cugetări în curte la mc donald’s

deci mâine moartă-coaptă trebuie să ajung la bcu. dar cum, cum? când vremea e așa luminoasă, când au pantofi frumoși în vitrine, când la mc se poate deja mânca afară, când au reduceri la anticariat, când ai atâtea de făcut și atâtea presiuni pe cap încât ai senzația că oricum nu te poți ocupa vreodată ca lumea de ele, deci hai să le mai amâni nițel până la acel moment cu adevărat potrivit, binecunoscutul moment care nu vine niciodată – o știm de mult, dar ne place să ne mai alintăm o vreme întru inocență și mirare și să așteptăm cu aparentă încordare clipa ideală, căci, vorba aia sfântă, toate la timpul lor, care cu siguranță și din fericire nu e niciodată acum. 

eh, e o viață grea și n-avem curaj să fim liberi până la capăt.

false note despre un master de căcat. nervi de iarnă și alte fantezii

vorbim de etape. stari, stadii, momente, in echilibre ce se rup si se refac la loc (si toate retorica aia baroca, care oricum n-are nici o legatura ‘avizata’ cu se spun acu), fara sa respecte vreo lege anume sau cine stie ce fatalitate. mai ti-e lene de tot, mai iti revii, mai iti vine vreo superidee, mai dai sanselor cu piciorul, mai regreti, mai citesti, mai uiti, mai te faci ca scrii si o iei de la capat, intr-o recurenta a temelor & motivelor ‘existentiale’ care sa-ti demonstreze ca nimic nu e ireversibil si definitiv. miscare continua, din fericire, ceea ce anuleaza pesimismul zgomotos al decaderii implacabile, precum si hiperentuziasmul succeselor in lant.

fireste, micul meu discurs introductiv nu e decat un mod ieftin cu pretentii de teoretizare diletanta a unei perioade cam searbede din viata-mi ultimelor saptamani. si nu pentru ca mi s-ar fi intamplat ceva nasol – din contra; a fost in multe privinte una dintre cele mai productive si consistente ‘etape’ din existenta mea socio(-schizo)-culturala. lucrez intr-un mediu 100% cultura-arta-si-alte-isme, cu oameni cu idei si cu umor sanatos, m-am mutat deja de o luna si, contrar oricaror asteptari, inca nu-mi dau seama ‘care-i treaba’, de fapt. de cealalta parte, ‘spiritualiceste’, mi-a pierit – incet si sigur – cheful pentru un master anemic, cu cursuri disparate si diverse labareli care mai mult n-au legatura cu ‘literatura comparata’ si au ceva relatii cu teoria literara contemporana, unde, daca nu te-a prins marele val poststructuralist, n-ai ce cauta. si nu vreau s-o dau pe fatalisme (contrar a ceea ce tocmai ziceam), dar ie izbitor de greu sa faci in chip profesionist un master in romania. poate exagerez. o fi greu decat pe la litere. deci la scoala merg mai mult rar decat des, iar uneori o fac in virtutea respectului pentru cativa profesori de care eram deja atasata.

