[o pauză]

cum spuneam și cam acu 3 ani pe vremea asta, când totuși eram mai în putere, crecă trebuie să fac o pauză de vreo lună și ceva de pe blog, ca să-mi scriu și io disertația în pace depresivă, cum se cuvine. mă rog, dacă totuși se ivește vreun subiect nebunesc sau alte necesități, probabil că n-o să rezist să țin în mine până în iunie, ce să fac?!

oricum, de sex reader mă țin în continuare cu sfințenie, că asta e tot ce mai am în viață.

și acum, un interviu:

Care este cel mai mare viciu?
Să fut

Dar cea mai mare meteahnă?
Fut orice

De la ce vârstă fuți?
Time immemorial

Îți place să fuți?
Da

Ce-ți place cel mai mult la actul sexual?
Pula-n pizdă

Dacă ai putea să fuți pe oricine vrei, care ar fi acela?
Orice

Oi fuți?
Dacă oile sunt incluse în mulțimea lui „orice”, atunci da

Cum se face că ești Berbecuț, dar ești de sex feminin?
Când fuți orice, sexualitatea este un factor secundar

La acest viciu se mai adaugă și alte vicii demne de menționat?
Să beau și să fumez, dar cel mai mult îmi place să fut

Crezi că sexul ți-a transformat viața?
Nu, pentru că să fut a fost dintotdeauna viața mea. Deci nimic nu s-a transformat

Preferi oile mai bogate-n lână sau niște culori specifice?
Orice

Pe mine m-ai fute?
Da

nimic nou pe fb

[imagine jean rustin, să se știe] de mirare sau revoltă nici nu se pune problema.

încă o grozăvie marca fb

dragă fb,

îți mulțumim pentru vigilența distopică cu care, tocmai tu, pornografie nici măcar camuflată, vii să cureți lumea de păcate și ne ștergi pagina sexreader, ce-ți lua în deșert statementul of rights & responsabilities, expunând cu nerușinare toate perversiunile văzute și nevăzute ale pământului. știm că oamenii sunt ușor influențabili la sexualitate și alte stricăciuni și puteau imita ce vedeau pe site-ul nostru murdar. însă tu le-ai venit într-ajutor și bine le-ai făcut! acu își pot relua liniștiți masturbarea voyeuristă a creierelor uitându-se pe pozele de la botezul plozilor foștilor colegi de generală, mai grași cu 100 de kile și stabiliți, după posibilități, în spania sau italia. de asemenea, ei pot urmări cu scrupulozitate sutele de gânduri și sentimente ale celor câtorva sute de oameni din listă pe care nu i-au văzut și cu care n-au schimbat o vorbă în viața lor. apoi își pot exhiba mizeria existenței prin poze proprii, de uz exclusiv intern (deși asta ei n-ar putea-o înțelege vreodată). cu alte cuvinte, pornografia continuă, e acasă la ea, doar că nu conține urme de cuvântul „sex”, iar asta este tot ce contează pentru tine, fb! oricum, ne-ai dat o lecție binemeritată întru evlavie și pudoșenie și ne-am lămurit (dacă mai era cazul) că oamenii din spatele tău, probabil niște roboți, sunt adânc imbecilizați, ceea ce ne și înduioșează un pic, dincolo de consternarea pe care ne-ai provocat-o.

de unde se vede că hiper-democratizarea asta e expresia perfectă a distopicului, însă bine că tirania cenzurii ne excită.

mulțumim.

