Tag Archives: filme
woody allen îngroașă încă o dată gluma
deci fiți pe fază că iar scoate woody allen un film turistic cu farse obosite – măcar de-ar face unul în bucurești sau în sarajevo! altfel, dumnezeule, oare când se va opri din scleroză? (eh, știm cu toții când.)
Like this:
articole (2)
pentru că nu știu cum am uitat de „rubrica” mea de articole despre sex, literatură și alte vedenii, revin pe calea cea bună și ne aruncăm ochii de data asta pe niște liste vizuale-superficiale de tot hazul. bucurați-vă că nu-i mult de citit:
- scriitori & măsurători – greutatea și modelul bărbii față cu gravitatea poetică, cu calcule făcute după o magie anume… tolstoi, dickens, melville fruntași!
- design de titluri de film, istoria sa colorată în 2 minute jumate.
- rămânem tot la film, tot la design – clever minimalist movie posters.
- un clasic top 100 – cele mai tari cărți de non-ficțiune, pe domenii. părerea lu guardian.
- „critică genetică” – notițele și schemele lui coppola pe o pagină din the godfather, romanul, întru pregătirea lui godfather filmul. e cu mult sânge.
- design again – cele mai reușite coperți paris review ever. (my fav.)
sau
porno-recenzia
pentru că, fără nici un motiv, n-am mai văzut de ceva vreme un film (bun), am zis să mă bag direct la miez de data asta și să nu mă mai ascund dupe deget. unul e deep throat (1972), iar celălalt, alice in wonderland (1976), „an x-rated musical comedy” (lol, vorba lu als).
1. deep throat e o piatră de hotar în istoria filmelor porno, făcându-le, la vremea sa (adică în acea „golden age of porn”), pe feministe să sară de cur în sus și să se pună pe treabă în tot soiul de mișcări dubioase anti-pornografie, anti-violență pornografică și, mă rog, anti- în general, pentru că altfel n-are rost… spre deosebire de porn-ul rece, prea „economic”, prea „teleologic”, prea perfect și scuturat de podoabe, vorba aia, în filmul nostru dominante sunt plăcerea gratuitului, intriga, absurdul, parodicul, micile conversații & drame, realismul puțin stângaci, penisurile relativ mici și părul pubian îmbelșugat. emoționanta poveste se țese în jurul lindei, cam tristă că mereu în timpul sexului parcă lipsește ceva (orgasmul & co.), ea visând să simtă (să vadă, să audă), drept confirmare a plăcerii supreme, artificii și clopote bătând (pentru cine?, hehe). ajunsă la un doctor binevoitor, află taina (ne)fericirii sale – că n-are clitoris unde are toată lumea, ci – cum bine ați intuit – în gât! și de-aici lucrurile se încing și se lasă cu băut/sorbit cola din pizde (btw, apare și melodia de la ultima, probabil, reclamă coca cola, asta așa-zisă de colecție. de altfel, muzica e alt element important în film).
povestea cu deep throat merge însă mai departe – nush cum dracu, dar parcă mereu se întâmplă așa. e-un făcut, cum s-ar spune! – nu doar cu vreo 5 sequel-uri până prin ’92 (mai soft, din păcate, și în mod sigur fără farmecul originar), ci și cu clasicele acuzații mai (melo)dramatice decât însăși fatalitatea clitorisului în gât. linda lovelace, eroina, îl acuză pe bărba-su, „pornografist” și el, c-a bătut-o-violat-o-obligat-o-și-amenințat-o(pe ea și pe familia ei)-cu-pistolul-la-tâmplă să se răscrăcească pe ecran și nu numai! etc. după care, având revelația complet neașteptată de a fi jucat în filme porno (lucru de care cu toatele își dau seama abia post factum), se alătură mișcării anti-pornografie, împreună cu altă faimoasă oropsită, post-violată și prostituată maltratată prin olanda, andrea dworkin - deși sincer mă-ntreb cine dracu să fi îndrăznit să fi pus măcar un deget pe ea… mda, parcă am mai auzit povestea asta undeva, la maria scheinder care s-a plâns ulterior că marlon brando a violat-o cu unt în cur în last tango in paris, scena nefiind planificată în scenariu. :/
deep throat apare menționat și în ”a cultural history of the penis” de david friedman, în cadrul„cazului” dworkin & co. cartea, serios și nu mai puțin inedit documentată, a fost scoasă și la humanitas, tradusă în schimb de o proastă, simona mudava, care lasă titlul filmului în engleză și bagă o notă de subsol în care „explică”, „gât adânc”. („lol”.) și cu asta și-a făcut treaba! (ciudat e că, văd pe net, e implicată în psihologie/psihanaliză & stuff, ceea ce desigur înseamnă că n-a vrut decât să menajeze publicul. mic-burghez. whatever.)
altfel, în time am găsit un articol foarte foarte mișto despre istoria porn-ului în film, when porno was chic.