pentru ca e master, vorbim de cursuri putine. din alea putine, 2 se ocupa cu jurnalele de calatorie in strainatate ale entelectualilor romani, respectiv autobiografiile unor scriitori romani plecati, din varii motive (in general politice), pe la egzil. ‘mpare rau ca nici una dintre teme nu e dintre acelea care sa nu ma lase sa dorm. in continuare, cornel mihai ionescu – si-mi pare rau ca pe wiki scrie putin pentru o figura absolut remarcabila in eruditia sa – tine, de la inceputul anului, un curs de istoria artei, adica despre laocoon. :/ si monstri marini si serpisori si noduri si numeroase digresiuni enciclopediste (alea etimologice sa te lase cu gura cascata, nu alta!) care compun o enorma poveste la care studentul cu greu poate lua parte. pentru ca devine un curs pe tiparul “despre tot si nimic”. pe aceeasi directie, dar cu o tendinta pronuntata de masturbare autista, se inscrie si cursul d-lui moanga, ale carui cunostinte intr-ale artei sunt din nou impresionante. insist pe distinctia om – curs(ul) sau, caci cu moanga am iesit adesea pe la cafea si-am vorbit nenumarate si e una dintre figurile interesante ale facultatii noastre. insa cursul de iconologie de la master e rupt de orice coerenta. incepusem relativ promitator cu panofsky, apoi nu stiu ce s-a intamplat. hipnoza de cacat, exersare a noncomunicarii. iar de la conjunctii si prepozitii – vorba lu’ ghelase! – scenariul se rupe. si nu se mai reface pret de aproape 2 ore. la antoaneta tanasescu nu mai zic; este ea, intr-adevar, asa cum o sti(a)m, insa ma plictisesc, insa ma tot duc la curs si nu mai astept nimic. ne povesteste, cu stil, despre carti-si-viata, despre viata. si vorbim inevitabil din lumi paralele. probabil ca nu e vina nimanui. ‘vedeta’ masterului semestru asta e, de departe – si din tinuturile exotice, hehe, ale filosofiei -, vasile morar (aflat, hehe, printre acei secsi 50 de entelectuali autohtoni – ce-i drept, la peste 60 de ani, se tine misto rau!). mda, e pur si simplu din alt lut pedagogic, ca sa zic asa, fata de figurile familiare de pe la litere, in general non-didactice (cu efecte senzationale si dezastruoase deopotriva; e al draq de greu sa fii un prof neconventional, spectaculos si eficient in acelasi timp. ma-ntorc, n-am ce face, din nou la exemplul sebastian-vlad popa.). e impecabil, e relaxat, e amabil, insa domeniul eticii aplicate (care trebuia de fapt sa fie ‘etica & estetica’) nu trece dincolo de limitele unei frumoase curiozitati pentru mine. oricum, e un curs la care merg cu placere. o placere putin angajata. si-mi pare rau, eram obisnuita sa fiu cu totul acolo.

altfel spus, imi pare rau de ‘etapa’ asta dezamagitoare, filologic vorbind. imi pare rau ca-mi pare rau. e un context neinspirat, atata tot. astept, inertial, reale provocari pentru semestrele viitoare. astept un curs sanatos de literatura comparata. astept spectacolul cu care m-am obisnuit. bla bla, e un subiect nitel melancolic pentru mine. nu regasesc nimic demn de cinismu-mi sau de ironiile crunte pe care le azvarleam, nu fara o meschina simpatie, spre fostele mele colege, in prezent fericite ase-iste. (si sincer ma bucur pentru ele! desi mai tarziu, au luat decizia corecta!)

deci dupa primul semestru la masterul de teoria literaturii si literatura comparata al facultatii de litere din universitatea din bucuresti mi-e putin sila, de ei si de mine la un loc. curat baudelairian! oricum, important ie ca vine craciunu’-si-revelionu’, aci ne cacam pe ia de literatura si macar ne simtim bine-n pizda ma-sii de treaba.

văzute şi nevăzute, spuse şi nespuse

a fost o luna de taceri, iar pentru asta o oarecare lista de motive. probabil ca plictiseala fata de alte bloguri s-a reflectat intr-un soi de ingaduinta duioasa pentru propriul blog, stare in care, cel mult, am reusit sa emit draft-uri peste draft-uri. apoi, numeroasele filme, in ritm alert, vazute in astea cateva saptamani lesinoase, ritm care pana la urma a facut din toate un mare film lin curgatoriu, cu imagini suprapuse impresionist(ic), cu personaje care circula nestingherite dintr-un scenariu in altul, deci numeroasele filme, vazute haotic, vazute cu un fel de foame & sete, s-au ingramadit ca-ntr-o masina de tocat din care, insa, n-a mai iesit nimic. ar fi, ce-i drept, o digestie ratata. am mers mult la cinema. sau mai mult am mers la cinema. la mtzr dau - tot mult - film francez, de care nu cred ca m-as satura. de cealalta parte, ca si cu lectura, din nou caut, cu voiosie si crispare deopotriva, sensul celor mari. si nu doar din considerente de istorie cinematografica sau literara. un fellini la care nu prea stiu cum sa ma uit, desi imi place. un balzac pe care nu vreau sa-l las sa ma plictiseasca, desi ma plictiseste. a predominat sentimentul ca nu ar fi nimic de spus din ceea ce nu s-a vazut deja, in film; ca tot ceea ce vad eu si mi se intampla numai mie se multiplica la nesfarsit si in constiintele celorlalti, ca wow ceea ce spui tu chiar acu s-a mai spus oricum si inainte si in mod sigur mai bine! chestie care, se stie, provoaca sau inhiba. si nici nu e cazul vreunui fatalism pentru asta. eu insami ma repet.

