binecuvântatul pelerinaj în lumea lui creangă mi-a prins atât de bine încât nu-mi mai găsesc locul ‘pe praful ăsta’-n bucurești. (marele mit bucureștean e promisiunea cantității – întotdeauna vei avea ce să faci, n-ai cum altfel. gândul comod al unei potențialități enorme, pe care totuși n-ajungi s-o actualizezi prea des sau prea inspirat, e suficient pentru a te face să revii mereu în bucurești, mulțumit că e cel mai bun dintre compromisurile posibile. în românia.)
din creangă cel dincolo de text – unde totuși textul rămâne imposibil de epuizat, o spun acu la o lectură proaspătă – n-a rămas mare lucru. o parodie involuntară. datorată unui discurs muzeal de căcat. de altfel, discursul muzeal de căcat, verbal și non-verbal deopotrivă, este o marcă definitorie a locurilor vizitabile din târgu neamț & împrejurimi. spre delectarea cinicului. cea mai mare parte a expozițiilor & ‘universurilor’ puse în scenă cât mai îngrămădit sunt reconstituiri ieftine, prost gândite chiar și pentru un vizitator copil. inautenticul grosolan & kitschul sunt la ele acasă. inautenticul care maschează inautenticul – o poveste fără sfârșit.
la casa lui sadoveanu, în biblioteca cu “cărți care i-au aparținut scriitorului” găsești, la o privire mai atentă, și cărți din anii ’70.
în așa-zisa casă a veronicăi micle numai câteva obiecte expuse chiar i-au aparținut, restul fiind ‘donații’ sau, pare-se, simple ‘obiecte de epocă’ – formulă comodă, gândită să închidă gura vizitatorului. ‘acest pat nu i-a aparținut scriitoarei [?], ci este o improvizație pentru a da mai multă intimitate camerei’. eh, dar să admitem că aici pierderea nu e prea mare, căci, în fond, who the fuck was veronica micle? o femeie cu o viață cam tristă. restul e, practic, tot improvizație & autosugestie.
la cetatea neamțului, e teatru – chiar de păpuși! – de la un capăt la altul. cetatea e reconstruită într-o mare proporție, obiectele expuse sunt ‘replici’, sălile sunt ‘locuite’ de manechine pestrițe care imită jalnic vreo scenă de la curtea medievală. preferam câteva ruine sincere. (dar iată și o bucățică din ghidajul gay – de neprețuit – care a durat vreo oră.)
la bojdeucă, aflăm nonșalanta ‘informație’ că prietenia dintre creangă și eminescu e cea mai frumoasă din literatura română. spațiul și-așa mic devine sufocant cu panourile lucioase de pe pereți – ultima tendință muzeală din zonă. gard de gard, se-ntinde un soi de grădină zoologică literară horror (construită pe spațiu privat), cu personaje care mai de care mai împăiate din poveștile lui creangă.
la vlahuță, lângă mănăstirea agapia, măicuța ne indică un exemplar din romanul “dan”, care ‘pune bazele romanului psiologic românesc’. se mai pot admira, de asemenea, o șuviță din părul scriitorului, o scrisoare ultracreștină adresată fiicei sale și (prea) multe alte obiecte ale acesteia, doar pentru că a fost căsătorită cu i. d. ștefănescu, istoric de artă (mai ales creștină și aia).
alte curiozități:
(o umilă încercare de suvenir de la librăria mănăstirii neamțului)
(1. o haină a fiicei lui vlahuță – nimic senzațional)
(2. tot o haină a fiicei lui vlahuță! a se compara cu cea anterioară)
(pur și simplu un panou )
(porno lupul din ‘parcul tematic ion creangă’)
(pisica nebună din același parc)
Like this:
One blogger likes this post.
[poe, dar și alți literați aici]