și, tot altfel, deep throat e un film pur și simplu al dracu de amuzant. „the end. and deep throat to you all.”
2. despre alice poate altă dată! cert e că e un soi de veronica, fată bună… costume, animale, reverii, descoperiri, inițieri – tot ce vrei și ce nu vrei, ce mai, un mic basm aproape porno pentru cei mari!
_______________________________________
[later edit]
toată ziua m-a chinuit gândul că dworkin asta seamănă cu… cineva. inițial ziceam că e o combinație supradimensionată de nicu covaci de la phoenix cu florian pittiș, dar cred că am aflat și sper să nu mă înșel sau să mă hazardez prea tare: seamănă cu marian nistor de la savoy.
Like this:
the life and deeds of mr stanley kubrick, film director
oricare din filmele lui cantareste cat munca de’o viata a unor regizori mai marunti [si'n comparatie cu el aproape toti ne par marunti]. foarte umil, eu voi cita doar cateva secvente:
Dr Strangelove: sir, i have a plan… [stands from his wheelchair] Mein Führer, i can walk!
Lolita: we’re really very fortunate here in West Ramsdale. culturally, we’re a very advanced group with lots of good anglo-dutch and anglo-scotch stock. and we’re very progressive, intellectually
2001: just what do you think you’re doing, Dave?
Clockwork: one thing i could never stand was to see a filthy, dirty old drunkie, howling away at the filthy songs of his fathers and going blerp, blerp in between, as it might be a filthy old orchestra in his stinking rotten guts
Barry Lyndon: [e, cred, Filmul Absolut]
Shining: don’t worry Mom. i know all about cannibalism. i saw it on TV
FMJ: me sucky sucky. me love you long time. me so horny
EWS: don’t you think one of the charms of marriage is that it makes deception a necessity for both parties?
***
i return again and again in my mind to the film that i elected to show my friends on the Sunday, America time, when i got the news that Stanley died. and some people came over to the house that night. they were scheduled to come over for dinner anyway. we talked the whole night about Stanley and i wanted to show all of them a scene from a movie that for me represented how deep Stanley’s heart was and how much he could love and show emotion because he’s been criticized as an unemotional director. i thought he was a very emotional director. and so i put the last scene from Paths of Glory where Christianne [who he then married] plays the German captive girl that stands up and sings in front of all the French soldiers bringing down the house in tears. and as the soldiers cried, we all cried watching just the last scene, not the whole picture. that isolated last scene hit a chord with everyone in the room. two people had never seen Paths of Glory but were still totally affected by that sequence. and that, to me, represented who Stanley was as a human being.
[Spielberg on Kubrick: excerpt from an interview included on Eyes Wide Shut DVD release]
***Kubrick. Merge birfa prin tirgul global cum ca Stanley Kubrick ar fi fost posesorul celei mai mari colectii private de porn de pe planeta (asta se intimpla inainte de explozia www!). De altfel, inca de la inceputul carierei sale Kubrick a vrut sa faca un ‘blue movie’ iar, conform lui Frederic Raphael, co-scenarist la Eyes Wide Shut, realizarea unei orgii ‘convingatoare’ in EWS l-a macinat pe Kubrick luni la rindul . Daca v-am captat atentia trecem la pasul 2; daca nu, rezolvati un Rubik’s C(ube).
Undeva pe la 1965, intr-un interviu, Orson Welles (o influenta majora asupra lui Kubrick) zicea: ‘among those whom I would call the younger generation of directors, Kubrick appears to me to be a giant’. Stiti vorba aceea din popor: ‘it takes one to know one’.
Barry Lyndon. My favourite Kubrick si probabil unul dintre cele mai frumoase filme ever made.
Ramine sa-l intilnesc pe cinefilul insensibil la scenele de interior din BL filmate fara iluminare artificiala, doar luminari, ceva geniu plus ‘lenses for candlelight photography by Carl Zeiss’. Bloody brilliant!
Irlanda merita si ea o mentiune pentru amabilitatea cu care si-a imprumutat dealurile inverzite echipei de filmare.
Cut to:
Kubrick si W.M. Thackeray: in moarte ‘good or bad, handsome or ugly, rich or poor they are all equal now’.
