nicolae breban, un sugulete?*

* posibila tema de cercetare filologica.

contextul (putina istorie pentru necunoscatori): da, mi-am dat dracu’ licenta aia. cu bine. desi miza era in mod evident de literatura comparata, am bagat, pe principiul nucii in perete, si un capitol cu un asa-zis don juan romanesc, caci sebastian-vlad popa e la catedra de literatura romana; si ca sa evitam probleme, comentarii etc. exista, intr-adevar, si in literatura noastra cateva ilustrari explicite – mai mult sau mai putin reusite, adica mai putin reusite, sa ne-ntelegem sau, oricum, nu texte de prima mana, cum s-ar spune – ale faimosului si fascinantului don juan. radu ionescu (cu anumite semne de intrebare asupra ‘paternitatii’), hortensia, victor eftimiu, teodor mazilu, nicolae breban – acest dostoievski-nietzsche-thomas mann mioritic! si asupra lui merita sa ne concentram intreaga atentie.

timpul fiind scurt, presiunea mare, fara precedent, spaima pe masura etc., a trebuit, pentru lucrarea mea, sa-l sacrific pe maestrul breban, adica sa nu-l citesc – io, personal, ca sa zic asa; dar a-l pomeni era esential, asa ca vinci insusi s-a sacrificat intru cultura si, printre reprize de somn pe la bcu, cu multa greata si sudoare, a reusit a (de)savarsi gestul mitic – citit-a pan’ la capat “don juan” de nicolae breban si povestitu-mi-l-a dupa cum urmeaza. (noi am sesizat in analiza lui un strasnic simt critic si am considerat ca aici zace destinul unui mare critic literar. cum modestia si exigenta de sine il impiedica a se expune, ne-am considerat moral responsabili, intru cultura din nou, sa-l promovam, sa-l scoatem din umbra, sa-l lasam sa… zbooaaare. iata, asadar, cateva pasaje miezoase , selectate din amplul sau text, asa cum l-am primit la redactie; faptul ca n-ati citit romanul, ca nu stiti personajele etc. nu va dauna intelegerii textului critic, fiti pe pace!)

(Nicolae) Rogulski (Don Juan), pularoi, are viciul femeilor, traieste si el intr-o inconsecventa de intensitati si preferinte [...]

Cateva cuvinte ‘obiective’ despre Rogulski:

se imbraca complet neingrijit, miroase urat (de multe ori a tutun, probabil la fel ca Breban), profesor de istorie ratat, dar mai degraba ratat in sensul in care este si Rusul – din propria optiune (Rusul incercase mai multe facultati, dar nu prea a reusit sa stea la nici una prea mult – el credea, uitandu-se la bibliografie, ca ar trebui sa invete ani intregi pentru o anumita materie ca sa treaca examenul si I se parea nedrept sa-l treaca asa – era perfectionist, futalau); nu prea-i place sa recunoasca ca-i ratat; adica vorbeste rar despre asta (cum se confeseaza el vreunui personaj), statura impunatoare (dar nu se compara ca a lui Dan Andrei, fost rugbyst, ca si Vasiliu, cu care suspectez ca se juca de-a varatu’ mingii de Rugby intre amortizoare), e miop (tot reapare chestia asta de mai multe ori, natia ma-sii, trebe sa aiba o semnificatie; poate ca nu prea facea distinctie intre femeile pe care le futea – ma rog, asta daca o facea de la distanta). [...]

E innebunit si dupa Cici, care este considerabil mai frumoasa decat tarfa de Tonia (Tonia are 2 copii cu Vasiliu, a propos!), dar la ea mai degraba functioneaza treaba aia cu retardarea (face de mai multe ori secs cu ia si ii baga mielul in traista, dar de-a lungul romanului aja!). [...]

Deci e si diferenta asta sociala intre ei (asta e bine de urmarit, deci, in raport cu faptul ca Tonia este idealul lui Rogulski, “porumbita” lui, cum ii zice; pula mea…). Bine, deci n-o atinge la pizdulica, insa, la un moment dat, incearca s-o cam stimuleze el, intr-un alt sens. [...]

