nicolae breban, un sugulete?*

* posibila tema de cercetare filologica.

contextul (putina istorie pentru necunoscatori): da, mi-am dat dracu’ licenta aia. cu bine. desi miza era in mod evident de literatura comparata, am bagat, pe principiul nucii in perete, si un capitol cu un asa-zis don juan romanesc, caci sebastian-vlad popa e la catedra de literatura romana; si ca sa evitam probleme, comentarii etc. exista, intr-adevar, si in literatura noastra cateva ilustrari explicite – mai mult sau mai putin reusite, adica mai putin reusite, sa ne-ntelegem sau, oricum, nu texte de prima mana, cum s-ar spune – ale faimosului si fascinantului don juan. radu ionescu (cu anumite semne de intrebare asupra ‘paternitatii’), hortensia, victor eftimiu, teodor mazilu, nicolae breban – acest dostoievski-nietzsche-thomas mann mioritic! si asupra lui merita sa ne concentram intreaga atentie.

timpul fiind scurt, presiunea mare, fara precedent, spaima pe masura etc., a trebuit, pentru lucrarea mea, sa-l sacrific pe maestrul breban, adica sa nu-l citesc – io, personal, ca sa zic asa; dar a-l pomeni era esential, asa ca vinci insusi s-a sacrificat intru cultura si, printre reprize de somn pe la bcu, cu multa greata si sudoare, a reusit a (de)savarsi gestul mitic – citit-a pan’ la capat “don juan” de nicolae breban si povestitu-mi-l-a dupa cum urmeaza. (noi am sesizat in analiza lui un strasnic simt critic si am considerat ca aici zace destinul unui mare critic literar. cum modestia si exigenta de sine il impiedica a se expune, ne-am considerat moral responsabili, intru cultura din nou, sa-l promovam, sa-l scoatem din umbra, sa-l lasam sa… zbooaaare. iata, asadar, cateva pasaje miezoase , selectate din amplul sau text, asa cum l-am primit la redactie; faptul ca n-ati citit romanul, ca nu stiti personajele etc. nu va dauna intelegerii textului critic, fiti pe pace!)

(Nicolae) Rogulski (Don Juan), pularoi, are viciul femeilor, traieste si el intr-o inconsecventa de intensitati si preferinte [...]

Cateva cuvinte ‘obiective’ despre Rogulski:

se imbraca complet neingrijit, miroase urat (de multe ori a tutun, probabil la fel ca Breban), profesor de istorie ratat, dar mai degraba ratat in sensul in care este si Rusul – din propria optiune (Rusul incercase mai multe facultati, dar nu prea a reusit sa stea la nici una prea mult – el credea, uitandu-se la bibliografie, ca ar trebui sa invete ani intregi pentru o anumita materie ca sa treaca examenul si I se parea nedrept sa-l treaca asa – era perfectionist, futalau); nu prea-i place sa recunoasca ca-i ratat; adica vorbeste rar despre asta (cum se confeseaza el vreunui personaj), statura impunatoare (dar nu se compara ca a lui Dan Andrei, fost rugbyst, ca si Vasiliu, cu care suspectez ca se juca de-a varatu’ mingii de Rugby intre amortizoare), e miop (tot reapare chestia asta de mai multe ori, natia ma-sii, trebe sa aiba o semnificatie; poate ca nu prea facea distinctie intre femeile pe care le futea – ma rog, asta daca o facea de la distanta). [...]

E innebunit si dupa Cici, care este considerabil mai frumoasa decat tarfa de Tonia (Tonia are 2 copii cu Vasiliu, a propos!), dar la ea mai degraba functioneaza treaba aia cu retardarea (face de mai multe ori secs cu ia si ii baga mielul in traista, dar de-a lungul romanului aja!). [...]

Deci e si diferenta asta sociala intre ei (asta e bine de urmarit, deci, in raport cu faptul ca Tonia este idealul lui Rogulski, “porumbita” lui, cum ii zice; pula mea…). Bine, deci n-o atinge la pizdulica, insa, la un moment dat, incearca s-o cam stimuleze el, intr-un alt sens. [...]