amor epistolar la 6 ani

eu aveam 6 ani, iar el 7. eu mai ramaneam un an la gradinita, iar el tocmai plecase la scoala. in urma groaznicei despartiri, a ramas epistola prezenta. urma sa i-o trimit prin sora lui, mai mica decat mine cu un an si-n aceeasi gradinita, insa destinul face ca mama sa observe, dimineata, ca ascund ceva in mana si-mi afla taina. astfel, drumul scrisorii mele se incheie inainte de a incepe. asa ne-a fost datul, cum ar zice marele clasic slavici.

p.s. despre razvan n-am mai stiut nimic. dus a fost! l-am vazut acu vreo 4 ani prin metrou – rapper veritabil, cu costum din ala de prosop supraelastic. practic, am cazut in fascinatie. din nou.

p.s. (2) a se remarca dimensiunea pronuntat meta a scrisorii mele. ce intuitie am avut…

p.s. (3) sper ca acei cativa ‘fani’ ai mei (si nu numai) sunt in sfarsit multumiti, caci mi se spuse cam asa aseara: mda, interesanta perspectiva cu magritte, dar noi asteptam scrisoarea!

voila!

the other side is the same

trag de mine din toate partile sa redevin prezenta. iar s-au ingramadit zilele si imaginile si se amesteca intre ele ca-n capul unui om beat. mama-mi zice c-a visat ca ma-ntorsesem, ce chestie, si eu am visat acelasi lucru, dar c-o abordare nitel diferita. inevitabil plecarea altora de aici activeaza gandul plecarii mele, pe care-l tarasc in permanenta dupa mine de-acum. de fapt, ma simt ca-n piesa lui ionesco cu amedeu si cadavrul. insa intre timp am cunoscut povestea trenurilor noaptea. amsterdamul mohorat murdar, cu ploaie si vant si frig crunt, cu umbrele rupte, cu cizme ude, cu privirile care se straduiesc sa zambeasca pentru ca n-ar mai fi nimic de zis si pentru ca asta nu seamana cu alte scene stiute si pentru ca de fapt e vorba de o tristete dulceaga, de pus in rama, de transformat in amintire exact pe masura ce-o traiesti. emotii simple, fara asteptari deplasate, la rijksmuseum, golden age (secolul al XVII-lea olandez, mai exact), unde cireasa (oficiala) de pe tort a fost marele – la propriu si la figurat - ”rond de noapte” al lui rembrandt. vermeer, jan steen sau pieter de hooch (cu perspectivele lui key-hole-like) nu m-au impresionat mai putin. in paralel cu imagini si vise si proiectii nelamurite, ne-am mutat in casa de care povesteam, unde, de-aproape, lucrurile se tot complica, de la sacul rosu sau verde de gunoi pana la peretii reci sau dulapurile vechi si enigmatice, neumblate decat de soareci – prietenosi, speram noi, dupa modelul lui jerry. altfel, parca traim viata altcuiva. lumini galbui discrete, ceaiuri asiatice si jazz zi si noapte rasuna peste tot - creatori de atmosfera ne numim. plin de carti si istorii, teorii ale artei, cateva romane bune, scari de lemn scartaitoare, catelul care detine atributele unui om batran – respira greu cand doarme, se misca lenes; isi ia avant – e un proces elaborat, se da cativa pasi inapoi, calculand distantele – si sare (uneori nu reuseste din prima) fie pe canapeaua din living, care-i apartine in totalitate, fie pe un scaunel in dreptul ferestrei imense care da spre strada si tot priveste afara; ofteaza, geme, ce melancolie si pe el. si pe mine, mi-o asum.

