lecţia italiană despre oi şi dovleci

“night on earth” (1991) al lui jarmusch mi-a placut atat de mult si-n asa fel, incat mi-e foarte lene sa scriu despre el.

cam in acelasi timp, undeva dupa miezul noptii, in los angeles, new york, paris, roma si helsinki, niste oameni se urca in cate un taxi si cate o poveste – sceneta – ‘vignetta’ incepe sa se deruleze in mare stil. unde marele stil vine in primul rand din limbaj. din adecvarea perfecta a discursului (si a placerii lui, in mod clar) la personajul lui. cursa din roma, unde taximetristul e jucat perfect de roberto benigni (regizorul lui “la vita e bella”, pe care tot vreau sa-l vad si care tot ramane amanat), e o mica nebunie absurda, scoasa parca din fellini, plus inca ceva; climax curat. practic, am ras cu-gura-pana-la-urechi, avand in minte si scene din “amarcord”. clientul este un preot – ce altceva? -, iar taximetristul gaseste oportun si absolut necesar sa i se confeseze in timpul cursei. si-ntr-ale coloratului erotism. (de altfel, oile sunt deja consacrate de abilitatile lor in starnirea pasiunilor ravasitoare. cu blana lor moale si calda, cu privirea blanda… si woody allen o marturiseste.) as fi vrut, desigur, sa bag link spre scena cu pricina, dar stric toata aventura.

altfel, nici intalnirile din celelalte orase nu duc lipsa de absurd si umor, in diferite doze si ipostaze.

you’re all stanley kubrick!

de cand m-am intors (de mai bine de-o luna), din motive obscure, n-am putut sa vad (pana la capat) nici un film; aseara am tras insa de mine & de vointa mea indaratnica si am vazut cu mare placere  “colour me kubrick” (2005), unde personajul alan conway ‘este’ (a se citi ‘se crede’/'se da drept’ etc.) nimeni altul decat (fuckin’) stanley (fuckin’) kubrick, care de fapt e – pe bune – john malkovich. o farsa suculenta de la cap la coada, cu rasfaturi & desfatari ‘gay…ish’ (ca sa fiu in ton cu sugestivul subtitlu, “a true…ish story”), cu obsesii, cu fascinatia pentru ceea ce nu poti fi (atat in cazul lui alan/’kubrick’, cat si in cazul celorlalti amagiti meschini), pentru masti/fake-uri/iluzie/autosugestie/artificiu/inventia identitatii. muzica e foarte misto folosita, fie doar ca fundal, fie inserata – ca replica, sa zicem – in unele scene; vei recunoaste si cateva bucati chiar din filmele lui kubrick (“barry lyndon”, de pilda). finalul e comic (si, evident, cam amar), pentru ca visarea asta bolnava la lumea ‘buna’ & ‘glamuroasa’ a celebritatilor nu-l paraseste pe alan nici la balamuc – din contra! [replica mea favorita:  cand nebunii din salon incep sa strige, pe rand, dupa modelul lui alan, ca ei sunt stanley kubrick, asistenta ii anunta ingaduitoare ca 'ok, you're all stanley kubrick, so please, be quiet!']

și mie-mi place luni (1)

nu ma gandisem niciodata la vreo ‘rubrica’ pentru blogul asta, dar le-a venit altora ideea (din imperiul utopic si de la blogul meritoriu) si mi-a placut si m-am bagat si eu si iata care e faza: ca fiecare isi va fi ales o zi din saptamana in care sa propuna, intru multipla degustare – la citire, la vedere si la auzire -, cate o bucata/un nume de pret in acest sens, dupa schema urmatoare (prima-mi incercare va fi cu titluri foarte ‘de suflet’, iar ziua aleasa e, dupa cum bine se vede, lunea):