[in chip de concluzie:]

Romanul este scris de un schizofrenic locvace, animal de rasa, muncitor, plugar, proletar, marlan, pseudo-filosof si -ganditor, doritor de trasaturi umane, urat, mancator de rahat si nu in ultimul rand bolnav de Alzheimer – pentru ca, nush cum dracu’, uita cam ce spune cu… un spatiu dintre cuvinte inainte. O face frecvent. Nu stiu daca n-am uitat sa mentionez ca e urat. Dar e.

p.s. ramane la milostenia si placerea fiecaruia dintre noi daca breban este sau nu este un sugulete.

se cere o pauză, dar nu prea mult

cred ca voi face o pauza de blog pana la sfarsitul lunii asteia, pentru ca, vorba aia, timpul nu mai are rabdare – nici cu mine, nici nu licenta mea.

in rest, noi sa fim sanatosi.

__________________________

se cere o pauza, dar nu prea ie pauza. ia uite ce se mai intampla pe la litere. sau pe dupa litere.

succes!

terapia prin răsfoire

de o bucata buna de vreme as zice c-am facut un soi de placut obicei – alaturi de vinci, mai ales, si cine s-o mai nimeri prin preajma – din a ma infunda si a uita de mine prin librarii imediat dupa vreun examen. la mijloc sunt doua principii, ca sa zic asa: dac-am facut prost, gasesc de cuviinta sa-mi ofer macar o marunta si inocenta bucurie frunzarind aiurea prin carti; iar dac-am facut bine imi spun ca ce pot sa merit mai bine daca nu o carte?! asa ca drumul de la litere, pe academiei si apoi pe victoriei, pana la humanitas kretzulescu si imediat anthony frost a capatat o aura aproape ritualica, as zice. vinci, de pilda, isi gandeste banii in functie de cate carti ar putea sa-si cumpere de la anthony frost! : )) (asta daca ne referim la vreun roman „normal”, literatura engleza sau americana – undeva intre 40 si 60 lei.) si dupa o analiza atenta a ofertei, ne amintim brusc ca tre’ sa dam o fuga si la carturesti, care se tot extinde… (btw, cea de la muzeul taranului, in ciuda ne-popularitatii, mi se pare foarte misto, aerisita, spatioasa, si are o groaza de studii de-astea critice, pe care nu le-am vazut la verona; sau poate n-am cautat cum trebuie.) de urmarit in perioada asta promotiile! (in libraria noi, de cand cu restructurarea si reasezarea cartilor, n-am mai pus picior! stilul diverta, haotic si scarbos de comercial, ma indispune cu succes.)

zilele astea mi-am regasit si eu amorul (pierdut) pentru trubaduri si cavaleri intr-o carte nou iesita la humanitas, “dragostea in evul mediu”, a lui jean verdon. o recomand fara sa stau pe ganduri.

intre timp, don juan nu se dezminte – ie dat draq – in toate felurile! sper sa-i fac fatza.

dintr-una-ntr-alta pe la litere

cu greu, cu greturi si multe frustrari s-a cam terminat si ultima sesiune de facultate. mihai mindra, proful de literatura americana, evreu, fiul lui vicu mindra (critic literar bine ancorat in doctrina comunista), se gandeste in obsesivitatea lui agresiva si canalizata pe asa-zisele rigori academice (pe principiul ca nu tre’ sa fii original sau creativ sau ‘jucaus’, ci clar, CLAR!) sa ma desfiinteze in repetate randuri. ma asteapta pe 26 la o marire, dar se pare ca n-as mai suporta emotional inca o intrevedere cu el, in care sa-mi explice cu verva (academica, desigur) ca practic sunt handicapata; si ca, printre altele, dac-as fi acuzata in fata instantei si m-as apara precum mi-am aparat io azi eseul pe raymond carver, I would go to jail. (desigur, nu neg acuma ca e greu sa traiesti cu teroarea – chiar si virtuala sau doar mentala – a holocaustului…)

altfel, e vremea sa ma reconectez la chestiunea (lui) don juan, pe care – poate-am mai amintit – imi dau licenta. in privinta lui ma trec noi idei (si speculatii). don juan & invitatia la rescriere. (si nu e vorba doar de tipul ala de re-scriere care le place postmodernistilor.) aici scriitorul, prin (re)scriere, devine el insusi un seducator. [hai inca cateva discutii miezoase cu emilian si licenta aproape ca se va scrie de la sine!] apoi ar fi mitul lui don juan ca replica la miturile erotico-literare europene – de la trubaduri, tristan & isolda la romeo & julieta; or fi si alte cupluri, n-am stat sa ordonez asocierile. las constipatiile academice pe seama altora.

