu accese de meta-narativitate etc. – sunt marca woody allen 100%, cu unicul mare pacat: ca nu e woody allen in rolul asta! pur si simplu, filmul nu a avut nici un sens pentru mine, nici un strop de ‘sare & piper’; personajul e jucat de unul larry david, pe care n-am putut decat sa-l semi-antipatizez de la bun inceput si sa-l privesc ca pe un insipid simulacru de woody allen. in virtutea arbitrarului – care nu poate fi decat ‘gros’ -, boris ajunge sa se casatoreasca cu o pustoaica inocent-profund-ignoranta, dar in felul ei fermecatoare! acu io nu stiu prea multe despre capacitatile intelectuale ale d-rei previn, ‘fiica’-sotia lui woody allen, si-mi imaginez ca nu ie chiar o proasta, insa situatia aminteste – prea explicit ca s-o iei in serios – de propria-i biografie. si atunci faptul ca personajul e jucat de un altul e prea grosolan ca sa-l interpretezi drept ‘distanta’ sau ‘protectie’ biografica, cum ar veni; acelasi lucru si daca woody allen ar fi jucat: apropierea ar fi fost atat de evidenta, incat s-ar fi transformat intr-o invitatie de a nu o exploata; cel putin nu intr-o  maniera ‘din topor’, cum m-am facut io c-o fac. in fine, detalii. probabil ca (doar) a imbatranit.