aproape informativ. despre master

nu e mare lucru, dar dacă tot am primit și am văzut, am zis să dau mai departe – de data asta nu chiar ca la o reclamă la detergenți.

deci s-a afișat bibliografia de admitere (2011) la masterul de teoria literaturii & literatură comparată de la litere. ok, nici ăsta nu e mare lucru, dar e probabil un master decent dacă vrei să rămâi în țară sau dacă nu poți încă să pleci din țară și ți-e dragă zona literarului & co. și vrei totuși să te mai agăți de studiul instituțional, cu câțiva (puțini) profi mișto care contează și dacă nu pui la suflet dezamăgirile inerente pe care ți le prilejuiește o astfel de experiență! etc. etc. (că devin melancolică degeaba.)

• bibliografie admitere
• cursuri (+/- desigur)
• și discursul clasic, cel mai puțin relevant, de altfel

anunțați bunicii, vecinii, nepoții, verișorii, nașii și finii, foștii colegi de generală și de grădiniță, ase-iștii și absolvenții de teologie, tovareșii de fb – nu știi niciodată de unde sare un filolog pătimaș.

„negru pe alb”, romanul ne(re)cunoscut al lui faulkner

semestrul ăsta am avut un curs de traduceri din faulkner. din care eu nu am citit nimic. (încă nu regret acest fapt.) iar acu, la final, a trebuit să vin cu o variantă de traducere a titlului „intruder in the dust” + 5 argumente pentru opțiune. versiunea românească (eugen barbu și andrei ion deleanu) e „nechemat în țărână”. din „intruder in the dust” am citit de 2 ori primele 2 pagini, unde băltea o ambiguitate referențială – ca să zic așa – descurajatoare, așa că am renunțat. oricum, cred că n-aveam de gând s-o citesc nici în condiții normale. în fine, lucrărica trebuia predată, cum-necum.

„acțiunea” nu e greu de imaginat: negrul lucas e acuzat pe nedrept c-ar fi omorât un alb. de ce pe nedrept? fiindcă e negru. îl scapă un puști (alb), care se duce să scormonească mormântul mortului ca să demonstreze că glonțul cu care fusese împușcat nu era ăla din arma lui lucas. (da, senzațional.) și cam asta-i treaba, practic negru le-o dă tuturor, în ciuda prejudecăților etc.

revenind la „poetica traducerii”, în multe limbi romanul a fost tradus pur și simplu „intrusul”, în timp ce varianta portugheză e „lumea nu iartă” (!). cum „nechemat în țărână” suna deja și frumos, și nițel arhaic, și metaforic și mai respecta și structura din original, mi-am dat seama repede că singura mea șansă era să abordez chestiunea prin (supra)interpretare, încurajată fiind și de „inventivitatea” portugheză!

versiunile mele intermediare au fost: „crimă și pedeapsă”, „crimă și prejudecată”, „interlop la sarcofag”, „judecată și prejudecată” etc. (totul într-o înlănțuire frenetică de idei miezoase), pentru ca varianta ultimă să mă lovească revelatoriu și nu mai puțin fatal: „negru pe alb”!

știu, știu că poate părea ciudat, dar… vă asigur că nu este! iată și argumentele mele, pe care le-am și scris, de altfel, în lucrarea „oficială”, întinzând coarda foarte laxă a ecsperimentului:

1. „negru pe alb” e o construcție semantic (și cromatic!) prea bine sudată în limba română ca să nu prindă la public – mai ceva decât „roșu și negru”, m-aș hazarda!

2. iar aplicată contextului romanului, capătă valențe și sensuri nebănuite…

3. exprimă, cu maximă sinteză, tensiunea rasială din roman și modul impresionant cum lucas își păstrează demnitatea lui neagră în fața unei comunități potrivnice, ba chiar schimbându-le unora percepția asupra condiției sale mizere (de negru, trebuie spus);

4. apoi expresia își menține și sensul ei clasic de „ferm”, „clar”, de judecată în scris irevocabilă – ceea ce trimite automat la condamnarea juridică a lui lucas;

5. dar în același timp noi știm că el nu e condamnat doar pe bază juridică, ci și prin judecata… prejudecății! (implacabilă și ea.);

6. și, în fine, pour la bonne bouche, să nu uităm de contrastul negru-alb ce funcționează ca metaforă a disputei moarte-viață (clișeu-clișeu, dar nu mai puțin adevărat! căci ce e clișeul dacă nu (prea-)adevăr?!), pe care se sprijină acest nemaipomenit roman.