***
blasfemie! veti spune, dar cutez: 2001: A Space Odyssey nu e un film SF stricto sensu, caci pentru moviegoer-ul venit sa se adape pavlovian cu actiune SF dupa canoanele fixe ale meniului, socoteala de acasa nu se va potrivi cu cea de pe fotoliul de catifea rosie si va casca repede de plictis. moreover, chiar si la scara naivitatii de o tandrete copilaroasa a SF-ului anilor 60, unele scene… well, ehrm… they fridge the nuke. pentru mine insa, e in primul rand o lectie de filosofie, dar ochiului spectatorului ii trebuie rabdare si virtuti de prisma ca sa descompuna alchimia impletirii tuturor ingredientelor dinauntru. pelicula e suport, SF-ul pretext, insa firul rosu e pur Nietzschean [what is the ape to man? a laughingstock or painful embarrassment..] cautarea e metafizica, parcursul e estetica si simbolism, iar Kubrick – om-orchestra stapanind magistral arta contrapunctului. ah, si oricat de paradoxal ar putea sa para, Kubrick chiar pulverizeaza – subliminal dar hatru [remember the Zero Gravity Toilet ?] – toate cliseele SF “dans l’air du temps” in 1968.
bref, nu cautati invataminte sau intelesuri, ci doar intrebari.
[ps: moooor dupa fotoliile alea..]
***
prima data cand am vrut sa vad Eyes Wide Shut s’a intrerupt curentul pe la mijlocul peliculei. tocmai ma intrebam: ce cauta Tom Cruise in acest film?
a doua oara, totul mi s’a parut confuz, complicat, enigmatic. am descoperit un Kubrick alchimic, obsedat de ocultism. un vartej de vise, orgii, fantasme, impulsuri inconstiente si conflicte reprimate. dialoguri banale si repetitive. m’au incercat senzatii extreme: de la iritatie la fascinatie. doar muzica mi s’a parut fara cusur si absolut justificata la fiecare interventie.
mi’am zis sa’l vad si’a treia oara. mi se parea imposibil ca un creator extravagant si genial precum Kubrick sa nu incerce sa comunice ceva prin filmul asta. la a treia vizionare filmul s’a dovedit nelinistitor, inclasificabil, contradictoriu. am ramas cu o singura idee concreta: ca “nici un vis nu e doar un vis”: un fel de poarta deschisa spre o multitudine de lecturi.
***
Din cele treisprezece filme ale lui Kubrick, Barry Lyndon mi se pare cel mai aproape de perfectiune, iar din acesta, secventa finala este poate my all-time favourite. intr-un reenactment al unei scene anterioare – Lady Lyndon semnand acte, cu diferenta notabila ca Lord Bullington si-a obtinut in final locul ravnit langa mama sa – aceasta este tulburata pentru un moment de amintirea lui Barry, dar isi reprima orice semn de emotie. Nu isi permite decat gestul de a se opri cateva secunde si a privi in gol, iar gandurile sale ne raman si de aceasta data inaccesibile. Apoi continua sa semneze hartiile intinse de fiul sau, in timp ce camera se indeparteaza.
E o incununare a tuturor scenelor in care Kubrick, in timp ce pare ca ne refuza apropierea de personajele sale, preferand sa inlocuiasca spectacolul sentimentelor cu cel al naturii si al interioarelor somptuoase, reuseste sa obtina tocmai rezultatul contrar.
***
cand spun Kubrick, spun portocala mecanica. atat. nu superproductia spartacus, cu care ai mei m-au chinuit pe la cinemauri ceausiste, ca e cu chirc duglas d-aia etc. nu odiseea spatiala cu care m-a chinuit la teve tcm-ul. nu ews cu care m-au coplesit osanalele criticilor. nu mai amintesc de lolita, fata cu bucle neverosimile care mi-a stricat iremediabil impresiile romanului adorat.
ci portocala. a, si shining!
baletul raului si-al haosului. decorurile futurist-obscene. funerariile lui purcell. brother sir. fetele ranjitoare ale tinerilor. burlesc revenge. societatea preamoderna. si mai ales A NOUA.
***
Kubrick este un regizor care avea obiceiul sa scoata capodopere care luau cativa ani pentru a fi intelese de contemporani, poate si pentru ca nu-s usor de vazut pana la sfarsit. se aseamana oarecum cu Van Gogh, diferenta fiind, printre altele, ca urechea sa a ramas oarecum intacta. unul din momentele cand era cat pe ce sa fie zdravan sifonata s-a petrecut in timpul filmarii Clockwork Orange, in anul de gratie si eliberare sexuala ‘69.
in minutul dupa ce-am facut poza, ne spune Dmitri Kasterine in Guardian, platforma s-a prabusit zgomotos. Stanley era un tip calm, nu se grabea niciodata, dar a tasnit ca un iepure din pusca. n-am mai vazut ceva asa rapid.