[in chip de concluzie:]

Romanul este scris de un schizofrenic locvace, animal de rasa, muncitor, plugar, proletar, marlan, pseudo-filosof si -ganditor, doritor de trasaturi umane, urat, mancator de rahat si nu in ultimul rand bolnav de Alzheimer – pentru ca, nush cum dracu’, uita cam ce spune cu… un spatiu dintre cuvinte inainte. O face frecvent. Nu stiu daca n-am uitat sa mentionez ca e urat. Dar e.

p.s. ramane la milostenia si placerea fiecaruia dintre noi daca breban este sau nu este un sugulete.

ce-a rămas după joi

[cand te simti ca un cur si-ncerci sa aduni piesele de puzzle ravasite aiurea si sa gandesti (despre tine, despre ceilalti, despre tine) - atat cat se poate in limitele apasatoare ale unei senzorialitati amplificate -, o bagi pe scris, in general cam fara destinatar, si greu te mai opresti. ipostaza asta, pe cat de la-ndemana, pe atat de gretoasa. asadar, pe fondul acestei dispozitii nelamurite, deviez nitel - in chip cat se poate de artificial - ca sa povestesc despre altele mai aratoase in obiectualitatea lor.]

bookfestul nu mi s-a parut nici macar obositor. si nici dezamagitor propriu-zis, desi ma dusesem cu sacul mare de asteptari. m-a lasat intr-o linistita indiferenta mai degraba. iar asta e in general de rau. in fine. ceea ce insa chiar m-a incantat a fost editura art. si e nu prima data cand o spun. au carti frumoase – si pe dinauntru si, mai ales, pe dinafara. mi-am luat de la ei doua chestii care tin de simtul gratuitatii pur si simplu: “un roman sentimental” al lui alain robbe-grillet (scriitor pe care n-as zice deloc ca l-am savurat in “reluarea”, in ciuda teoriilor lui tentante cu noul roman & stuff), pentru ca are paginile in deplina si ireversibila virginitate – adica trebuie sa le tai tu cu grija si cu un coupe-papier, de preferinta; si mai e si bagata frumos in tipla, ca o cutie de bomboane. de vineri ma uit la ea si tot aman momentul deschiderii. (am facut-o cadou unei prietene si de-atunci am ramas cu frustrarea in latenta.) iar a doua chestiune e “ecclesiastul. cantarea cantarilor” mai ales pentru ca e pre stihuri retocmite acum de serban foarta si pentru ca e si ea intr-o editie inedita. [nu, nu m-am dat cu iisus si astia. trivializand nitel lucrurile, cantarea cantarilor e un soi de... povestea povestilor, stim cu totii asta.] mai mult din plictiseala mi-am luat inca un barnes (“pedantul in bucatarie”, care acu ceva vreme mi s-a parut o porcarie in primele 2 pagini, asa c-am renuntat, dar mai multa lume atunci mi-a sarit in cap si iata-ma decisa sa reconsider treburile, cine stie). episodul 2 din bookfest s-a desfasurat cu mine in absentia, insa dorintele mi-au fost indeplinite: “junky” al lui burroughs (in engleza, desigur; era doar 25 lei) si alain de botton cu “consolarile filozofiei”, la curtea veche (pe tanarul domn il stim cu “eseuri de indragostit” – cele pline de witz si tare-s curioasa ce-as mai zice acu de ele).

pana la urma nu stiu daca achizitia cartilor astora a avut sau nu legatura cu examenul de joi (ca tot am fost intrebata), examen la care am luat niste note de o proportionalitate care nu ma face decat sa cred ca satana a fost la mijloc: 9,50 la literatura (aia veche, cu umanism si alte distractii), iar la limba 5,90 (unde, antipatia fiind reciproca, rezultatul e echitabil). dar, ca sa-nchei intr-o nota optimista si cu inima deschisa, important e ca, din cate se pare, asta a fost si ultimul meu contact – cel putin sub presiune – cu aceasta disciplina fascinanta care se cheama limba romana contemporana si care, cu o precizie inginereasca, se compune din fonetica & fonologie, morfologie, sintaxa, lexic & semantica – fiecare absolut spectaculoasa in obscuritatea si-n sinea ei, se-ntelege.

joi din nou

hai ca la examen fu frumos azi, cel putin in ceea ce priveste literatura veche, la care ma gandeam ca, duamne fereste, o sa ne rupa cu cantemir. asta mi-era marea spaima. in schimb, au bagat-o prietenos si ospitalier pe “elemente umaniste in literatura romana veche”. tentatia pe care o avusesem la un moment dat de a insista pe pasoptisti/romantici s-ar fi dovedit un dezastru, ca a picat “tiganiada”. duamne fereste, din nou. frumusel ar fi fost, insa, si “titu maiorescu & junimea”. la interbelici nu inteleg de ce au ramas blocati pe arghezi. iar ultimul subiect a fost un fel de hibrid neasteptat si neinspirat, in cadrul a ceea ce ar fi trebuit, oficial, sa fie 2 subiecte, din 2 module distincte si clar demarcate in prealabil: literatura postbelica, respectiv literatura de exil. in deplina concordanta cu cele anuntate, au trantit un “fantasticul la eliade”. hm?

