un souvenir de paris

alte bijuterii indiscrete

o poză rară cu barthes, pe la 17 ani.

[...] the preeminent erotic photograph (but in a completely narcissistic composition) is for me the one of young Barthes on the beach. His torso is shown in luminous nudity. The amorous contact is with the sand, in the languid pose that signals the skin’s call of desire. The punctum of the photograph, its mnemonic suggestion lies, beyond the admitted beauty of the photographed subject, in the memory of the same adolescent body, of melancholic recollections of the beach, of similar despair.

pierre saint-amand, the secretive body: roland barthes’s gay erotics,
articol apărut în yale french studies, nr. 90, 1996

dan fințescu vs llosa

acu ceva vreme, milf scotea la lumină, de undeva din gaura adâncă a timpului și a imaginarului colectiv, o regretabilă greșeală a naturii, pe care ne-am mulțumit s-o dăm repede uitării, dan fințescu. (dacă nu-l știți de pe când era pe val, n-are sens să mai discutăm.) și pentru că milf a fost atunci necruțătoare, vin eu acu să reabilitez personajul, căci, de altfel, s-a reabilitat singur… citind. citindu-l și devorându-l pe mario varga llosa, acest sud-american cu clocot în sânge. „elogiu mamei vitrege” i-a cam plăcut lui dan fințescu, precum și pasajele mitologice ambigui.

însă mie cel mai mult mi-a plăcut asta: E o carte puternic sexuala, dar si puternica in acelasi timp. 

:)

de azi, sex reader

azi deschidem cu nerușinare și cu stil o antologie-colecție-arhivă sofisticată (spune-i cum poftești) cu și despre sex. decupăm ce-avem chef și ce poftim noi de data asta din studii și literatură aleasă și apoi comentăm ca la carte. totul 100% de plăcere.

pentru început, sex readerii (& writerii) sunt: Micawber, Nechayev și cu mine, (pe) care mă știți.

așadar, sex reader caută cititori fini, voyeuri de seamă. numai pe sexreader.wordpress.com, enjoy your symptom!

desigur, ne găsești și pe FB.

reflecții & obsesii cu pascal quignard

nu sunt un om al isteriilor, idolatriilor, admirațiilor visceral-radicale și al orgasmelor mascate/sublimate prin livresc și alte isme, însă unii scriitori, puțini, îmi apar iremediabil fermecători. undeva la loc de frunte în preocupările mele, există acest pascal quignard dubios, obsesiv și fascinant când scrie „la graniță” (v. spaima și sexul sau noaptea sexuală) și mai există un pascal quignard doar obsesiv și enervant când vrea să scrie „romane” pur și simplu, care-s un soi de pierdere de vreme.

umbre rătăcitoare a luat goncourt în 2002, e un roman-eseu-poem, cu un dozaj atât de instabil între registre încât un pas în plus înspre ficțiunea de tip romanesc, ca să mă exprim prețios,  ar fi distrus definitiv cartea. e limpede că quignard nu știe – și nici n-ar mai trebui – să scrie roman. singurul stil care-i iese e hibridul, când tulburător într-ale adevărurilor elementare, când vecin cu kitschul. și totuși (fals adversativ, desigur), romanele lui sunt la mare căutare: toate diminețile lumii i-a adus notorietate mondială (mai ales prin ecranizare – una de căcat, îmi imaginez și sper), terasă la roma a luat premiul academiei franceze în 2000 – ce logică sucită, din fericire, a mecanismelor lumii literare! -, iar „promotorii” locali ai ekphrasis-ului, de pe la litere, îl întorc excitați pe toate părțile, că-i cu gravuri (și gravuri în gravuri).

alberto moravia, acest pervers cu jumătăți de măsură, are un roman din ’49, amorul conjugal. iar în ’94 quignard scrie un roman cu același titlu. curios.

revin însă la umbre rătăcitoare [humanitas, 2004, trad. emanoil marcu], cu câteva imagini persistente:

 există o viață înaintea nașterii care-i marchează începutul.

există o lume înaintea lumii în care pruncul apare.

există un fœtus înaintea lui infans.

există un infans înaintea lui puer.

există mereu, în timp, un înainte fără limbaj: e timpul însuși.

fœtus, infans, înaintea identității, sunt și unul, și celălalt fără limbaj.