pe această cale, le mulțumesc celor care cred și mai mult în mine de-acu încolo și sper ca versiunea „negru pe alb” să se impună cum se cuvine pe piața literară românească! (dar până atunci sunt foarte deschisă și la alte variante. că poate a mea nu e cea mai inspirată…)

fals în titlu

printre profesorii de la litere există un soi de spaimă & angoasă când vine vorba de asumarea realității unor cursuri. iar asta se vede cel mai bine din modul în care găsesc ei inspirat să-și numească cursurile. întotdeauna cu titluri extensive, de maximă generalizare, în care încape totul. (nu că unele cursuri nu și-ar propune, complet absurd, să fie exhaustive – dar asta e altă tristă obsesie pe la noi.) parcă nimeni n-are curaj să-și anunțe un curs bine delimitat, cu un titlu care să spună adevărul. ok, țin un curs despre noțiunea de personaj în nuștiuce context. un curs despre autoportret. nu! ci fac un curs cu titlul „concepte de teoria literaturii”.

anul trecut aveam cu cmi „introducere în hermeneutică”, fiind de fapt un curs exclusiv despre laocoon.

acum am unul pe nume „culturile – sisteme deschise”, dar este de fapt despre grecia antică.

am „poetica traducerii”, fiind de fapt un curs de traducere pe faulkner și atât.

n-am o problemă cu cursurile în sine, că până la urmă văd dacă mă interesează sau nu, ci cu titlurile lor lașe, confortabile. în fine, e o treabă principială până la urmă.

p.s. și nici măcar în cazul de față nu e vorba de acei profesori atât de creativi, de originali și de spectaculoși, încât să nu-și poată respecta programul anunțat. aici e vorba doar de un divorț meschin premeditat între conținutul cursului și titlul său. explicațiile pentru fenomenul ăsta secundar, dar nu mai puțin semnificativ îmi scapă.

din nou în căutarea lui mihai mîndra

în ciuda vieţii-mi liniştite – aşa cum ştim cu toţii că mi-am refăcut-o în urma evenimentelor din tristul mai 2009 – dujmanii, cu voia sau fără de voie, continuă să-m’ facă rău. deşi trecut-a aproape un an, “şcoala resentimentarilor” (hehe!) revine, fără sens, în forţă. (a se vedea noile şi încrâncenatele intervenţii, probabil cu intuiţia extraordinară că profesorul mihai mîndra este un subiect cumva vejnic, mereu valabil, cum s-ar spune, adică – de ce nu?! – mereu pe la modă.) mai mult de atât, dovada (nefilologică, neştiinţifică etc. – ca să nu mă mai frece pe la cap cei ce-şi zic uameni) că “povestea” mihai mîndra e dintre cele ciclice (deci sacre, foarte aproape de stucturile mitice – şi o spun fără să trebuiască să mă hazardez prea tare!) şi nemuritoare, tâşnită din propria-i cenuşe, se află chiar aicişea, printre căutările înverşunate care dus-au spre blogul meu. desigur, termenii de căutare nu onorează nici una dintre părţile implicate, mihai mîndra, respectiv studenţii de pe la litere şi limbi străine, reduşi la cap în felul lor, mai ales acu că vine sesiunea – a dreacu’!

mihai mandra si studentele frumoase de la
ce fel de studente ii plac evreului mihai mindra
profesorul mihai mandra se uita dupa studente
mihai mandra la lma comentarii fosti studenti
ce parere au studentii despre mihai mandra
mihai mandra la lma ii plac studentele
profesorul mihai mandra se uita dupa fete cum sa iau examenul la mihai mandra?