p.s. si ceasul belgian, cu tot cu ironia olandeza. (uitasem de el.)

my2008

anul trecut, undeva pe vremea asta, ziceam ca nu mi-am facut nici un fel de ‘bilant’ pe 2007 si nici mari planuri pentru 2008. desi cred ca poate nu atat anii calendaristici, cat aia personali, marcati de ziua de nastere a fiecaruia, ar trebui sa conteze si sa ne puna mai mult pe ganduri, ma trezesc la capatul unui an cum rar am avut. de fapt, cum niciodata n-am avut. (si aici iar imi aduc aminte de ce zicea bucurenci anul trecut, tot pe vremea asta: c-a iubit ca un nebun, c-a citit cateva carti sfasietoare… atunci l-am citit cu un soi de invidie, acum sunt insa impacata.) pentru mine a fost un an plin de erori si de descoperiri agitatate-savuros-nelinistite, in aceeasi masura. (de fapt, cu cat gresesti mai mult, cu atat ai sanse mai mari sa ajungi la raspunsuri.) filosofia-mi de viata, sub deja clasicul-obsesivul semn ‘meta-’, si-a atins climaxul si, prin urmare, a cedat. s-a facut tandari. am strans bucatile si le-am pus in paranteza. am reusit sa inchid ce trebuia inchis de multa vreme si am deschis alte povesti. scrisori, taceri, ochi, brate, secrete, sticle, cutii si alte instrumente.

n-as zice ca mi-am pierdut capul, ci doar ca l-am sfidat adesea; sau ca scaunul atasat lui – ca fiinta rationala ce ma numesc – a fost zdruncinat cu succes. am luat cu precadere decizii intru imediat, am elogiat constant prezentul, pentru ca, da, marea figura cu care m-am intersectat – si careia i-am devenit ulterior fidel ‘discipol’ – a fost don juan. (si inca n-am incheiat socotelile cu el.) [am scris atata despre asta pe blog, incat nu mai e cazul sa explic ca don juan nu e porcul ala care seduce si abandoneaza femeile, fie ele proaste sau inteligente, ci e, mai degraba si extrem de sintetic vorbind, un mod de a fi in lume.] oricum, nicicand n-am vazut fictiune mai vie.

sunt convinsa ca, acum cand ma voi intoarce, lucrurile vor fi la locul lor, in asteptare cuminte. cumva simt c-o voi lua de la capat. cu cap cu tot, mai ales.

sunt eu, în tot ceea ce fac

aveam multe de zis azi; ganduri mai mult sau mai putin inchegate, stranse cu grjia in decursul ultimelor zile, scrise si intoarse pe diferite parti. insa aici, din motive inca neclare pentru mine, voi plasa mai degraba concluziile; sau mentiuni cu iz conclusiv.

de multa vreme, chestiunea contextelor/contextualizarilor aproape ca ma obsedeaza. (probabil ca originea e undeva prin carti-lecturi-discutii-pe-marginea lor etc. – vezi problema citatelor scoase din context despre care am mai scris.) mereu marea provocare e sa separi lucrurile ‘in sine’ de lucrurile determinate de context/tributare intr-un fel sau altul contextului in care se produc. de la text pana ‘in viata’, incerc sa aplic principiul asta. or, a-nceput sa-mi para ca lucrez grosolan, ca ingustez realitatea ca s-o supun unor modele si scheme deja cunoscute, ca, intru propria comoditate si liniste, ma uit la evenimente inedite prin lentile tocite si-ncerc sa transpun strainul in termeni familiari; cand de fapt eu ar trebui sa ma deschid in fata imprevizibilului si sa-l las sa ma ghideze cumva. prin analogii confortabile ajung adesea sa numesc – si sa interpretez – eronat ceea ce mi se-ntampla.