*

orice umbră care ne învăluie trupul este umbra scenei pe care nu o vom vedea niciodată, căci este scena ce stă la originea noastră.

nu-i puteam auzi, nici vedea pe cei care ne făceau, nici ceea ce ne făcea, nici cum se făcea, înainte să fim. însă oamenii uită că, înainte de a fi, nu sunt.

 *

[tanizaki] … își declara nostalgia pentru closetele abia luminate din vechea japonie, deja repudiate de ansamblul societății nipone, cuprinsă brusc de dorința generală de a defeca în lumina puritană, imperialistă, americană, orbitoare a neoanelor, într-un vas de faianță imaculat, înconjurat cu dale albe, igienice, lucioase, în miros de flori artificiale.

*

scrisul nu este un mod de a fi al limbii naturale. e un limbaj ce s-a înstrăinat de dialog. un limbaj straniu. este limbajul devenit limbaj-pentru-a-fi. demult, în primele imperii neolitice, scrisul l-a smuls pe omul preistoric din lumile onirice și imaginare. umanitatea pregenerică era îngropată în cavernele ei cu imagini, ca și visele ei. dincolo de limba orală, admonestativă, hipnotică, mitică, umanitatea propriu-zisă a făcut să înflorească un limbaj izolat sub formă de litere.

pornind de la scris, ea a creat un limbaj mai izolat, un limbaj fără context, o limbă lăuntrică, secretul, o zonă de umbră absolut nouă.

*

niciodată nu cunoaștem aceea ce începe în clipa când începe. orice geneză este, în noi, retrospectivă și imaginară.

nu cunoaștem niciodată aceea ce sfârșește în clipa când sfârșește cu adevărat. adio este un cuvânt despre care vrem să credem că încheie ceva. or el nu începe și nici nu încheie nimic.

*

han yu s-a născut în anul 768, a obținut doctoratul în 792 și a detestat budismul. […] han yu a creat stilul numit al prozei vechi (gu wen). stilul gu wen se caracterizează prin claritatea sintaxei, precizia lexicului, repetarea particulelor gramaticale, limpezimea expunerii.

han yu spunea: iarba care crește crește.

detesta elipsa, religia, nodurile slabe la frânghii, relaxarea moravurilor orășenilor, lipsa de vlagă în îmbrățișarea amanților. […]

a fost exilat de două ori.

a murit.

budismul și proza flască i-au supraviețuit.

*

la roma, vestalele păzeau: 1. focul, 2. fascinus-ul [membru viril, de la fascinum, phalus etc.].

în secolul XX, oamenii au renunțat să mai păzească: 1. forța atomică (focul, explozia), 2. forța genetică (fascinația, codul).

*

niciodată nu ne-am separat într-atât [ca în societățile moderne] de cadavre, de sângele menstrual, de scuipat, muci, urină, fecale, de râgâieli, de cruste, de praf și de noroi.

suntem cu toții niște preoți maniaci în bucătăriile noastre.

suntem niște tirani demenți în sălile noastre de baie.

e greu să separăm noțiunile de igienă, de morală, de sacrificiu, de gândire, de rasism, de război. ne ferim de ceilalți, de tot ce nu intră în norma socială ori senzorială, de paraziți, de șoareci, de salivă, de marginali, de locuitorii interstițiilor (păianjenii, șoarecii de pădure sau scorpionii nu sunt nici înăuntru, nici afară), de universitarii autodidacți, de mamiferele-pești, de evreii creștinați, de mamele celibatare, de apa nepotabilă, de locuitorii frontierelor (țări sau corpuri deopotrivă), de spermă, de acele de siguranță, de unghiile tăiate, de sudoare, de secreții, de strigoi, de fobii, de fantasme (ce parazitează zidul care ar trebui să separe trezia de somn). arta este o producție parazitară.

cel care face să apară ceva ce nu exista până la el, acela aparține regnului inadecvării.

nu e la locul lui. e însăși definiția impurității: ceva nu e la locul său. un pantof e curat pe podea. e murdar dacă-l pui pe fața de masă printre flori, argintărie și paharele aliniate.