uameni care au fost…

cică asta e o fostă colegă de la litere. am găsit-o și io ca tot omu’ pă facebook. dac-aș fi știut-o dinainte…

cultura literară pă înțelesul tuturora

că pe la master aerul e (mai) superior nu încape îndoială dacă ne aruncăm ochii peste rezultatele sesiunii, unde ruptu’ ăla care are vreun 8 sau 9, mă-sa-i… se știe! aceasta fiind situația, îmi imaginez, mai departe, că tuată lumea, genială cum se dovedește, va primi bursă, dar cum bani îs puțini – alfel n-are cum – îmi imaginez, și mai departe, că ăia 300 dă lei/lună vor deveni, să zicem, un 50, așa, pentru încurajare, întru mica fericire a tuturora, să aive de-un suc, de-un cogeac, astea, și poate – de ce nu… e o șanse… – de-o carte d-aia de 3 lei de la tritonic – editura mea de suflet! -, aruncată prin cutie, cum s-a-ntâmplat săptămâna trecută pe la litere. s-au gândit ei aja, nush cum draq, să ne-o dea alternativ la cultură cu enciclopaedia lu’ andreea marin sau cu celebra colecție SAS, de Gerard de Villiers, cu intrigi hiper-polițisto-teroriste și cu gagici cvasiguale pe copertă, de care mai citea taică-miu pă la baie.

carevasăzică, provocarea intelectuală se ține tare, concurența ie acerbă spre aprigă, iar fiecare zi e o luptă. zilele trecute, o colegă – care ie și profesuară la o școală generală, deși zicea că și-a dat demisiah! -, o colegă care, în ciuda unor evidente neajunsuri – începând de la articularea sunetelor până la logica discursului și a ideilor precare pe care se screme să le emită – a reușit în toți acești ani de trudă poate nu să impresioneze profesorii, dar în mod cert să-i convingă de normalitatea sa, deci această colegă care mereu are ceva esențial de transmis, chiar și sau mai ales în momentele când se cuvine să (se) tacă și să (se) mediteze asupra unor chestiuni etc., deci această colegă îmi oferă bibliografia de la un curs nou la care n-am ajuns, să mi-o trag și io la cserocs, precizând că a notat niște treburi pe ea. nu, nu mă deranjează, îi zic io. uameni suntem. întâmplător, cursul se anunță foarte mișto, pe numele lui „romanul lecturii și lectura romanului”.

deși trecuse dăcât o zi numa’ de la primirea bibliografiei, colega noastră își notase deja, cu acribie filologică, cotele de bibliotecă ale câtorva cărți. frumos, ce pot să spun?! însă nu mică mare-mi fu mirarea când am văzut următuarele, scrise de însăși mâna ei inocentă: Jocul dragostei și al întâmplări, Marivo (?), Don Quixote (căci se subînțelege automat și de la sine că noo, românilor, ne ie cel mai la îndemână și cel mai firesc cu putință să folosim titlul în engleză!), iar mai jos Cundera (?).

(nu) pot decât să adaug că:

• marivaux era deja menționat în bibliografie
• acu vreo doi ani, am scris pe vechiu-mi blog yahoo despre o situație similară, având-o ca (și) protagonistă pe aceeași studentă, care scrisese la rândul ei (iar io văzusem nu altfel decât cu ochii mei că era lângă mine) în timpul unui curs Highdeger (ceea ce nu denotă puțină imaginație, ce-i drept) și Husăl sau Husel (nu-mi amintesc ezact)
• (puțin off topic așa, dar în aceeași paradigmă) o fostă colegă – pe care am crezut-o multă vreme, în limitele unei interacțiuni minime, totuși, un exemplar uman cât de cât normal (deși vinci zice că „părea la fel ca toate de la început”) -, în prezent la master la comunicare/publicitate,  că acolo ie miezu’, are și blog – foarte frumos din partea ei! -, dar unul mai… profesional așa (sper, susținut și de bucurenci), cu titlul Fi Om…fi ECOnOM! te-ai prins?!

p.s. din profesionalism – și ca să nu mă mai suspecteze tovarășii și dujmanii de ticluiri & uneltiri – atașez și materialele vizuale care vor vorbi ca de la sine.

false note despre un master de căcat. nervi de iarnă și alte fantezii

vorbim de etape. stari, stadii, momente, in echilibre ce se rup si se refac la loc (si toate retorica aia baroca, care oricum n-are nici o legatura ‘avizata’ cu se spun acu), fara sa respecte vreo lege anume sau cine stie ce fatalitate. mai ti-e lene de tot, mai iti revii, mai iti vine vreo superidee, mai dai sanselor cu piciorul, mai regreti, mai citesti, mai uiti, mai te faci ca scrii si o iei de la capat, intr-o recurenta a temelor & motivelor ‘existentiale’ care sa-ti demonstreze ca nimic nu e ireversibil si definitiv. miscare continua, din fericire, ceea ce anuleaza pesimismul zgomotos al decaderii implacabile, precum si hiperentuziasmul succeselor in lant.