***
De fiecare data cand trebuie sa vorbesc despre filme & tot ce-i legat de ele ma simt intaiul ageamiu al lumii.
Desigur, pana si intaiul ageamiu al lumii stie cine-i Stanley Kubrick si i-a vazut cateva filme. Si lui i-au placut unele, altele nu (Eyes Wide Shut – paradoxal, l-am vazut de cele mai multe ori. Pentru ca de vreo 3 ori am adormit inainte de final si de vreo doua ori niste amici au vrut sa ma convinga ca e grozav. Ce teroare!)
Dar oricate filme as vedea, cand zic Kubrick zic inceputul de la 2001: A Space Odissey. L-am vazut demult, la cinemateca, la Eforie. Imi aduc aminte si acum senzatia – aceeasi cu cea de la prima decolare: m-a lipit de scaun si mi-a taiat respiratia.
N-o fi printre filmele mele preferate, dar pana acum nu am mai gasit unul care sa aiba acelasi efect. And that’s Kubrick to me.
***
voroncas
în timpul filmărilor la eyes wide shut, un nimeni, alan conway (“An aptly Nabokovian name”, zice kubrick) în căutare de identități & senzații tari se dă drept stanley kubrick prin londra, deși nu știe mare lucru despre el și nici filmele lui nu-l interesează prea tare (“What an ingrate! He steals my identity and yet my films aren’t good enough for him!”, zice tot kubrick). așa a ieșit colo[u]r me kubrick, a true…ish story, în care malkovich se joacă de-a being stanley kubrick. “you’re all stanley kubrick, so please, be quiet!”
altfel, serios despre kubrick scrie și prin Philosophy of Stanley Kubrick.
***
[p.s. my fav rămâne încă barry lyndon.]
filme peste filme
a venit toamna. a-nceput scoala. am vazut, intr-o inlantuire uluitoare si la propria-mi recomandare de fiecare data inocent-neinspirata, cateva filme intristator de slabe: o experienta de cacat la anim’est undeva in primele zile, cu filmulete teziste, ‘lectii de viata’ cu morala despre cum sa fim mai buni si sa ne iubim parintii, oricum ar fi iei! etc., un film obscur care a luat palme d’or in ’87, cu gerard depardieu in rolul unui preot vizitat de satana si patruns de abstractiuni plicticoase, alaturi de alte cateva personaje cvasi-isterice fara motiv, dar cu o placere debordanta de a se auzi vorbind ‘filozofic’ despre Nimic! (pentru curiosi, “sous le soleil de satan” se chiama filmul pre numele lui), “ensemble” cu ubicua audrey tautou, film care ar fi avut datele unei povesti inteligente (nu neaparat si inedite), dar care a alunecat, vazand cu ochii la propriu, in propria suficienta cliseica, culminand cu o iubire gretoasa (transformata in chip original dintr-o ura zgomotoasa!) regasita explicit de catre ‘cei doi’ chiar in gara(/aeroport?) cand iel se pregatea sa plece departe pentru ca ia n-avea curaj sa-si asume amorul! of. pe audrey tautou am vazut-o de curand si in alta semi-tristete previzibila, parca dinadins adresata duduilor, “coco avant chanel”, bien sur.
de cealalta parte, desi tot cam naspa sta treaba, aparu si ultimul film al lui woody allen, “whatever works” – un titlu care ar putea sa sune a un soi de disperare, credea amuzat vinci inainte, dupa care si-a schimbat parerea, in timp ce io cu tristete cred ca de fapt suna cam adevarat; sau cel putin ‘simptomatic’. foarte pe scurt, filmul (ca situatii, ca dialog, ca ‘filozofie’) si personajul central, boris – imbatranitul hiper-inteligent si nevrozat pe masura, umpic obsesiv-compulsiv (isi canta ‘happy birthday’ de fiecare data cand se spala pe maini,
caci asa elimina microbii cu adevarat!), paranoic si mizantrop, cu accese de meta-narativitate etc. – sunt marca woody allen 100%, cu unicul mare pacat: ca nu e woody allen in rolul asta! pur si simplu, filmul nu a avut nici un sens pentru mine, nici un strop de ‘sare & piper’; personajul e jucat de unul larry david, pe care n-am putut decat sa-l semi-antipatizez de la bun inceput si sa-l privesc ca pe un insipid simulacru de woody allen. in virtutea arbitrarului – care nu poate fi decat ‘gros’ -, boris ajunge sa se casatoreasca cu o pustoaica inocent-profund-ignoranta, dar in felul ei fermecatoare! acu io nu stiu prea multe despre capacitatile intelectuale ale d-rei previn, ‘fiica’-sotia lui woody allen, si-mi imaginez ca nu ie chiar o proasta, insa situatia aminteste – prea explicit ca s-o iei in serios – de propria-i biografie. si atunci faptul ca personajul e jucat de un altul e prea grosolan ca sa-l interpretezi drept ‘distanta’ sau ‘protectie’ biografica, cum ar veni; acelasi lucru si daca woody allen ar fi jucat: apropierea ar fi fost atat de evidenta, incat s-ar fi transformat intr-o invitatie de a nu o exploata; cel putin nu intr-o maniera ‘din topor’, cum m-am facut io c-o fac. in fine, detalii. probabil ca (doar) a imbatranit.