astept sa ma linistesc cu toate astea, pentru ca-n rest inefabilul isi face treaba bine-n existenta-mi acrisoara; si-ar fi pacat sa nu ma bucur cum se cuvine.

ce se mai caută?

pai cam astea, sub semnul unor contraste care nu inceteaza sa ma surprinda:

- varianta populara a mitului androginului [e posibil, dar io nu cunosc]

- fermecator ca don juan [sunt de acord, desi nu-i nimic ca don juan]

- una se fute cu cainele in gradina [repet: nu eu; n-am gradina]

- diatezele in noua gramatica a academiei [nu vreau sa stiu]

- cum e traiul in olanda [da o fuga si vezi]

- clisee filme americane [cacalau!]

- este bine sa bei ceai de pe o zi pe alta [o fi]

- femeia in gandirea camilpetresciana [proasta]

- cum era don juan [cum zice mai sus: fermecator]

- porno animale [a se verifica in click/cancan & alte publicatii de specialitate]

- cum se citesc literele in olandeza? [la fel (de greu)]

- spectaculous ejaculations [cu maxima seriozitate, recomand ultimul filmulet din "everything you always wanted to know about sex (*but were afraid to ask)" al lui woody allen]

- voroncas corp inert [nu inca]

înapoi în miezul lucrurilor

chestiuni carora imi dau seama ca le dusesem cumva dorul: (dupa cum am mai zis) mararul, patrunjelul si leusteanul, (si din alta categorie) carturesti(i), bcu, hazul pe care-l scoate vinci din orice (de la nimic la cacat, sa zicem) sau sebastian-vlad popa & spectacolul lui de idei melodioase, scoase si alea cinestiedeunde.

ieri, pe hol, fix in fata secretariatului, don juan-ul meu i-a starnit o furtuna de asocieri fanteziste; despre totalitate, despre o metafizica non-transcendenta, despre expresionism (pentru care a dezvoltat clar o obsesie), despre etica ne-credintei, despre whitman… era pur si simplu transpus. el cu sine. ‘stati putin’, intervin eu. ‘nu pot modifica fundamental acum abordarea din lucrare.’ la care el, readus in mundan, ‘aa… da, nu stiu, ideile astea mi-au venit acum, vedem.’

azi, optionalul lui – literatura romana contemporana. prevad, cu placere aproape, ca vom ramane o mana de oameni pana la urma. scoate din geanta cateva carti – niste cezar paul-badescu, alex tocilescu, razvan radulescu; apoi zice: ‘eu am facut deja romanele astea anul trecut; chiar nu le mai pot face acum. n-ar fi corect – nici fata de ei [de autori], nici fata de mine…’ iar io ma trezesc s-adaug: ‘si nici fata de noi.’ se stramba nitel, neconvins: ‘mmmda… dar, in fond, cui ii pasa de voi…?’ pai si cam asa e: pentru ca fiecare (dis)curs al lui e in primul rand un proces de gandire spontana si (aparent) nestructurata, ca o spirala care se creeaza si se mananca pe sine, in acelasi timp (cum zicea tot azi antoaneta tanasescu – alta poveste si ea), proces la care intamplator noi asistam, dar pentru care suntem – in viziunea lui s-v popa – optionali; tocmai de-asta nici nu-i pasa cine vine/intra/pleaca sau cati etc. iar daca ramane unul singur sa-l asculte,  cu chipul deformat de uimire si interogatii – e de-ajuns, pentru ca-nseamna ca ala vrea, trebuie sa fie acolo cu adevarat.

p.s. din categoria ‘mica istorie’, cica: ‘ionel teodoreanu era cel mai… sexi avocat bucurestean al vremii.’

p.s. 2 mark twain, in poza din “autobiografie”, aparuta la editura art, ni se arata ochilor sub forma unei combinatii demne de luat in seama: parul lui einstein si mustata lui nietzsche. (nu, nu mi se pare; a se verifica.)