iar la partea de limba, povestea e minunata, ca-ntotdeauna. aici bucuria extatica a foneticii-morfologiei-sintaxei-lexicului ramane suspendata-n inefabil. (deci aici am facut prost. in/cu mare sila, tot ca-ntotdeauna.)

bookfest-ul anuntat cu mare entuziasm il aman pentru zilele astea, ca azi cand am vrut si io ca omul sa-mi iau “etica lecturii” a lui hillis miller si introduc mana-n geanta imi dau seama ca mi-am uitat portofelul (cu actele, bani, maruntisuri) in sala de examen. cacat. ma-ntorc, nu gasesc nimic, nimeni nu stie, n-a vazut etc. cu draci relativ calmi (‘nu pari asa afectata totusi’, imi zice vinci cvasicompatimitor), ma-ntorc acasa si dorm mult. din fericire, cineva cu suflet mare mi l-a gasit. practic sunt iarasi om!

joi

abia astept joi. nu pentru ca la ora 9:00 am examenul de licenta (a se citi ‘acel examen apasator si indobitocitor care nu era nici o legatura cu lucrarea de licenta & sustinerea ei’, eveniment ce se va intampla separat, pe 30 luna asta) la care vreau sa cred ca voi fi vizitata de o cantitate de sacru suficienta cat sa dau din mine un eseu decent pe absolut ooorice subiect de literatura romana veche! (asta nemaipunand la socoteala spectacolul morfo-sintaxei-fonetice-semantice-lexicale.) de la invataturile (ne-machiavelice, he he) ale lui neagoe la blandul dosoftei! de la ureche la neculce! de la eruditul inorog cantemir la cartile populare cu porcarii decazute! o nebunieee. dar nu pentru aceste nepretuite bijuterii astept eu ziua de joi, ci pentru ca mergem la bookfest. sa rasfoim si sa cumparam muuulte carti. iar cu cat fac mai prost la examen, cu atat imi iau mai muuulte (si mai frumoaaase) carti, sa ne-ntelegem. deci abia astept joi.

se cere o pauză, dar nu prea mult

cred ca voi face o pauza de blog pana la sfarsitul lunii asteia, pentru ca, vorba aia, timpul nu mai are rabdare – nici cu mine, nici nu licenta mea.

in rest, noi sa fim sanatosi.

__________________________

se cere o pauza, dar nu prea ie pauza. ia uite ce se mai intampla pe la litere. sau pe dupa litere.

succes!

dintr-una-ntr-alta pe la litere

cu greu, cu greturi si multe frustrari s-a cam terminat si ultima sesiune de facultate. mihai mindra, proful de literatura americana, evreu, fiul lui vicu mindra (critic literar bine ancorat in doctrina comunista), se gandeste in obsesivitatea lui agresiva si canalizata pe asa-zisele rigori academice (pe principiul ca nu tre’ sa fii original sau creativ sau ‘jucaus’, ci clar, CLAR!) sa ma desfiinteze in repetate randuri. ma asteapta pe 26 la o marire, dar se pare ca n-as mai suporta emotional inca o intrevedere cu el, in care sa-mi explice cu verva (academica, desigur) ca practic sunt handicapata; si ca, printre altele, dac-as fi acuzata in fata instantei si m-as apara precum mi-am aparat io azi eseul pe raymond carver, I would go to jail. (desigur, nu neg acuma ca e greu sa traiesti cu teroarea – chiar si virtuala sau doar mentala – a holocaustului…)

altfel, e vremea sa ma reconectez la chestiunea (lui) don juan, pe care – poate-am mai amintit – imi dau licenta. in privinta lui ma trec noi idei (si speculatii). don juan & invitatia la rescriere. (si nu e vorba doar de tipul ala de re-scriere care le place postmodernistilor.) aici scriitorul, prin (re)scriere, devine el insusi un seducator. [hai inca cateva discutii miezoase cu emilian si licenta aproape ca se va scrie de la sine!] apoi ar fi mitul lui don juan ca replica la miturile erotico-literare europene – de la trubaduri, tristan & isolda la romeo & julieta; or fi si alte cupluri, n-am stat sa ordonez asocierile. las constipatiile academice pe seama altora.

astept sa ma linistesc cu toate astea, pentru ca-n rest inefabilul isi face treaba bine-n existenta-mi acrisoara; si-ar fi pacat sa nu ma bucur cum se cuvine.