văzute şi nevăzute, spuse şi nespuse
a fost o luna de taceri, iar pentru asta o oarecare lista de motive. probabil ca plictiseala fata de alte bloguri s-a reflectat intr-un soi de ingaduinta duioasa pentru propriul blog, stare in care, cel mult, am reusit sa emit draft-uri peste draft-uri. apoi, numeroasele filme, in ritm alert, vazute in astea cateva saptamani lesinoase, ritm care pana la urma a facut din toate un mare film lin curgatoriu, cu imagini suprapuse impresionist(ic), cu personaje care circula nestingherite dintr-un scenariu in altul, deci numeroasele filme, vazute haotic, vazute cu un fel de foame & sete, s-au ingramadit ca-ntr-o masina de tocat din care, insa, n-a mai iesit nimic. ar fi, ce-i drept, o digestie ratata. am mers mult la cinema. sau mai mult am mers la cinema. la mtzr dau - tot mult - film francez, de care nu cred ca m-as satura. de cealalta parte, ca si cu lectura, din nou caut, cu voiosie si crispare deopotriva, sensul celor mari. si nu doar din considerente de istorie cinematografica sau literara. un fellini la care nu prea stiu cum sa ma uit, desi imi place. un balzac pe care nu vreau sa-l las sa ma plictiseasca, desi ma plictiseste. a predominat sentimentul ca nu ar fi nimic de spus din ceea ce nu s-a vazut deja, in film; ca tot ceea ce vad eu si mi se intampla numai mie se multiplica la nesfarsit si in constiintele celorlalti, ca wow ceea ce spui tu chiar acu s-a mai spus oricum si inainte si in mod sigur mai bine! chestie care, se stie, provoaca sau inhiba. si nici nu e cazul vreunui fatalism pentru asta. eu insami ma repet.
filmfilmfilme
sa-ncep cu ultimul vazut: “masculin feminin: 15 faits precis” (1966), jean-luc godard; godard care e mare, da, si pe care-l vad abia a doua oara (prima oara fiind cam nerelevant, de fapt) si despre care inca nu ma simt pregatita sa vorbesc pe bune; tre’ sa mai vad chestii de-ale lui si sa le diger cum se cuvine. dar, ca sa fiu cat mai directa, filmul m-a lasat cu gura cascata; sau, altfel zis, m-a tinut cu gura cascata de la-nceput pana la final. un colaj nebunesc, agresiv si indraznet – si ca tehnica, si ca continut – al anilor ’60 francezi, cu si despre tineri; in centru, jean-pierre leaud – one of my fav (mereu tanarul & nelinistitul antoine doinel din seria lui truffaut, despre care am mai scris), un soi de ‘french new wave icon’ pe vremea aia. [joc de cuvinte: daca 'masculin' contine 'mask' si 'ass', 'feminin' nu contine nimic... ultima scena, figura unei madeleine indecise si din 'feminin' ramane, dintr-o miscare, 'fin'; superb!] luat vreo 2 premii pe la berlin. m-a entuziasmat pana peste cap.
din odiseea mea cu woody allen bifez acu “manhattan murder mistery” (1993). tiparul cuplului allen – diane keaton (care a facut senzatie, ce sa mai…) incepe totusi sa ma cam plictiseasca. enough is enough. criminalii lui woody allen, putini cati sunt, nu-s niciodata ostentativi, cu omoruri ‘in serie’ etc.; de altfel, cu totii sunt indivizi demni, cu imagine, reputatie, intelectuali prosperi, minti limpezi, ba chiar oameni ‘cumsecade’ ai zice : )) (vezi “crimes and misdemeanors” sau, de ce nu, nitel dostoievskianul “match point”), care, extrem de contextual, ajung sa comita marea fapta. daca in astea doua tocmai amintite, vinovatul nu e prins, iar crima – in mod cinic, desigur – pare de fapt sa (re)stabileasca ordinea (asa, cam ca-n basm), de unde si un dramatism ‘grav’ (ca sa-l citez iar pe vinci), in “manhattan…” (a nu se confunda cu “manhattan”-ul din 1979, tot al lui woody allen), povestioara amatoresc-detectivista, care va duce la prinderea ‘animalului’, cu tot simtul ei (auto)parodic, m-a lasat rece. prefer de o mie de ori mai mult “rear window”-ul (1954) lui hitchcock, cu care inevitabil am facut legatura.
