filme peste filme

a venit toamna. a-nceput scoala. am vazut, intr-o inlantuire uluitoare si la propria-mi recomandare de fiecare data inocent-neinspirata, cateva filme intristator de slabe: o experienta de cacat la anim’est undeva in primele zile, cu filmulete teziste, ‘lectii de viata’ cu morala despre cum sa fim mai buni si sa ne iubim parintii, oricum ar fi iei! etc., un film obscur care a luat palme d’or in ’87, cu gerard depardieu in rolul unui preot vizitat de satana si patruns de abstractiuni plicticoase, alaturi de alte cateva personaje cvasi-isterice fara motiv, dar cu o placere debordanta de a se auzi vorbind ‘filozofic’ despre Nimic! (pentru curiosi, “sous le soleil de satan” se chiama filmul pre numele lui), “ensemble” cu ubicua audrey tautou, film care ar fi avut datele unei povesti inteligente (nu neaparat si inedite), dar care a alunecat, vazand cu ochii la propriu, in propria suficienta cliseica, culminand cu o iubire gretoasa (transformata in chip original dintr-o ura zgomotoasa!) regasita explicit de catre ‘cei doi’ chiar in gara(/aeroport?) cand iel se pregatea sa plece departe pentru ca ia n-avea curaj sa-si asume amorul! of. pe audrey tautou am vazut-o de curand si in alta semi-tristete previzibila, parca dinadins adresata duduilor, “coco avant chanel”, bien sur.

de cealalta parte, desi tot cam naspa sta treaba, aparu si ultimul film al lui woody allen, “whatever works” – un titlu care ar putea sa sune a un soi de disperare, credea amuzat vinci inainte, dupa care si-a schimbat parerea, in timp ce io cu tristete cred ca de fapt suna cam adevarat; sau cel putin ‘simptomatic’. foarte pe scurt, filmul (ca situatii, ca dialog, ca ‘filozofie’) si personajul central, boris – imbatranitul hiper-inteligent si nevrozat pe masura, umpic obsesiv-compulsiv (isi canta ‘happy birthday’ de fiecare data cand se spala pe maini, caci asa elimina microbii cu adevarat!), paranoic si mizantrop, cu accese de meta-narativitate etc. – sunt marca woody allen 100%, cu unicul mare pacat: ca nu e woody allen in rolul asta! pur si simplu, filmul nu a avut nici un sens pentru mine, nici un strop de ‘sare & piper’; personajul e jucat de unul larry david, pe care n-am putut decat sa-l semi-antipatizez de la bun inceput si sa-l privesc ca pe un insipid simulacru de woody allen. in virtutea arbitrarului – care nu poate fi decat ‘gros’ -, boris ajunge sa se casatoreasca cu o pustoaica inocent-profund-ignoranta, dar in felul ei fermecatoare! acu io nu stiu prea multe despre capacitatile intelectuale ale d-rei previn, ‘fiica’-sotia lui woody allen, si-mi imaginez ca nu ie chiar o proasta, insa situatia aminteste – prea explicit ca s-o iei in serios – de propria-i biografie. si atunci faptul ca personajul e jucat de un altul e prea grosolan ca sa-l interpretezi drept ‘distanta’ sau ‘protectie’ biografica, cum ar veni; acelasi lucru si daca woody allen ar fi jucat: apropierea ar fi fost atat de evidenta, incat s-ar fi transformat intr-o invitatie de a nu o exploata; cel putin nu intr-o  maniera ‘din topor’, cum m-am facut io c-o fac. in fine, detalii. probabil ca (doar) a imbatranit.

patima studentului la litere (varianta repovestită pe lung)

trebuie, e musai sa scriu cateva randuri despre “les amitiés maléfiques” (2006), de emmanuel bourdieu, un film plin de propriile potentialitati (semnalat si aicea), pentru ca abordeaza doua teme care (ma) ard, n-am ce face: scrisul si, sub diferitele ei forme, relatia mentor-discipol; in ambele, fundamentala ramane cautarea – a sinelui in sine, in interior, sau a sinelui in ’celalalt’, spre exterior. e acolo un material extrem de consistent, care poate fi exploatat in nustiucate directii, fiecare misto si relevanta in felul ei, dar tentatia dracului e sa vrei sa spui nitel din toate, sa intri in toate si, prin urmare, sa nu inchei nici una – si asta, evident, nu pentru ca vrei s-o bagi pe aia cu finalul deschis. schema pare ‘clasica’: cativa studenti la litere in cautarea unui ‘sens’, a unor ‘modele’, ispita inevitabila – clasica si ea – a scrisului si, dupa cum ne anunta si titlul, prietenia, prieteniile, desi tema asta e slab construita, ceea ce face ca ideea tradarii, care se doreste esentiala, sa nu se articuleze indeajuns de puternic. 