familia, această oroare pornofotografică

de departe cea mai traumatizantă experiență pe facebook e să te uiți pe pozele oamenilor, eventual foști colegi de școală, cu precădere acele poze pe care nimeni nu pregetă să le scoată în văzul lumii, pentru că toți sunt mândri de ele, anume: pozele de la nuntă și botez, pozele cu muierea gravidă, pozele cu plodul tocmai născut – iar un copil în primele luni nu poate fi decât urât, puțin monstruos chiar, căci e încă o creatură informă -, pozele cu mă-sa lăuză, grasă, transpirată și neîngrijită (că așa-i femeea când devine mamă, tre să se sacrifice întru totul), plus pozele cu tinerii părinți, prinși în plenitudinea decrepită a decorului casnic, înghesuit – aici, cu varianta clasică când bebele stă întins pe burta lu ta-so care se uită la tv, ce mai, deșănțare totală. pozele de acasă, când stă și omu comod, nespălat pe cap, în trening sau pijamale, intră într-un fals constrast cu pozele „publice”, de petrecere, în care iese și omu în lume și se gătește, se dichisește, deși transpare aceeași imagine odioasă: el cu fața lucindu-i a transpirație, gâtuit de cravată, ea cu suvițe și bucle rigide, ireale.

cu pozele astea, fascinația ororii și a morții se tot confirmă.

(habar n-am cine-s oamenii ăștia, dar practic știu totul despre ei, deși n-aș vrea și nici n-ar trebui.)

pozele astea nu doar că n-ar trebui să le vadă nimeni, ci n-ar trebui nici să existe, nici să fi fost făcute vreodată.

și totuși… „o familie fericită”, nu?

oribil

acu că enescu e pe ducă, revin la vechiul moloz.

aseară în centru m-am întâlnit cu o colegă de generală cu care mă înțelegeam bine pe vremuri, dar cu care practic nu mai vorbisem de mai bine de 10 ani, deși, firește, o aveam în lista de prieteni pe fb. (oameni suntem.) una-alta, tu ce mai faci, io ce mai fac, apoi mă-ntreabă:

- auzi, da’ tu te-ai măritat?

- nu, de ce? răspund io amuzat-mirată (și cu musca pe căciulă, heheeehehehe).

- păi am văzut pe fb că ți-ai schimbat numele…

(din numele real și cinstit de buletin, într-un acces de conștiință parțială și întârziată, am acceptat, la insistențele tovareșilor ludic-protectivi, să devin pe fb iuliana cizmă. o vreme mi-a plăcut, a fost frumos sentimentul. apoi m-am măritat cu wordpress și-asta a fost, avem o căsnicie fericită, cu cât mai depersonalizată, cu atât mai bine.)

în fine, dățile viitoare o temă mare, complicată, nenorocită. despre prietenie. așa ziceam că revin și cu barenboim. așa zic mereu. oribil.

de-ale mizantropiei

observ că de la o vreme dau din ce în ce mai tare semne de mizantropie, iar asta nici măcar nu mă întristează. adevărul e că nu simt nici o plăcere „să cunosc oameni noi”, dar nici să mai interacționez cu o bună parte din cei vechi. pe fondul acestei tendințe care m-a cuprins pe nesimțite, mi-am dat seama că-s atâtea tipuri de oameni – pentru că, da, e destul de eficient să lucrezi cu tipuri umane, în loc să te amăgești cu tot soiul de false individualități, mai ales că schemele comportamentale/de gândire ale oamenilor îi trădează rapid – deci atâtea tipuri de oameni pe care nu îi (sau le?) suport, încât în scurt timp voi rămâne chiar și fără prieteni pe/de fb, lucru care s-ar putea să mă cam întristeze… :(