(in curand voi face primii pasi intr-ale filmului chinez. “farewell my concubine”, care a luat palme d’or in 1993, impreuna cu “the piano” – deja vazut si indelung savurat -, m-a coplesit, astept sa mi se ‘aseze’ impresiile.)
p.s. in imagine, monsieur leaud in rolul ratacitorului paul din “masculin feminin”. (aproape ca-mi pare rau ca pedanteria mea n-a mai mers atat de departe – caci comoditatea a fost mai mare – incat sa pun accentele in franceza; insa, cum nu folosesc nici diacritice, o iau ca pe o chestiune de consecventZa – ca sa Zic asa.) :)
what’s your perversion?
combinatie memorabila: vazut (adica luat, in sfarsit, inima in dinti, trecut peste spaimele fata de marile-clasicele-must-see-uri s.a.m.d.) “citizen kane” (1941, orson welles), urmat de “everything you always wanted to know about sex (*but were afraid to ask)”, 1972, woody allen – cine altul?
nici despre unul, nici despre celalalt n-am prea multe de zis (din motive diferite insa). sa m-apuc sa vorbesc, eventual cu pretentii de seriozitate, despre “citizen kane” e ca si cum as incepe din senin sa vorbesc despre shakespeare. la fel de bine, n-are nici un rost sa m-apuc sa-mi dau cu parerea, in mod ‘impresionistic’. [deci s-ar putea spune ca de fapt n-are nici un rost sa mai mentionez ceva despre el. in fine, ca la multe altele, m-am uitat fara informatii premergatoare - in afara de faptul ca era # 1 ever in nustiucate clasamente; pentru ca abia dupa sa-ncep demersul decodarii, google-(e)ala, pe principiul 'deci care-i faza?'. groso modo, ar fi vorba de hiperinovatii tehnico-narative.]
ei, dar adevaratele provocari apar tot la woody allen! ca sa-l citez pe inteleptul tovaras razvan (vezi blogroll), filmul mai sus notat abordeaza teme ‘serioase, aproape grave’… :)) si poate nu atat temele – care-s de fapt una singura – fac toata savoarea, cat abordarea (probabil de-asta mi-a placut urmatoarea apreciere la adresa lui woody allen – ‘his traditional neurotic filmmaking style’). cu maxim profesionalism si plasticitate, dar si elocventa, filmul isi propune sa raspunda, in decursul a 7 situatii/scene independente (‘vignettes’), la intrebari fundamentale precum:
- do afrodisiacs work?
- what is sodomy?
- why do some women have trouble reaching an orgasm?
- are transvestites homosexuals?
- what are sex perverts?
- are the findings of doctors and clinics who do sexual research and experiments accurate?
- what happens during ejaculation? (cu woody allen in rol de spermatozoid – insa unul cerebral!)
§
altfel spus, noapte buna. nici nu poate fi altfel. (spus.)
so-woody-allen-like
* acuma ‘in perioada asta’ nu ma uit nici la filme cu mos craciun, nu am ornamente colorate prin camera, n-am brad, n-am luminitze si, mai ales, n-am ceea ce stim cu totii ca e mancarea de craciun – sa zicem ca asta ar fi partea mai trista din poveste. si nici macar nu sunt singura. iar ‘gestionarea’ sarbatorilor – si a spiritului atasat lor – departe de familie imi face mai bine decat m-asteptam. e pur si simplu altceva. [revin cu impresii mai incolo.]
voiam de fapt sa vorbesc – din nou si pentru a nustiucata oara – despre woody allen. “love and death” (1975) mi-a adus imediat in minte un “barry lyndon” (kubrick, acelasi an, banuiesc ca e totusi inainte nitel) rasturnat. cele mai ridicole si mai stupide schimburi de replici mustesc de referinte culturale – nu prea subtile, ce-i drept, dar tocmai asta e si ideea. pentru ca woody allen este si maestrul stangaciilor (aparente) si al ‘tushei groase’. foarte misto sunt relatiile anacronice dintre personaje (in frunte cu boris, care fireste ca n-apartine sub nici o forma cadrului descris, rusia, secol 18 etc.; totul, din nou, e joaca; in joaca); ca urmare, fiecare pare sa comunice prin propriul tub/canal izolat – ceea ce desigur duce la absurd, tocmai pentru ca formal comunicarea functioneaza (vezi scena intalnirii oficiale dintre ‘don francisco’ cu sora-sa si ‘napoleon’, cu conventiile multiplicate mecanic). marea savoare e rezervata privitorului. pur si simplu ador stilul lui woody allen. (‘penal’: “well, since this may be your last day on earth, let’s go back in my room and make love!”/ “ooh, nice idea… i’ll bring the soy(a) sauce.”) el zice ca asta ar fi cel mai ‘personal’ film al lui. habar n-am.