cel mai sclipitor student din an, andre, tanar revoltat-cinic-’genial’-fascinant-teatral, se-nconjoara de alti cativa studenti pe care, nu fara o anume brutalitate si vehementa a ideilor, a discursurilor etc., ii ajuta sa se descopere. intelectual. intamplator – adica nu -, unul va ajunge scriitor, altul actor, altul asistent universitar. in timp ce ‘mentorul’ andre va decadea; (in logica si verosimilitatea evenimentelor, as zice ca decaderea asta nu se sustine, dar o accept din considerente demonstrative.) vai, carisma lui e un soi de ‘fake’; andre al nostru se dovedeste un impostor, un mincinos (patologic!, cum s-a tot spus) care-si inventeaza scenarii impresionante despre propria evolutie profesionala, nu-stiu-ce.

 acu intrebarea e inevitabila, daca ne gandim la reactia si atitudinea amicilor sai – un dispret cu o vaga dezamagire -, afland ‘adevarul’: e andre mai putin valoros si mai putin ‘valabil’ ca (fost) mentor, daca totul n-a fost decat o ‘inscenare’, un exercitiu, pana la urma? cum judeci (sau judeci?) distinctia intre ce este un om ‘in sine’ si ceea ce se dovedeste a fi prin ceilalti, prin efectele fiintei sale asupra celorlalti?

in acelasi timp, tema scrisului e foarte vie; o alta fascinatie, in fond. cu totii scriu, incearca, se cauta, sterg, reiau, insista, asteapta confirmari etc., dar nimeni nu recunoaste. ca scrie, adica. (subiectiv: mi-a placut mult ca personajele nu erau scriitori, ci oameni-care-scriu, care-vor-sa-scrie etc.; mi-au placut camerele lor incarcate si inghesuite, dar in care n-are cum sa-ti vina sa te sufoci; sau poate era numai o camera sau cam asa ceva.) si repet cele doua replici, obsesive si nervoase, ale lui andre, citandu-i si el pe altii, desigur: ca toti vor sa scrie inainte sa citeasca si ca de ce scriu unii oameni? – ca-s prea slabi ca sa n-o faca.

[mi le-as scrie undeva deasupra capului (patului), sa ma culc si sa ma trezesc cu ele. in cap. si le-as da si altora mai departe, ca tare mai e nevoie!]

 

 

patima studentului la litere

sunt doua idei (printre altele - prea multe, as zice), inrudite, care se repeta in filmul “les amitiés maléfiques” (2006), de emmanuel bourdieu, asupra caruia voi reveni, cu siguranta. anume:

- ca toti vor sa scrie, inainte sa citeasca;

- ca unii oameni scriu pentru ca sunt prea slabi sa n-o faca.

(*unde personajele noastre sunt studenti la litere, cum altfel?)

ca-n filme

in 2 luni am reusit sa vad nici mai mult, nici mai putin de 2 filme! ca (re)devin un animal n-as mai putea zice, ca alte dati, ca intre timp citesc. (si sustin cu bucurie lectura in paralel a mai multor carti, dar asta e alta poveste.) oricum, singura solutie acum e sa merg la cinema, aici era si ideea: ca in fiecare miercuri seara la cinema union se intampla o chestie misto, “cineclub” pe numele sau; unde cativa oameni pasionati aleg cate un film tot misto, ne uitam si, la final, cine are chef ramane si la o discutie. (p.s. beletul e 3 lei.)