*

ceea ce caută indivizii legați de colectivitățile în care muncesc e contopirea într-un corp mai vast. ei regăsesc străvechea bucurie care consta în a te lăsa conținut. renunță la subiectivitatea dobândită o dată cu învățarea limbajului și la privilegiile îndoielnice pe care le oferă identificarea nominală. adoptă dorințele celorlalți; au bucuriile numeroase, repetitive, fetișiste, obsedate, eterne al masochiștilor. […] ei preferă să suporte un tiran pe care îl știu (care îi umilește în limitele unor legi care nu permit umilințele excesive), decât să îndure

spaima imprevizibilă;

ori lipsa de figură paternă;

ori desconsiderarea ei;

ori singurătatea.

*

romancierii sunt poate singurii conștienți de iluzia (de vreme ce-și consacră timpul cultivării ei) pe care-o zămislește orice povestire și de strania vitalitate care se naște din această ficțiune. singurii care știu că sunt oricâte romane posibile și nici un adevăr în spatele lor. că sunt oricâte întrebări posibile și nici o ghicitoare propusă cu adevărat în spatele dramei ce crește în ele. de aceea oamenii adoră examenele, concursurile, inițierile, alegerile, de aceea organizează atâtea competiții, citesc atâtea romane cu cheie, se amuză inexplicabil să dezlege cuvinte încrucișate: ei vor să creadă că există un răspuns care precedă întrebarea lor, acolo unde nu e decât țipăt de pulmonare, scenă invizibilă, nesfârșită interogare corporală, contingență sexuală. vor să creadă că există o încifrare inițială, că există o direcție sau o speranță pentru viața lor.

și-o să revin prin zona asta, că-mi place.

p.s. din quignard mi-am stors și primele idei întru viitoarea-posibilă lucrare de disertație, nu-i puțin lucru în vremuri tulburi ca ale mele, doamne păzește!

anaїs nin şi sexul

cred ca n-am citit „la viata mea” prea multa literatura erotica asumata; prin notiunea asta incerc sa exclud, pe de o parte, literatura asa-zisa pornografica (vezi „amorurile unui print” a lui apollinaire, ca tot o-ncepusem de curand, unde totusi treburile pot fi citite si-n cheie parodica; chiar si asa, io zic ca plictisesc, oricat de românească ar fi sperma aia din neverosimilele aventuri – aici mi-am permis un mic intertext cu romanul – de gasit la paralela 45; ma rog, in categoria asta as plasa si seria „belle de jour/nuit” etc.), iar pe de alta parte scrierile viguroase, sa le zic asa, ale unui burroughs sau miller, unde prezenta sexualitatii explicite (si extremizate uneori sau excesive, cum vrei; ceva cu ex-…, oricum) o da in altele, e o componenta a unui sistem de idei, a unui manifest, nu sistemul insusi, deci nu miza in sine.

ceea ce-mi vine in contextul de fata sa numesc literatura erotica ar fi, sa zicem, „amantul doamnei chatterley” sau „elogiu mamei vitrege”, unde erotismul e si implicit, si explicit, dar mai mult implicit, chiar discret si cam nespectaculos sau pur si simplu neconvingator pentru un cititor (de) acum. dac-ar fi sa vorbesc despre „delta lui venus: povestiri erotice” (subtitlul in engleza fiind „erotica”, simplu) a lui anaїs nin (ca-i clar ca „delta” ii apartine si ei, vorba aia; sau mai ales ei), as face-o atat in termeni de erotism, cat si de pornografie (fara sa-i atribui prin asta o nota depreciativa neaparat). erotice in scrierile ei mi se par in special atitudinea, spiritul, simturile, asa cum se citesc ele dinspre personaje inspre autoarea concreta (sau invers – conteaza mai putin directia asta de propagare). porno e practic ceea ce se vede, ca sa zic asa; ceea ce ni se infatiseaza, ni se expune; ceea ce se exhiba (si alte ex-uri), iar treburile astea vizuale sunt cat se poate de explicite: pedofilii, nimfomanii, pozitii, orgasme, perversiuni, gafaieli, ejaculari, fetisuri, mici bizarerii/curiozitati sexuale, ma rog, tot soiul de experiente mai mult sau mai putin inedite; aici „cochetatul” scriitoarei cu psihanaliza se vede de la o posta. aici s-ar putea sa fac o eroare de argumentare, in sensul ca nu chestiunile astea in sine sunt porno, caci efectul de pornografie apare, printre altele, tocmai la redarea lor intr-o forma mai mult sau mai putin reusita (de obicei nereusita); iar eu, in schimb, ma pregateam sa spun ca tocmai reprezentarea lor, prin limbaj si imagini  - uneori cam prea metaforizate pentru gustul meu -, le diminueaza impactul si le domoleste, le face mai soft si, prin urmare, le umple de un erotism sugestiv. tot aici, discutia poate fi alunecoasa pentru ca e vorba de o traducere si n-am cum sa-mi dau seama pana unde merge, de fapt, in original, eufemizarea asta a faptelor.