deci intrebarea ‘ce e al meu si ce e al contextului, de fapt?’ in nu-stiu-ce-poveste e prost pusa. pentru ca raspunsul – oricare ar fi el – va fi artificial, fortat si neverificabil. de cate ori nu spui ‘in mod <normal> n-as face asta, dar contextul a fost de asa natura…’? well… asa ceva cred ca nu exista. vreau sa spun ca, oricat de nemaivazute-neasteptate-neconventionale sunt circumstantele in care ne aflam la un moment dat, e vorba tot de noi insine, tot noi suntem acolo – dar orice gest care tradeaza inconsecventa ne sperie, ne paralizeaza si atunci gasim justificari in context. nu e ca si cum eu exist ‘in absolut’ si brusc apare ‘contextul’ care ma face sa ma comport ‘necaracteristic’. ce-i asta? ce-nseamna ‘in mod normal’? cand/cum e modul asta normal? nu e mereu vorba de normal? sunt mai putin eu atunci cand fac un lucru asa-zis necaracteristic?

partea nostima si spectaculoasa e ca insasi viata noastra e o alaturare si o combinare continue de contexte si imprejurari, iar noi, o data cu ele, suntem o/in continua multiplicitate, adesea incoerenta, alunecoasa si contorsionata… care te face pana la urma sa-ti pui marea-intrebare-cliseu ‘cine sunt eu?’. apoi adevarata provocare nu mai e ce ziceam la inceput – sa separi sinele de context s.a.m.d. -, ci sa reusesti sa-ti asumi, sa-ti intelegi si sa-ti valorifici tot potentialul asta inepuizabil de trairi uimitoare si euri multiple, pluri-orientate, contradictorii (si in atatea alte feluri spinoase, care ne plac si nu ne plac).

§

* pana la urma a fost mai mult decat am anuntat initial.

** fluxul gandurilor, intr-o autonomie lexicala pe care n-o anticipez chiar de fiecare data, m-a adus in starea de a folosi, morfologic, diferite persoane. eu, noi, tu – in fond e acelasi lucru, vreau sa cred. (spun asta, ca mi s-a atras atentia la un moment dat ca evit persoana I singular de teama sa nu ma expun sau pentru ca n-am curaj sa-mi asum o pozitie clara.)

încă o lecție de viață

(din aceeasi serie a mesajelor & sentimentelor armonioase din bucataria noastra.)

p.s. in urma mai multor recomandari, am vazut si eu “l’auberge espagnole”; data fiind situatia mea acum & aici, era un soi de ‘must see’, cu o empatie absolut inevitabila. (deja e al treilea film pentru mine cu romain duris protagonist si nu mai e nici o indoiala ca-mi place.) experienta ‘erasmus’ poate merge pana la grosolan, e drept/se stie etc., insa ideea e ce-ti propui tu sa extragi din ea. filmul propune, cu un vag ton melancolic, as zice – dar nu mai putin viguros; sunt cateva scene absolut demente! -, intelegerea experientei asteia ca pe un joc al eurilor, cu identitati multiple si colorate si, totusi, la fel de valabile in acelasi timp. si am tot simtit de cand sunt aici ca toata povestea asta te scoate din ritmul tau obsinuit, din tine insuti cumva, dar iti arata ca in afara ta si a spatiului/timpului/obisnuintelor tale esti tot tu, de fapt. (aici e mult de zis, e din ce am acumulat in astea trei luni intense, e partea cu adevarat relevanta pe plan ‘personal’, pe care o voi explica poate alta data, nu prea tarziu, ca sa nu devina retrospectiva pe ton ‘sfatos’, la lumina detasarii intelepte s.a.m.d.)

p.s. 2 in poza, pe tabla, dreapta jos, e lipit un ursulet haribo; avea si un tovaras galben, a carui soarta ne-a ramas necunoscuta.

concluzie

carmen (10/19/2008 2:45:38 AM): sex si text
carmen (10/19/2008 2:45:52 AM): cum imi place mie
teo (10/19/2008 2:46:12 AM): da
teo (10/19/2008 2:46:14 AM): esti un monstru

unde eu sunt carmen, iar ea e teo.