my2008

anul trecut, undeva pe vremea asta, ziceam ca nu mi-am facut nici un fel de ‘bilant’ pe 2007 si nici mari planuri pentru 2008. desi cred ca poate nu atat anii calendaristici, cat aia personali, marcati de ziua de nastere a fiecaruia, ar trebui sa conteze si sa ne puna mai mult pe ganduri, ma trezesc la capatul unui an cum rar am avut. de fapt, cum niciodata n-am avut. (si aici iar imi aduc aminte de ce zicea bucurenci anul trecut, tot pe vremea asta: c-a iubit ca un nebun, c-a citit cateva carti sfasietoare… atunci l-am citit cu un soi de invidie, acum sunt insa impacata.) pentru mine a fost un an plin de erori si de descoperiri agitatate-savuros-nelinistite, in aceeasi masura. (de fapt, cu cat gresesti mai mult, cu atat ai sanse mai mari sa ajungi la raspunsuri.) filosofia-mi de viata, sub deja clasicul-obsesivul semn ‘meta-’, si-a atins climaxul si, prin urmare, a cedat. s-a facut tandari. am strans bucatile si le-am pus in paranteza. am reusit sa inchid ce trebuia inchis de multa vreme si am deschis alte povesti. scrisori, taceri, ochi, brate, secrete, sticle, cutii si alte instrumente.

n-as zice ca mi-am pierdut capul, ci doar ca l-am sfidat adesea; sau ca scaunul atasat lui – ca fiinta rationala ce ma numesc – a fost zdruncinat cu succes. am luat cu precadere decizii intru imediat, am elogiat constant prezentul, pentru ca, da, marea figura cu care m-am intersectat – si careia i-am devenit ulterior fidel ‘discipol’ – a fost don juan. (si inca n-am incheiat socotelile cu el.) [am scris atata despre asta pe blog, incat nu mai e cazul sa explic ca don juan nu e porcul ala care seduce si abandoneaza femeile, fie ele proaste sau inteligente, ci e, mai degraba si extrem de sintetic vorbind, un mod de a fi in lume.] oricum, nicicand n-am vazut fictiune mai vie.

sunt convinsa ca, acum cand ma voi intoarce, lucrurile vor fi la locul lor, in asteptare cuminte. cumva simt c-o voi lua de la capat. cu cap cu tot, mai ales.

don juan (for ever)

la “inceput”, era vorba de un mit de situatie, ne spune jean rousset. (dar se poate observa cu ochiul liber, ca sa zic asa.) intre timp – sau in scurt timp? – a devenit un mit de personaj. de urmarit o traiectorie interesanta: origini populare, legendare etc., apoi valorificare culta-livresca intensa – sute de ani -, iar apoi re-popularizare (bine, in alt sens, doar vorbim de postmodernitate). revin: mitul era dublu – exact viata si moartea (don juan & musafirul de piatra). mai fundamental de atat nu se putea. cum se explica faptul ca don juan – o jumatate de mit, in fond – ajunge el insusi mit (plin)? ba mai mult, statuia de piatra e complet eliminata din imaginarul asta ‘popular’ (in registrul artistic ea sau reprezentarea/marcarea mortii ramane de obicei, inclusiv in forma parodica). viata bate moartea de data asta; si e curios, pentru ca obsesia si viziunea mortii (cu judecata, cu sfarsitul lumii, cu lumea de dincolo etc.) nu sunt coordonate (mitice) tocmai marunte pentru umanitate. ideea e ca nu-mi propun sa judec valorificarile zise ‘triviale’, reductioniste, facile etc. ale figurii lui don juan, ci tocmai sa inteleg transformarea, cu atat mai mult cu cat reprezentarile ‘cu substanta’ coexista lejer cu celelalte; un “don juan de marco” cu johnny depp – oricat ar fi el de misto – nu poate sta langa “devil’s eye” al lui bergman; sau, ma rog, poate sta – din ratiuni demonstrative. discutia e complicata si n-as vrea sa transez lucrurile, cum mi se mai intampla in spatiul de fata. sintetizand, ideea e ca omul nu poate – si nici nu vrea – sa reziste seductiei. chiar si incheiata cu moarte (ca forma de pedeapsa), povestea lui don juan nu ne va face sa reflectam si sa tragem concluzia ca uite, nu e bine sa faci ca el, nenorocitul! – ci vom ramane cu regretul – sincer – ca uite, nu pot sa fiu ca el! (receptat fie in ipostaza ‘porcului’ ticalos, fie in cea a seducatorului rafinat.) e vorba despre una dintre multiplele ilustrari ale maleficului irezistibil. e un mit care se poate discuta prin dubla raportare: masculin si feminin. transand chestiunea acum, barbatul vrea sa fie seducator ca don juan, iar femeia vrea sa fie sedusa de el (chiar reinventata, redescoperita – placerile interzise s.a.m.d.). o sa revin cu nuante. oricum, mi se pare interesanta discutia despre acest don juan al imaginarului colectiv, asa cum circula el ‘din gura in gura’; ca doar toata lumea a auzit de (un) don juan, intr-un fel sau altul (il poate asocia imediat cu seductia etc.), insa cata lume – in afara celor care studiaza despre – a auzit de tirso de molina, de pilda?

