mi s-a confirmat din nou că lucrul cu oamenii e cel mai al dracu. și nu tre să fii mare mizantrop ca s-ajungi la concluzia asta. există însă confortul lucrului cu textul, cu obiectele, cu cifrele (nu-i cazul meu), cu aparatele, cu formele. asta te poate, ce-i drept, aliena, dar în fond rămâne o experiență personală, intimă, pe care o rezolvi cu tine însuți, fără spectatori. restu (cu câteva excepții) e de dat aiurea cu gura, e „comunicare”, ești tu expus deschis flexibil în fața lumii, e corpul tău & umorile tale frecate incomod, dar obligat politicos de corpul & umorile celorlalți. cu cât interacționez mai puțin cu tine, cu atât mai bine pentru amândoi. tot ce ține de slujbă-„job”-„carieră” încă-mi apare drept spațiul extremei alterități prin excelență. vreau să mă lași în pace și să te uit cât mai repede până mâine când o să te văd iar. vreau să știu deja totul ca să nu fiu nevoit să te întreb și de fapt să nu-ți cer nimic. și în general nu caut să mă integrez, deci nu căuta să mă integrezi pentru că am depistat amabilitatea scremută și nu vreau să te obosesc. sigur n-avem nimic în comun, iar ceea ce avem nu contează. în fine, dă-mi de lucru acasă sau dă-mi o bulă închisă în care să-mi văd de treabă. probabil n-o să rezist mult pentru că m-apucă crizele de libertate & bucuria de a face încă propriile alegeri, dar măcar sunt liniștit o vreme.
de azi sunt deci un pic mai liberă, ceea ce înseamnă că în sfârșit pot dormi dimineața cât îmi place.