fireste, micul meu discurs introductiv nu e decat un mod ieftin cu pretentii de teoretizare diletanta a unei perioade cam searbede din viata-mi ultimelor saptamani. si nu pentru ca mi s-ar fi intamplat ceva nasol – din contra; a fost in multe privinte una dintre cele mai productive si consistente ‘etape’ din existenta mea socio(-schizo)-culturala. lucrez intr-un mediu 100% cultura-arta-si-alte-isme, cu oameni cu idei si cu umor sanatos, m-am mutat deja de o luna si, contrar oricaror asteptari, inca nu-mi dau seama ‘care-i treaba’, de fapt. de cealalta parte, ‘spiritualiceste’, mi-a pierit – incet si sigur – cheful pentru un master anemic, cu cursuri disparate si diverse labareli care mai mult n-au legatura cu ‘literatura comparata’ si au ceva relatii cu teoria literara contemporana, unde, daca nu te-a prins marele val poststructuralist, n-ai ce cauta. si nu vreau s-o dau pe fatalisme (contrar a ceea ce tocmai ziceam), dar ie izbitor de greu sa faci in chip profesionist un master in romania. poate exagerez. o fi greu decat pe la litere. deci la scoala merg mai mult rar decat des, iar uneori o fac in virtutea respectului pentru cativa profesori de care eram deja atasata.

pentru ca e master, vorbim de cursuri putine. din alea putine, 2 se ocupa cu jurnalele de calatorie in strainatate ale entelectualilor romani, respectiv autobiografiile unor scriitori romani plecati, din varii motive (in general politice), pe la egzil. ‘mpare rau ca nici una dintre teme nu e dintre acelea care sa nu ma lase sa dorm. in continuare, cornel mihai ionescu – si-mi pare rau ca pe wiki scrie putin pentru o figura absolut remarcabila in eruditia sa – tine, de la inceputul anului, un curs de istoria artei, adica despre laocoon. :/ si monstri marini si serpisori si noduri si numeroase digresiuni enciclopediste (alea etimologice sa te lase cu gura cascata, nu alta!) care compun o enorma poveste la care studentul cu greu poate lua parte. pentru ca devine un curs pe tiparul “despre tot si nimic”. pe aceeasi directie, dar cu o tendinta pronuntata de masturbare autista, se inscrie si cursul d-lui moanga, ale carui cunostinte intr-ale artei sunt din nou impresionante. insist pe distinctia om – curs(ul) sau, caci cu moanga am iesit adesea pe la cafea si-am vorbit nenumarate si e una dintre figurile interesante ale facultatii noastre. insa cursul de iconologie de la master e rupt de orice coerenta. incepusem relativ promitator cu panofsky, apoi nu stiu ce s-a intamplat. hipnoza de cacat, exersare a noncomunicarii. iar de la conjunctii si prepozitii – vorba lu’ ghelase! – scenariul se rupe. si nu se mai reface pret de aproape 2 ore. la antoaneta tanasescu nu mai zic; este ea, intr-adevar, asa cum o sti(a)m, insa ma plictisesc, insa ma tot duc la curs si nu mai astept nimic. ne povesteste, cu stil, despre carti-si-viata, despre viata. si vorbim inevitabil din lumi paralele. probabil ca nu e vina nimanui. ‘vedeta’ masterului semestru asta e, de departe – si din tinuturile exotice, hehe, ale filosofiei -, vasile morar (aflat, hehe, printre acei secsi 50 de entelectuali autohtoni – ce-i drept, la peste 60 de ani, se tine misto rau!). mda, e pur si simplu din alt lut pedagogic, ca sa zic asa, fata de figurile familiare de pe la litere, in general non-didactice (cu efecte senzationale si dezastruoase deopotriva; e al draq de greu sa fii un prof neconventional, spectaculos si eficient in acelasi timp. ma-ntorc, n-am ce face, din nou la exemplul sebastian-vlad popa.). e impecabil, e relaxat, e amabil, insa domeniul eticii aplicate (care trebuia de fapt sa fie ‘etica & estetica’) nu trece dincolo de limitele unei frumoase curiozitati pentru mine. oricum, e un curs la care merg cu placere. o placere putin angajata. si-mi pare rau, eram obisnuita sa fiu cu totul acolo.