“play it again, sam” (1972) trebuie vazut, neaparat, in oglinda cu “casablanca” (1942) – ca doar cine dracu’ n-a vazut “casablanca”?! din nou, exacerbarea cliseelor (care, mda, poate deveni iritanta, de la un punct incolo; vezi insusi tiparul personajului allan – deja stim: vesnicul impatimit al filmelor, dependent de calmante si terapie, stangaci si frustrat erotic, cam sociopat etc., dar, fireste, mereu adorabil! apoi vezi imaginea lui humphrey bogart.). in fine, parodie din cap pana-n picioare.
acuma, ca o concluzie, e ‘fun’ sa vezi woody allen; si e al dracu’ de enervant si de stupid daca-l vezi l-i-t-e-r-a-l. ca sa aduc nitel discutia in ‘viata noastra cea de toate zilele’, cel mai trist e cand se-ntampla sa te simti, prin diverse experiente proprii, ca-n filmele lui; pentru ca atunci se cam dovedeste ca nu traiesti decat niste cacaturi ieftine si de prost gust [redundant, stiu], pe care nu esti in stare sa le abordezi cu viziunea, umorul, absurdul lui, nici macar ca experiment.
__________________________
[a murit harold pinter. ca tot vorbim de maestri.]
nu mă mai joc cu nimeni de-a woody allen
tot mai multi oameni ale caror pareri nu-mi sunt indiferente par sa se puna de-a curmezisul sincerei si spontanei mele simpatii pentru woody allen, lasandu-ma intr-o vaga stare de descumpanire, urmata imediat de voluptatea de a ramane singura – alaturi de vinci, totusi; insa cine stie pentru cata vreme… poate se va dovedi si el un ‘tradator’, in ziua de azi nu mai poti avea incredere in nimeni si-n nimic (nici macar in vinci!) :)) – in & cu lumea asta a mirarilor ‘woodyallen-iene” (imi cer scuze pentru termen; n-am gasit altul mai bun momentan).
asadar, multe fraze precum acestea mi-au rasunat in urechi sau doar in fereastra mess-ului in ultimele zile:
- woody allen mi se pare cam diletant, nu prea l-am inteles niciodata;
- pai am incercat si eu sa vad ce mi-ai zis; bananas – am adormit; si deconstructing harry – am adormit; [concluzia mea aici, cu o ceea ce numim 'straight face': pai nu cred ca mai are rost sa incerci si altceva.] (desi, hmm… stau acu si ma gandesc ca poate totusi “sweet and lowdown” ar merita o sansa?)
- dupa post-ul precedent, ba chiar am primit un soi de ‘amenintare’; parafrazez: vezi ca downloadez filmul lui woody allen, daca nu-i fain ma supar pe tine, e la 80 la suta [ceea ce, desigur, m-a facut sa ma simt responsabila, mai ales fiind aproape sigura ca, neplacandu-i stilul lui allen in general, n-o sa-i placa nici "anything else", la dracu'];
- si ar mai fi cei pe care woody allen nu-i impresioneaza pur si simplu si care, nerezonand sub nici o forma cu incantarea mea, ma fac sa ma simt ca o nebuna cand imi amintesc scene din filme (vezi, de pilda, introducerea la annie hall – cum dracu’ sa nu-ti placa?! of.). [etc.]
p.s. da, stiu: gusturi, optiuni & sensibilitati diferite – refuz insa, in cazul de fata, o discutie ‘rationala’, din simplul motiv ca am senzatia ca a nu-ti placea woody allen e acelasi lucru cu a nu-ti placea ciocolata. :)) dubios de-a dreptul.
p.s. 2 si btw, azi am vazut inca unul: “crimes and misdemeanors” (1989); tot singura, fireste, cu draperiile negre trase. (si mi-am dat seama c-ar fi ceva sa recitesc “crima si pedeapsa”.)