in contextul asta, am vazut aseara “la nuit americaine” (1974), prilej cu care m-am mai indragostit inca o data de jean-pierre leaud si truffaut (daca mai era cazul) in acelasi timp (mai ales c-apare si el; vezi poza, mai cu spatele). filmul da pe-afara de umor si de ‘filmicitate’, ca vorbim de un foarte meta-film, de o ‘arta poetica’ a regizorului, ca sa zic asa, de un film-in-film, de relatia viata – cinema. a fost ca o mare gura/baie de buna dispozitie isteata.

si, ca sa-ncepi si sa sfarsesti bine ziua, citeste-l pe barnes cu gandul, in fundal, ca e cel mai inteligent scriitor englez de la burgess incoace!

filmfilmfilme

sa-ncep cu ultimul vazut: “masculin feminin: 15 faits precis” (1966), jean-luc godard; godard care e mare, da, si pe care-l vad abia a doua oara (prima oara fiind cam nerelevant, de fapt) si despre care inca nu ma simt pregatita sa vorbesc pe bune; tre’ sa mai vad chestii de-ale lui si sa le diger cum se cuvine. dar, ca sa fiu cat mai directa, filmul m-a lasat cu gura cascata; sau, altfel zis, m-a tinut cu gura cascata de la-nceput pana la final. un colaj nebunesc, agresiv si indraznet – si ca tehnica, si ca continut – al anilor ’60 francezi, cu si despre tineri; in centru, jean-pierre leaud – one of my fav (mereu tanarul & nelinistitul antoine doinel din seria lui truffaut, despre care am mai scris), un soi de ‘french new wave icon’ pe vremea aia. [joc de cuvinte: daca 'masculin' contine 'mask' si 'ass', 'feminin' nu contine nimic... ultima scena, figura unei madeleine indecise si din 'feminin' ramane, dintr-o miscare, 'fin'; superb!] luat vreo 2 premii pe la berlin. m-a entuziasmat pana peste cap.

din odiseea mea cu woody allen bifez acu “manhattan murder mistery” (1993). tiparul cuplului allen – diane keaton (care a facut senzatie, ce sa mai…) incepe totusi sa ma cam plictiseasca. enough is enough. criminalii lui woody allen, putini cati sunt, nu-s niciodata ostentativi, cu omoruri ‘in serie’ etc.; de altfel, cu totii sunt indivizi demni, cu imagine, reputatie, intelectuali prosperi, minti limpezi, ba chiar oameni ‘cumsecade’ ai zice : )) (vezi “crimes and misdemeanors” sau, de ce nu, nitel dostoievskianul “match point”), care, extrem de contextual, ajung sa comita marea fapta. daca in astea doua tocmai amintite, vinovatul nu e prins, iar crima – in mod cinic, desigur – pare de fapt sa (re)stabileasca ordinea (asa, cam ca-n basm), de unde si un dramatism ‘grav’ (ca sa-l citez iar pe vinci), in “manhattan…” (a nu se confunda cu “manhattan”-ul din 1979, tot al lui woody allen), povestioara amatoresc-detectivista, care va duce la prinderea ‘animalului’, cu tot simtul ei (auto)parodic, m-a lasat rece. prefer de o mie de ori mai mult “rear window”-ul (1954) lui hitchcock, cu care inevitabil am facut legatura.

(in curand voi face primii pasi intr-ale filmului chinez. “farewell my concubine”, care a luat palme d’or in 1993, impreuna cu “the piano” – deja vazut si indelung savurat -, m-a coplesit, astept sa mi se ‘aseze’ impresiile.)

p.s. in imagine, monsieur leaud in rolul ratacitorului paul din “masculin feminin”. (aproape ca-mi pare rau ca pedanteria mea n-a mai mers atat de departe – caci comoditatea a fost mai mare – incat sa pun accentele in franceza; insa, cum nu folosesc nici diacritice, o iau ca pe o chestiune de consecventZa – ca sa Zic asa.) :)