altfel spus, imi pare rau de ‘etapa’ asta dezamagitoare, filologic vorbind. imi pare rau ca-mi pare rau. e un context neinspirat, atata tot. astept, inertial, reale provocari pentru semestrele viitoare. astept un curs sanatos de literatura comparata. astept spectacolul cu care m-am obisnuit. bla bla, e un subiect nitel melancolic pentru mine. nu regasesc nimic demn de cinismu-mi sau de ironiile crunte pe care le azvarleam, nu fara o meschina simpatie, spre fostele mele colege, in prezent fericite ase-iste. (si sincer ma bucur pentru ele! desi mai tarziu, au luat decizia corecta!)

deci dupa primul semestru la masterul de teoria literaturii si literatura comparata al facultatii de litere din universitatea din bucuresti mi-e putin sila, de ei si de mine la un loc. curat baudelairian! oricum, important ie ca vine craciunu’-si-revelionu’, aci ne cacam pe ia de literatura si macar ne simtim bine-n pizda ma-sii de treaba.

gaudeamus, astea

vineri fu la gaudeamus si multasteptata lansare a cartii noastre, “scrisoarea de iubire, dragoste, amor”. au vorbit niste uameni; carmen musat, iulian baicus si alti ganditori, mai mult sau mai putin studenti. am stat in spate si am chicotit. intre noi, barbatii, cum s-ar spune. antoaneta tanasescu, intr-o forma radiindă (!), n-a pregetat sa-si exprime, inca o data si-o data, iubirea (dragostea, amorul…) pentru vinci, “iubirea ei secreta”, alaturi si de emilian (dar mai putin!), marturisindu-i domnisoarei care-o insotea… asa sunt eu, imi pierd mintea dupa cate un baiat! dar in fine!

am gasit “noaptea sexuala” a lui quignard cu 65 lei. am luat-o, m-am bucurat nitel si apoi destinul a ales s-o fac cadou, aproape impotriva vointei mele. tristetea fu maxima, desi dorinta de a o pastra se indrepta nu atat spre continut – sumar, de altfel -, cat spre ‘ideea’ de (o astfel de) carte.

dar mi-am revenit repede, cu carticele de la paralela 45 si art. si un super-mega-dictionar longman recent, la un pret penibil. desi produsul nu prezenta (mici) defecte, vorba aia! ne indreptam victoriosi spre iesire, io si cu vinci, care mai de care mai mandru (sau trufas) de achizitiile livresti, inca buimaciti de stralucirea si opulenta marilor (si trufaselor) edituri, de forfota si caldura inabusitoare etc., cand, din senin, modest, umil etc. – dar nu fara demnitate, ce-i drept – se apropie de noi un domn in varsta, tinand in mana o carte si o sacosa in cealalta, si ne intreaba: “nu va suparati, un volum de epigrame nu v-ar interesa?” nu, multumim… si ne-am carat usor deprimati.

între timp

vorbeam si io, undeva prin vara, cu inima grea, despre necesitatea anumitor decizii ce ma framantau la vremea aceea; decizii numite semi-decizii. intre timpulacesta, mai din senin, mai cu intentie si premeditare, treburile s-au concretizat in toata puterea cuvantului: m-am apucat de masterul cu pricina (caruia ii voi dedica o serie de ganduri cat de curand, caci pana acu as zice c-am asteptat sa se decanteze simplele impresii); m-am angajat la mnar, unde e mereu ceva de gandit, de citit, de studiat si de scris, intru bunul mers al lucrurilor; m-am mutat. de acasa. aici alta poveste. cu putine personaje, putina naratiune.

si-n general am mult timp pentru mine, cum se zice, dar nu-mi dau seama ce-i de facut, de fapt.

de facut sunt multe, se stie:

e expozitie frumoasa la mnar, “calatorie in bretania. artisti francezi si romani descoperind cultura bretona”; e cu de toate: pictura, gravura, afise publicitare (sfarsitul secolului XIX-inceputul XX), mobilier, costume traditionale si alte curiozitati mai mult sau mai putin domestice, mai mult sau mai putin vizuale – detalii pentru care sunt in plina ‘cercetare’.

e si gaudeamus zilele astea. pana duminica. iar maine la 13:30 se lanseaza cartea ‘noastra’ cu amorul.

hai să vedeţi care-i treaba!