broken (pink) flowers
jarmusch din nou. “broken flowers” (2005). cu referire la don juan. insa referirea asta cam putea sa lipseasca. faptul ca, undeva trecut de 40 de ani, era inca burlac, ca de-a lungul vietii avusese iubite risipite peste tot, ca, undeva la final, zice ca ceea ce este este acum (trecutul e dus, iar viitorul nesigur) si ca vecinul lui il considera un don juan nu-l face in ochii mei un don juan. e vorba, mai degraba, de un don juan pe dos; ‘odiseea’ se orienteaza spre trecut – sa vada el, conform unor ‘semne’, care dintre iubitele lui de acum 20 de ani ar fi mama ipoteticului sau fiu. cele cinci femei (inclusiv cea moarta) sunt extrem de diferite si-i ofera experiente – mai mult sau mai putin jenant-conversationale – pe masura. concluzia e ca fiecare ar putea fi mama cautata, asa cum orice tanar de 20 de ani, intalnindu-l pe strada si fixandu-l din priviri, i-ar putea fi fiu. filmul a luat, printre altele, premiul juriului la cannes. cert e ca mie bill murray (protagonist aici, precum si-n “lost in translation”) imi displace, in seninatatea, lentoarea si confuzia – gandita, probabil – a rolurilor sale; bine, atitudinea asta o poti vedea si in cheie absurda. (de-asta, la final, cand o ia la goana brusc dupa pusti, am ramas putin surprinsa – nu-l credeam capabil de o asa reactie. uite, dom’le, ca e viu!) ce e foarte misto in film e muzica. un soi de jazz cu radacini etiopiene. un anume domn – pe care deja am inceput sa-l ascult – mulatu astatke. enjoy.
stranger than…
“stranger than paradise” (1984), jarmusch. nu sunt multe de povestit. pentru ca e un film care nu merita asa ceva, ci sa fie vazut, cu un simt ascutit al absurdului. luat ‘golden camera’ la cannes. filmat in ceea ce se numeste, in termeni specializati, ‘long takes’ (un fel de ‘shot’-uri mai lungi), care surprind o singura scena, uneori numai cateva imagini, urmata mereu de ‘ecran negru’ (cum sa-i zic altfel?), ca-n filmele mute, insa fara scris. contrapunctic; aici aduce cu “coffee & cigarettes”. dialog redus, greoi, ironic, istet. m-a izbit initial – ulterior a inceput sa-mi placa – tehnica asta a momentelor moarte. a scenelor incheiate fara concluzie, fara suspendare, doar tacere si privire in gol. doi americani descurcareti (unul cu ‘istorie’ maghiara) si o unguroaica (adica doua, dac-o socotim si pe matusa – o prezenta ciudata si comica totodata). finalul ramane descompus in trei. directii. mi-a placut. am fost si eu acolo in viscol langa lacul erie. lirism in sine.
woody’s point
woody allen nu se dezminte. zice ca “match point” (2005) ar fi chiar cel mai bun film al lui. asa o fi. trebuie vazut in ‘cheie’ dostoievskiana, dupa cum ni se indica inca de la inceput cand eroul nostru citeste “crime & punishment” (intr-o editie penguin) si, alaturi, “the cambridge companion to dostoievski” – asta mi-a placut. bine, actul sau decisiv ramane doar conceptual ‘gratuit’, ca-n ordinea concretului, cu cinism, il va salva. apoi e chestiunea norocului si a nenorocului; de vazut cum verigheta – detaliu salvator – se roteste in aer, se loveste de gard si cade fix pe partea care trebuie, ca mingea de tenis. dincolo sau dincoace de fileu. simplu. 1/2. cat despre privitorul din mine… o senzatie de disconfort si tensiune emotionala m-a marcat pe parcursul filmului; trebuie sa fii, probabil, un porc ca sa nu te traga nitel de maneca. (pentru ca, porc fiind, nu ai maneci, desigur.) pentru placerea mea, eu zic ca are si ceva din “american psycho”. poate ma-nsel.
acelasi woody allen, ca un prozator istet ce e, il ia pe semifrustratul profesor de literatura kugelmass (eveu, chel, cu o sotie handicapata si copii pe masura) si-l duce fix in “doamna bovary”, apoi o ia pe ‘madama’ si o aduce in new york-ul anilor ’70. cum si ce iese trebuie vazut la sursa. intre timp, la lectura momentelor cu pricina, sute de studenti si cititori ai lui flaubert observa cum lucrurile o iau razna printre/de dupa randuri. copios. jocul personajelor transportate apare si-n “trandafirul rosu din cairo”, film de prin anii ’80, care, pentru o impresie cat mai autentica, merita vazut la cinema. woody allen e meta- & stuff pana-n maduva oaselor. cum sa-i rezist(i)?
si slava domnului ca nu e un film despre tenis.