cine se scoală de dimineaţă departe scrie

am reusit sa ma trezesc de (foarte) dimineata. m-am imbracat urat si am pornit spre bcu. cu don juan, aceeasi poveste, asa cum m-asteptam. trag de el si el de mine deja de vreo 2 luni si nu e chip sa ne dam drumul; dar e o relatie mai degraba parazitara. din nou tensiunea tentatiei de abordare exhaustiva. gresit, fireste! acum ma-ntreb daca chiar are rost o ‘istorie’ a lui don juan; a mitului, mai exact. incercari cunoastem (la noi e disponibila doar analiza lui rousset), doar ca nu sunt ‘updatate’; deci istoria lui se poate scrie la nesfarsit. daca la trubaduri aveam senzatia ca, tot citind despre, nu-mi mai ramane nici macar o nuanta noua de adaugat, la don juan, dupa ce probabil am epuizat bibliografia accesibila prin plaiurile noastre – care, de altfel, nici nu e atat de consistenta pe cat s-ar cuveni -, mi se pare ca, tocmai, se poate spune orice; e o figura care se preteaza celor mai contradictorii si mai aberante interpretari. nu se supara nimeni; ba mai mult, cred ca pe don juan asta l-ar incanta nespus!

m-a amuzat si m-a destins totodata sincera mirare a lui n. manolescu in fata faimei personajului nostru – de mare ‘seducator’ – el un diletant, un pripit, un grosolan intr-ale ‘erotismelor’* fiind, asa cum se desprinde direct din textele ‘clasice’. concluzia criticului, intr-un eseuas lejer, e sa-si mentina nedumerirea. si mi se pare cat se poate de pertinent. manolescu preia o parte din idei de la paleologu, asa ca m-am dus si eu la paleologu**. in volumul “bunul simt ca paradox”. si pentru ca nici nu ma presau o groaza de alte chestiuni cu modernisme si postmodernisme la literatura engleza de ales tema pentru eseu si habar n-am ca nu vreau sa ma bag peste astia mari joyce woolf poezie in nici un caz ca yeats si eliot ma omoara doar cand ma gandesc la ei asa ca probabil raman pe beckett si pinter si sigur o sa ne distram I will never forget this carrot si cum deci nici alte poveri mari sau mici nu mai apasau pe spinarea mea am citit cu placere din paleologu. noi astia care parca ar vrea si ar trebui sa se apuce serios de niste eseisme – modeste incercari – s-aruncam cate-o privire prin el, ca e numai de-nvatat. ma tem ca voi cita cateva chestiuni care mi-au atras atentia. in mod deosebit.

• intrepriditatea sportiva sau razboinica face frumusetea sexului zis tare, dar fapta cea mai barbateasca e de a citit ‘critica ratiunii pure’ si, cu atat mai mult, bineinteles, de a o scrie!
• despre criza ‘intelectualului’ camilpetrescian (care, fie spus, nu ma pasioneaza, dar eseistul nostru il surprinde exemplar): [...] intoleranta, absolutism, imperialism de intelectual prea multumit de sine si prea nemultumit de rest. se mira de femeie si o iubea fiindca e altfel, dar o vroia la fel cu sine. de aici, utopia, nicidecum idealul.
• iar asta e pentru bogdan, pe care-l enervez cand spun ‘scriitura’: scrierea moderna a poeziei, sau, ca sa folosesc un termen ce ma irita prin voga de care se bucura, ‘scriitura’ ei [...]. iar mie-mi place de mor.
• ah, da! si graviditate spirituala. uitasem.