a fost o vreme, aceasta din urma, incarcata de schimbari, evenimente, scenarii si alte istorii care mi-au pus in paranteza interesul pentru blog(uri), desi cu gandul practic am fost mereu aici! le voi lua pe rand aproape pe toate, ca sa(-mi) revin, ca sa-mi aduc aminte, ca sa stiu o treaba, cum ar veni. masterul si ipostazele sale fac un subiect bun de dezbatut, dar e chestiune serioasa care necesita timp si atentie.

pana una-alta, iese – pe bune! – volumul colectiv de eseuri si studii despre si cu scrisori de amor, coordonat de antoaneta tanasescu. autorii sunt studenti de pe la litere (pusi cu forta sa scrie, desigur, dupa cum inspirat sustine emilian – care aparent nu mai scrie, dar si-a deschis, cica, blog nou); printre capetele luminate amintim: vinci – care nici iel nu()mai scrie -, roxana – care nici ia nu mai vrea sa scrie! si io – care trag de mine, iata, sa mai scriu cate ceva. deci o sa fie o lansare, o sa debutam etc. desigur, treaba putea iesi mai bine (eufemistic vorbind acu!), insa datoria mea e sa ma hiper-extaziez pentru proiectul asta, cum ar veni. oricum, noi va asteptam cu draga inima si cu inima deschisa, cu mult amor – cum numai noi stim! – si alte bunataturi! hehe.

patima studentului la litere (varianta repovestită pe lung)

trebuie, e musai sa scriu cateva randuri despre “les amitiés maléfiques” (2006), de emmanuel bourdieu, un film plin de propriile potentialitati (semnalat si aicea), pentru ca abordeaza doua teme care (ma) ard, n-am ce face: scrisul si, sub diferitele ei forme, relatia mentor-discipol; in ambele, fundamentala ramane cautarea – a sinelui in sine, in interior, sau a sinelui in ’celalalt’, spre exterior. e acolo un material extrem de consistent, care poate fi exploatat in nustiucate directii, fiecare misto si relevanta in felul ei, dar tentatia dracului e sa vrei sa spui nitel din toate, sa intri in toate si, prin urmare, sa nu inchei nici una – si asta, evident, nu pentru ca vrei s-o bagi pe aia cu finalul deschis. schema pare ‘clasica’: cativa studenti la litere in cautarea unui ‘sens’, a unor ‘modele’, ispita inevitabila – clasica si ea – a scrisului si, dupa cum ne anunta si titlul, prietenia, prieteniile, desi tema asta e slab construita, ceea ce face ca ideea tradarii, care se doreste esentiala, sa nu se articuleze indeajuns de puternic. 

cel mai sclipitor student din an, andre, tanar revoltat-cinic-’genial’-fascinant-teatral, se-nconjoara de alti cativa studenti pe care, nu fara o anume brutalitate si vehementa a ideilor, a discursurilor etc., ii ajuta sa se descopere. intelectual. intamplator – adica nu -, unul va ajunge scriitor, altul actor, altul asistent universitar. in timp ce ‘mentorul’ andre va decadea; (in logica si verosimilitatea evenimentelor, as zice ca decaderea asta nu se sustine, dar o accept din considerente demonstrative.) vai, carisma lui e un soi de ‘fake’; andre al nostru se dovedeste un impostor, un mincinos (patologic!, cum s-a tot spus) care-si inventeaza scenarii impresionante despre propria evolutie profesionala, nu-stiu-ce.

 acu intrebarea e inevitabila, daca ne gandim la reactia si atitudinea amicilor sai – un dispret cu o vaga dezamagire -, afland ‘adevarul’: e andre mai putin valoros si mai putin ‘valabil’ ca (fost) mentor, daca totul n-a fost decat o ‘inscenare’, un exercitiu, pana la urma? cum judeci (sau judeci?) distinctia intre ce este un om ‘in sine’ si ceea ce se dovedeste a fi prin ceilalti, prin efectele fiintei sale asupra celorlalti?

in acelasi timp, tema scrisului e foarte vie; o alta fascinatie, in fond. cu totii scriu, incearca, se cauta, sterg, reiau, insista, asteapta confirmari etc., dar nimeni nu recunoaste. ca scrie, adica. (subiectiv: mi-a placut mult ca personajele nu erau scriitori, ci oameni-care-scriu, care-vor-sa-scrie etc.; mi-au placut camerele lor incarcate si inghesuite, dar in care n-are cum sa-ti vina sa te sufoci; sau poate era numai o camera sau cam asa ceva.) si repet cele doua replici, obsesive si nervoase, ale lui andre, citandu-i si el pe altii, desigur: ca toti vor sa scrie inainte sa citeasca si ca de ce scriu unii oameni? – ca-s prea slabi ca sa n-o faca.