genul de om despre care vreau să vorbesc acum nu e un exemplar prea interesant sau complicat, dar m-am tot lovit de el și prin urmare m-aș simți vinovată să nu-i acord puțină atenție: e vorba despre pizda (nefutută, în general, deși arată bine) care coalizează cu celelalte pizde ca ea împotriva bărbaților – care au dezamăgit-o de-a lungul vremii și (nu) vor decât sex (fără sentimente). nu e genul ușă-de-biserică, dar nici n-are vână să ducă dezmățul până la capăt, așa că se limitează doar la a arăta super-sexy, în principiu ca o târfă decăzută, pretinzând totuși respectul bărbaților. o recunoști mai ales după pozele de pe fb: este ea într-un „club de fitze” alături de pizdele-surorile ei, este ea la un party exclusiv „între fete” sau este ea cu pizdele ei hlizite și agățate toate de un tip care se vrea mișto, dar care trebuie să le fie doar amic. :( revenind la capitolul bărbați, pizda noastră e genul care îl așteaptă pe mr. right, dar între timp se combină platonic cu diverși retardați care, cum ziceam, o dezamăgesc, deși cercul de oameni prin care se învârte și din care își alege partenerii e format numai din retardați și oricum felul în care ea se poartă, gândește & co. nu-l poate atrage decât pe un retardat. (deci e un cerc vicios tragic din care chiar nu se poate ieși – dar e mai bine așa, pentru că rămâne specia asta unită, în propriul mediu.) este gagica al cărei scop în viață este să atragă vulgar atenția bărbaților, dar care se revoltă când unu vrea totuși, în mod firesc, s-o fută – atunci afli, ca bărbat, ca e virgină și o romantică incurabilă și că de fapt își dorește… altceva. ce ființă paradoxală!

p.s. mda, petrecerile astea programatice între fete (sau ideea unei astfel de inițiative) mă oripilează teribil.

poezia vaselor murdare & alte aventuri

tre’ să scriu, că-i achiziție (culturală) proaspătă:

de azi, cărturești & dilema veche au dat drumul pe facebook la un soi de concurs săptămânal cu premii cărți-cd-uri-ceai-„ceșcuță cu infuzor”, la care, ca să nu fiu nevoită să fur pentru a fi fericită, am zis să particip și io (asta înainte să văd care-i treaba exact). ei pun o întrebare – isteață sau nu -, iar omul trebuie să răspundă, după posibilități, chiar acolo la comments. iată cum începe: Povestiţi-ne o întîmplare din viaţa dvs demnă de-a fi scrisă într-un roman (eventual, poate ne spuneţi şi ce scriitor s-ar potrivi s-o scrie). mai departe uamenii au început cu nelămuririle, cu micile dileme (cât să scrie, ce să scrie, că vor să fie povești, nu romane, că n-au loc în 420 de caractere & alte căcaturi importante).

alta, în schimb, a spart gheața și și-a luat misiunea în serios, dându-le peste nas la proști. iată:

Pentru mine, fiecare zi e un subiect de roman. Pentru ca nu trece zi in care sa nu ma copleseasca cel putin un sentiment demn de scriere, chiar daca directiile din care vine el sunt, uneori, diametral opuse. Deunazi, chiar groaznica rutina - spalatul vaselor – mi-a servit o portie grozava de traire. Din spuma de detergent si grasimi , bunaoara, s-a itit șotioasă o intrebare legata de culoarea ochilor poeziei, daca i-ar avea. Răspunsurile, de atunci, încearcă să o definească mereu, fiecare din ele primind la schimb un semn de carte. Deja ne-am construit o comunitate pentru care culoarea ochilor poeziei este subiect de aprigă cercetare. :)

Mai mult decat un roman, insa, mi-ar placea sa fiu un poem. Mi-ar fi plăcut ca Sorescu sau Nichita Stanescu sa mă scrie. :)

(tipa e redactor la ziarul de bacău – „merită citit!”) sper sincer să câștige!

în aceeași ordine de idei, am chiuveta plină de vase murdare. mă duc să văd ce se ițește din spuma de detergent și grăsimi. dar mai mult din grăsimi. iar în noaptea asta îmi încep romanul. pentru că orice măruntă experiență cotidiană merită să fie povestită și dată mai departe, împărtășită cu celelalte surori nefericite care-s nevoite să spele vasele.

uameni care au fost…

cică asta e o fostă colegă de la litere. am găsit-o și io ca tot omu’ pă facebook. dac-aș fi știut-o dinainte…