• carte: dubla flacara. dragoste si erotism, octavio paz
• melodie: swing it low – morphine
• film: sex, lies & videotape (1989), steven soderbergh
• pictor: rene magritte, bien sur

real arts & crafts

sunt prinsa: “looking for richard”, un meta-film-documentar-teatral senzational, de & cu al pacino. cu un shakespeare pe care abia de cateva luni am inceput sa-l descopar realmente, cand de fapt unii nu inceteaza toata viata sa-l (re)descopere si tot nu au timp destul pentru asta. ultima piesa de teatru la care am fost e – intamplator – o bucata shakespeariana, un hamlet(machine) vulgar, postcomunist si toate celelalte, urlator, isteric. am incetat sa mai merg la teatru dintr-un motiv foarte simplu: distanta dintre actor si rolul lui, distanta in care se plaseaza grosolanul, ridicolul, vesnicul tipat (caci mai nou toti actorii nostri par sa fi facut o pasiune-moda pentru a zbiera) si intotdeauna discrepanta asta ma face sa-mi fie rusine (n-as putea spune pentru cine) si-mi aminteste de teatru ca arta a naibii de conventionala a carei provocare e tocmai sa ma convinga, in artificiosul ei, ca ar trebui sa fie de fapt a naibii de reala. sa ne gandim la hamlet; unde arta teatrului e expusa in deplinul ei paradox: joc al aparentelor si al inautenticitatii (caci, se-ntreaba hamlet, ce-ar face actorul dac-ar fi in locul lui?) care totusi reveleaza adevarul. filmul strabate drumul de la un simplu (si viu, pana la urma) shakespeare ‘boring’ pana la un shakespeare dincolo de el insusi, care inseamna de la lectura pana la internalizarea replicilor, care la randul lor inseamna direct gandire. cum zice un tip intervievat la un moment dat: say less, mean more. si apropo de tipat, sunt cateva persoane (domni si doamne) de-a lungul documentarului care dau sugestii de interpretare; unul atinge exact marea problema a actorului – ca el trebuie sa vorbeasca tare, ferm, ceea ce implicit inseamna o departare de sine (de-aia ne e cel mai firesc sa vorbim incet), ramanand totdata el si in rolul lui, pentru a convinge. al pacino da o incredibila lectie (si n-o spun cu sensul de didactic-peiorativ) de lectura shakespeariana, de intelegere, de imaginare si proiectie si de traire, pana la capat, si totul exact sub ochii tai. ca sa nu mai zic de contextele extra-’fictionale’ in care am surprins un al pacino imbatranit (si) fermecator. fermecator probabil c-a fost dintotdeauna.

restrangand deci sensurile, l-am gasit foarte sexy. si pe shakespeare la fel; dac-am sta macar sa citim fiecare rand cu toata atentia…

his own spider

eram foarte curioasa sa vad ‘spider’-ul lui cronenberg (2002). e cu un tip ‘zdruncinat’, ca sa zic asa. si, cred, o lectie evidenta de psihanaliza. recuperarea si reconstituirea – vezi motivul puzzle-ului – anumitor scene din copilarie; o copilarie puternic marcata oedipian, cu atat mai mult cu cat chiar tatal ii va ucide mama. paralelismul trairilor: atunci si totodata acum, martor exact in momentele lacunare ale copilariei sale, pe care totusi nu trebuie sa uitam ca le ‘umple’ cu ceea ce mintea lui schizoida gandeste. de aceea, nu stim realmente daca tatal chiar si-a ucis sotia si, de fapt, nici nu conteaza asta. maica-sa si cea care-i devine mama vitrega sunt interpretate de aceeasi actrita, iar identitatea se pastreaza uneori si pe linie masculina: el i se substituie propriului tata, ceea ce-mi aminteste de modul in care freud il interpreteaza pe hamlet – tot in cheie oedipiana, desigur: hamlet & claudius sunt de fapt la fel, nutresc pana la urma aceeasi dorinta si de-aia ezita hamlet sa-l ucida, pentru ca-l intelege, claudius i-a implinit – dar pe o cale paradoxala – marea fantezie. in film insa micul spider, intre ura si identificare fata de tata, intre doua tipuri de atractie sexuala (mama si ‘tarfa’) ajunge sa se lase coplesit si apasat de crima, tocmai pentru ca nu stie nici cine e el, nici cine sunt de fapt ceilalti. e interesant deci de urmarit permanentul transfer identitar – de altfel destul de clar, nu de tipul ‘mulholland drive’-ul lui lynch -, atat la nivelul trecutului, cat si in prezentul, care pare sa incerce sa completeze si sa rezolve acele lacune despre care vorbeam. si nu se rezolva nimic.