[mi le-as scrie undeva deasupra capului (patului), sa ma culc si sa ma trezesc cu ele. in cap. si le-as da si altora mai departe, ca tare mai e nevoie!]

 

 

ce-a rămas după joi

[cand te simti ca un cur si-ncerci sa aduni piesele de puzzle ravasite aiurea si sa gandesti (despre tine, despre ceilalti, despre tine) - atat cat se poate in limitele apasatoare ale unei senzorialitati amplificate -, o bagi pe scris, in general cam fara destinatar, si greu te mai opresti. ipostaza asta, pe cat de la-ndemana, pe atat de gretoasa. asadar, pe fondul acestei dispozitii nelamurite, deviez nitel - in chip cat se poate de artificial - ca sa povestesc despre altele mai aratoase in obiectualitatea lor.]

bookfestul nu mi s-a parut nici macar obositor. si nici dezamagitor propriu-zis, desi ma dusesem cu sacul mare de asteptari. m-a lasat intr-o linistita indiferenta mai degraba. iar asta e in general de rau. in fine. ceea ce insa chiar m-a incantat a fost editura art. si e nu prima data cand o spun. au carti frumoase – si pe dinauntru si, mai ales, pe dinafara. mi-am luat de la ei doua chestii care tin de simtul gratuitatii pur si simplu: “un roman sentimental” al lui alain robbe-grillet (scriitor pe care n-as zice deloc ca l-am savurat in “reluarea”, in ciuda teoriilor lui tentante cu noul roman & stuff), pentru ca are paginile in deplina si ireversibila virginitate – adica trebuie sa le tai tu cu grija si cu un coupe-papier, de preferinta; si mai e si bagata frumos in tipla, ca o cutie de bomboane. de vineri ma uit la ea si tot aman momentul deschiderii. (am facut-o cadou unei prietene si de-atunci am ramas cu frustrarea in latenta.) iar a doua chestiune e “ecclesiastul. cantarea cantarilor” mai ales pentru ca e pre stihuri retocmite acum de serban foarta si pentru ca e si ea intr-o editie inedita. [nu, nu m-am dat cu iisus si astia. trivializand nitel lucrurile, cantarea cantarilor e un soi de... povestea povestilor, stim cu totii asta.] mai mult din plictiseala mi-am luat inca un barnes (“pedantul in bucatarie”, care acu ceva vreme mi s-a parut o porcarie in primele 2 pagini, asa c-am renuntat, dar mai multa lume atunci mi-a sarit in cap si iata-ma decisa sa reconsider treburile, cine stie). episodul 2 din bookfest s-a desfasurat cu mine in absentia, insa dorintele mi-au fost indeplinite: “junky” al lui burroughs (in engleza, desigur; era doar 25 lei) si alain de botton cu “consolarile filozofiei”, la curtea veche (pe tanarul domn il stim cu “eseuri de indragostit” – cele pline de witz si tare-s curioasa ce-as mai zice acu de ele).

pana la urma nu stiu daca achizitia cartilor astora a avut sau nu legatura cu examenul de joi (ca tot am fost intrebata), examen la care am luat niste note de o proportionalitate care nu ma face decat sa cred ca satana a fost la mijloc: 9,50 la literatura (aia veche, cu umanism si alte distractii), iar la limba 5,90 (unde, antipatia fiind reciproca, rezultatul e echitabil). dar, ca sa-nchei intr-o nota optimista si cu inima deschisa, important e ca, din cate se pare, asta a fost si ultimul meu contact – cel putin sub presiune – cu aceasta disciplina fascinanta care se cheama limba romana contemporana si care, cu o precizie inginereasca, se compune din fonetica & fonologie, morfologie, sintaxa, lexic & semantica – fiecare absolut spectaculoasa in obscuritatea si-n sinea ei, se-ntelege.