__________________________
* oricum, la don juan nici nu prea putem vorbi de erotism/iubire etc. cu conotatiile rafinate ale termenilor; dar nici extrema cealalta nu e tocmai prezenta – sexul ‘masinal’ (sau cum sa-i zic?) sau vreun sentiment priapic. cred ca e vorba de un soi de cautare care n-are de-a face in mod concret cu femeia (sau – si mai rau! – cu ‘eternul feminin’, cum am tot citit), cu iubirea, cu sexul; e un cinism fata de existenta intreaga (fie ea sub forma vietii sau a mortii) etc.
** sau am venit si eu la paleologu. (stim noi.)

broken (pink) flowers

jarmusch din nou. “broken flowers” (2005). cu referire la don juan. insa referirea asta cam putea sa lipseasca. faptul ca, undeva trecut de 40 de ani, era inca burlac, ca de-a lungul vietii avusese iubite risipite peste tot, ca, undeva la final, zice ca ceea ce este este acum (trecutul e dus, iar viitorul nesigur) si ca vecinul lui il considera un don juan nu-l face in ochii mei un don juan. e vorba, mai degraba, de un don juan pe dos; ‘odiseea’ se orienteaza spre trecut – sa vada el, conform unor ‘semne’, care dintre iubitele lui de acum 20 de ani ar fi mama ipoteticului sau fiu. cele cinci femei (inclusiv cea moarta) sunt extrem de diferite si-i ofera experiente – mai mult sau mai putin jenant-conversationale – pe masura. concluzia e ca fiecare ar putea fi mama cautata, asa cum orice tanar de 20 de ani, intalnindu-l pe strada si fixandu-l din priviri, i-ar putea fi fiu. filmul a luat, printre altele, premiul juriului la cannes. cert e ca mie bill murray (protagonist aici, precum si-n “lost in translation”) imi displace, in seninatatea, lentoarea si confuzia – gandita, probabil – a rolurilor sale; bine, atitudinea asta o poti vedea si in cheie absurda. (de-asta, la final, cand o ia la goana brusc dupa pusti, am ramas putin surprinsa – nu-l credeam capabil de o asa reactie. uite, dom’le, ca e viu!) ce e foarte misto in film e muzica. un soi de jazz cu radacini etiopiene. un anume domn – pe care deja am inceput sa-l ascult – mulatu astatke. enjoy.

don juan (3 in 1)

truffaut, binevenit cu “l’homme qui aimait les femmes” (1977), pentru un don juan casanovesc – ceea ce nu e deloc pleonastic si nici macar redundant. gandind un pic mai ‘dincolo’, emblema asta, ‘don juan & femeile’, ‘seducatorul’ etc., e o intamplare, aia care a prins si prinde la public. la frisch, de pilda, e geometria, nu femeile. adica adevarul. pur. ratiune. 2 cu 2 fac 4, ca la moliere. morala prezentului suspendat. clipa traita la randul ei pentru o clipa, ca apoi cautarea sa reinceapa, dar intr-un prezent continuu. care ramane asa si dupa moarte. moarte, fireste, bine construita, (auto)inscenata (la propriu), asta in cazul lui frisch, unde nu intervine nici o forta, nici o intentie moralizatoare. the making of. sau, de fapt, un pre-scenariu. don juan e actor si regizor. si la tirso si la moliere e actor, dar intr-un sens mai literar, e mai ‘personaj’ acolo, e o ‘figura’, e vorba de o teatralitate implicita. la frisch totul e explicit, contradictiile legate de final dispar. neincrederea lui don juan in lumea de dincolo, de judecata (de apoi etc.), refuzul unui ‘dincolo’ sunt demonstrate. are dreptate. nu-l mai trage nici o mana fatidica in infern. la truffaut devine esentiala tema cartii. aici ar fi elementul casanovesc. pentru mine, totusi, cartea lui don juan – generic vorbind – e o carte care se scrie la nesfarsit. prezent continuu, cum ziceam. de fapt, cartea lui don juan nu se termina niciodata sau pur si simplu nu exista, tocmai pentru ca exista si atat. fara margini. oricum, don juan-ul lui truffaut devine realmente scriitor; nu memorialist nostalgic si imbatranit, ca un casanova demn de mila. iar gestul modificarii gratuite si absurde a culorii acelei rochii – din rosie in albastra -, in ultimul moment sub tipar, marcheaza trecerea, intr-adevar. bertrand a realizat gestul artistic (in sens demonstrativ parca). totul e fie traire, fie scriitura. altfel, memoria nu exista pentru don juan, nici discutiile despre trecut – ce poate fi mai dezolant si mai ilogic pentru el, daca nu asta? dincolo de un eventual interes pentru tema/motivul lui don juan, filmul merita vazut si in sine. poate pentru pantofii superbi, rochiile si picioarele multelor doamne si domnisoare care se perinda prin fata noastra, purtandu-si cu demnitate frumusetea sofisticata in simplitatea ei.