lectura povestirilor (exclusiv noaptea, pentru ca, btw, se adoarme bine cu ele si se viseaza pe masura, he he) mi-a produs o scindare perfecta de atitudine: pe de o parte si aproape inevitabil, citind ca un cititor-femeie ce sunt uneori, am empatizat cu virginele-si-tarfele-si-nimfomanele-si-frigidele deopotriva, caci unele senzatii sunt pe bune expresive si nuantate si savuroase; pe de alta parte, insa, in paralel si cu constiinta limpede, am dezvoltat un soi de dezgust/dispret filologic, ca sa zic asa, fata de scaparile autoarei, care in mod clar stie mai mult sa fie femeie decat scriitoare – ceea ce nu-i lucru putin, sa ne-ntelegem, hmm… dar ca sa si exemplific nitel: structurile narative si artificiile pe care le incearca ea sunt cam ieftine si „expirate” si, in plus, folosite prea ostentativ, facil, parca in forma bruta (ca si referirile psihanalitice); vezi jocul cu povestirea-in-povestire si alte mise-en-abîme-uri de-astea groase (pictorul care-i povesteste modelului sau nu-stiu-ce aventuri picante ale altui model), motivul „manuscrisului gasit”, personajele astea – ca tipologii ale frustrarilor – care-si proiecteaza lamentos fanteziile sexuale fie scriind, fie citind – ceea ce desigur creeaza efectul asta de reflectare a scriitorului/cititorului chiar in carte -, unele dialoguri fortate si penibile, vrand parca sa-si depaseasca conditia periferica, cand stim cu totii ca miza sunt scenele de sex [asta e ca-n filmele porno care mai dezvolta cate un fir din asta epico-labirintic, ca sa arate ca e mai mult decat sex acolo!]. de remarcat, tot la nivelul constructiei, finalurile „retezate”, un pic… neterminate chiar, care nu trag concluzii, nu fac morala, nu dau sfaturi sau solutii.

cred totusi ca, cu oarecare ingaduinta sau distanta fata de scriitura slabuta, fara sa faci vreun maret compromis de lectura, te poti realmente bucura, dozat, din cand in cand (cam asa – nu tot deodata, ca se anuleaza efectul), de povestirile astea de o feminitate care combina in proportii destul de fericite forta cu sensibilitatea; nici nu braveaza (gen „bagau”, mi-am amintit acu din senin), nici nu se scurge in sentimentalisme gretoase; impresia mea generala e ca, din fericire, delta lui venus ramane un spatiu viu, deschis, care te invita, pana la urma, sa-ti mai si traiesti viata, vorba aia.

fara a trage vreo concluzie, sunt oarecum curioasa de doua chestiuni : cum ar citi, respectiv cum ar traduce, un barbat povestirile astea? (se-ntelege, deci, ca traducerea a fost facuta de o tipa.)

p.s. poate ca m-am pripit nitel cu “elogiu mamei vitrege”, care nu e de un erotism nespectaculos-neconvingator, cum ziceam acolo, insa lady chatterley da. (la ea o sa revin zilele astea, c-am niste treburi de rezolvat, se pare.)

și mie-mi place luni (1)

nu ma gandisem niciodata la vreo ‘rubrica’ pentru blogul asta, dar le-a venit altora ideea (din imperiul utopic si de la blogul meritoriu) si mi-a placut si m-am bagat si eu si iata care e faza: ca fiecare isi va fi ales o zi din saptamana in care sa propuna, intru multipla degustare – la citire, la vedere si la auzire -, cate o bucata/un nume de pret in acest sens, dupa schema urmatoare (prima-mi incercare va fi cu titluri foarte ‘de suflet’, iar ziua aleasa e, dupa cum bine se vede, lunea):

• carte: dubla flacara. dragoste si erotism, octavio paz
• melodie: swing it low – morphine
• film: sex, lies & videotape (1989), steven soderbergh
• pictor: rene magritte, bien sur