cum iubesc francezii

cand simti ca ‘viata nu mai are sens’ (sau gust), cand tot suspenzi sau pui in paranteza sau amani realitati brutale si tensiona(n)te, e timpul sa vezi un film francez. cu dramele alea pe care aparent nu le poti lua in serios. pentru ca de aproape un an ma declar fan truffaut, am vazut – intamplator – si ultimul film din delicioasa serie “antoine doinel” (serie care incepe cu “les quatre cents coups”, 1959, despre care am scris cu intantare acu o mie de ani pe 360), adica “l’amour en fuite”, 1979 (mai clar spus, “love on the run”). antoine, in jur de 30 de ani, in pragul divortului (de christine; povestea lor in “baisers voles”) si intre alte cateva figuri feminine din trecut si din prezent, mereu prins in farmecele lor si fermecator, la randul lui. filmul e presarat de scene – rememorate mental sau livresc de antoine sau ‘femeile’ lui, pentru ca, da, si aici, ca si-n “l’homme qui aimait les femmes”, motivul cartii e prezent – din celelalte filme ale seriei. umorul e realmente istet (‘witty’).

don juan (3 in 1)

truffaut, binevenit cu “l’homme qui aimait les femmes” (1977), pentru un don juan casanovesc – ceea ce nu e deloc pleonastic si nici macar redundant. gandind un pic mai ‘dincolo’, emblema asta, ‘don juan & femeile’, ‘seducatorul’ etc., e o intamplare, aia care a prins si prinde la public. la frisch, de pilda, e geometria, nu femeile. adica adevarul. pur. ratiune. 2 cu 2 fac 4, ca la moliere. morala prezentului suspendat. clipa traita la randul ei pentru o clipa, ca apoi cautarea sa reinceapa, dar intr-un prezent continuu. care ramane asa si dupa moarte. moarte, fireste, bine construita, (auto)inscenata (la propriu), asta in cazul lui frisch, unde nu intervine nici o forta, nici o intentie moralizatoare. the making of. sau, de fapt, un pre-scenariu. don juan e actor si regizor. si la tirso si la moliere e actor, dar intr-un sens mai literar, e mai ‘personaj’ acolo, e o ‘figura’, e vorba de o teatralitate implicita. la frisch totul e explicit, contradictiile legate de final dispar. neincrederea lui don juan in lumea de dincolo, de judecata (de apoi etc.), refuzul unui ‘dincolo’ sunt demonstrate. are dreptate. nu-l mai trage nici o mana fatidica in infern. la truffaut devine esentiala tema cartii. aici ar fi elementul casanovesc. pentru mine, totusi, cartea lui don juan – generic vorbind – e o carte care se scrie la nesfarsit. prezent continuu, cum ziceam. de fapt, cartea lui don juan nu se termina niciodata sau pur si simplu nu exista, tocmai pentru ca exista si atat. fara margini. oricum, don juan-ul lui truffaut devine realmente scriitor; nu memorialist nostalgic si imbatranit, ca un casanova demn de mila. iar gestul modificarii gratuite si absurde a culorii acelei rochii – din rosie in albastra -, in ultimul moment sub tipar, marcheaza trecerea, intr-adevar. bertrand a realizat gestul artistic (in sens demonstrativ parca). totul e fie traire, fie scriitura. altfel, memoria nu exista pentru don juan, nici discutiile despre trecut – ce poate fi mai dezolant si mai ilogic pentru el, daca nu asta? dincolo de un eventual interes pentru tema/motivul lui don juan, filmul merita vazut si in sine. poate pentru pantofii superbi, rochiile si picioarele multelor doamne si domnisoare care se perinda prin fata noastra, purtandu-si cu demnitate frumusetea sofisticata in simplitatea ei.

intoarceri(-aminte)

un moliere (filmul, 2007) care voia sa faca tragedie, desi nimeni in jur nu dorea. e vorba de o lectie de teatru, pe alocuri usurica, e drept, dar ‘sanatoasa’. caci e vorba de ‘sentimente’ si nu de ‘aparente’ (contrar a ceea ce ne spune hamlet), de viata si apoi de arta, de viata care anticipeaza arta, de viata care poate face ea insasi arta (si asa mai departe). iar daca nu exista comedia care sa valorifice ‘trairile profunde’, atunci inventeaz-o! tot asa cum nu exista comedia momentelor dramatice si trebuie s-o inventezi! filmul e o acumulare incantatoare de farse, qui-pro-quo-uri, aluzii si iluzii, toate puse sub semnul unui umor reusit, chiar si cand mecanismul devine poate prea vizibil. m-a facut sa rad cu sinceritate. iar asta mi se-ntampla foarte rar la filme.