joi din nou

hai ca la examen fu frumos azi, cel putin in ceea ce priveste literatura veche, la care ma gandeam ca, duamne fereste, o sa ne rupa cu cantemir. asta mi-era marea spaima. in schimb, au bagat-o prietenos si ospitalier pe “elemente umaniste in literatura romana veche”. tentatia pe care o avusesem la un moment dat de a insista pe pasoptisti/romantici s-ar fi dovedit un dezastru, ca a picat “tiganiada”. duamne fereste, din nou. frumusel ar fi fost, insa, si “titu maiorescu & junimea”. la interbelici nu inteleg de ce au ramas blocati pe arghezi. iar ultimul subiect a fost un fel de hibrid neasteptat si neinspirat, in cadrul a ceea ce ar fi trebuit, oficial, sa fie 2 subiecte, din 2 module distincte si clar demarcate in prealabil: literatura postbelica, respectiv literatura de exil. in deplina concordanta cu cele anuntate, au trantit un “fantasticul la eliade”. hm?

iar la partea de limba, povestea e minunata, ca-ntotdeauna. aici bucuria extatica a foneticii-morfologiei-sintaxei-lexicului ramane suspendata-n inefabil. (deci aici am facut prost. in/cu mare sila, tot ca-ntotdeauna.)

bookfest-ul anuntat cu mare entuziasm il aman pentru zilele astea, ca azi cand am vrut si io ca omul sa-mi iau “etica lecturii” a lui hillis miller si introduc mana-n geanta imi dau seama ca mi-am uitat portofelul (cu actele, bani, maruntisuri) in sala de examen. cacat. ma-ntorc, nu gasesc nimic, nimeni nu stie, n-a vazut etc. cu draci relativ calmi (‘nu pari asa afectata totusi’, imi zice vinci cvasicompatimitor), ma-ntorc acasa si dorm mult. din fericire, cineva cu suflet mare mi l-a gasit. practic sunt iarasi om!

joi

abia astept joi. nu pentru ca la ora 9:00 am examenul de licenta (a se citi ‘acel examen apasator si indobitocitor care nu era nici o legatura cu lucrarea de licenta & sustinerea ei’, eveniment ce se va intampla separat, pe 30 luna asta) la care vreau sa cred ca voi fi vizitata de o cantitate de sacru suficienta cat sa dau din mine un eseu decent pe absolut ooorice subiect de literatura romana veche! (asta nemaipunand la socoteala spectacolul morfo-sintaxei-fonetice-semantice-lexicale.) de la invataturile (ne-machiavelice, he he) ale lui neagoe la blandul dosoftei! de la ureche la neculce! de la eruditul inorog cantemir la cartile populare cu porcarii decazute! o nebunieee. dar nu pentru aceste nepretuite bijuterii astept eu ziua de joi, ci pentru ca mergem la bookfest. sa rasfoim si sa cumparam muuulte carti. iar cu cat fac mai prost la examen, cu atat imi iau mai muuulte (si mai frumoaaase) carti, sa ne-ntelegem. deci abia astept joi.

se cere o pauză, dar nu prea mult

cred ca voi face o pauza de blog pana la sfarsitul lunii asteia, pentru ca, vorba aia, timpul nu mai are rabdare – nici cu mine, nici nu licenta mea.

in rest, noi sa fim sanatosi.

__________________________

se cere o pauza, dar nu prea ie pauza. ia uite ce se mai intampla pe la litere. sau pe dupa litere.

succes!

dintr-una-ntr-alta pe la litere

cu greu, cu greturi si multe frustrari s-a cam terminat si ultima sesiune de facultate. mihai mindra, proful de literatura americana, evreu, fiul lui vicu mindra (critic literar bine ancorat in doctrina comunista), se gandeste in obsesivitatea lui agresiva si canalizata pe asa-zisele rigori academice (pe principiul ca nu tre’ sa fii original sau creativ sau ‘jucaus’, ci clar, CLAR!) sa ma desfiinteze in repetate randuri. ma asteapta pe 26 la o marire, dar se pare ca n-as mai suporta emotional inca o intrevedere cu el, in care sa-mi explice cu verva (academica, desigur) ca practic sunt handicapata; si ca, printre altele, dac-as fi acuzata in fata instantei si m-as apara precum mi-am aparat io azi eseul pe raymond carver, I would go to jail. (desigur, nu neg acuma ca e greu sa traiesti cu teroarea – chiar si virtuala sau doar mentala – a holocaustului…)

altfel, e vremea sa ma reconectez la chestiunea (lui) don juan, pe care – poate-am mai amintit – imi dau licenta. in privinta lui ma trec noi idei (si speculatii). don juan & invitatia la rescriere. (si nu e vorba doar de tipul ala de re-scriere care le place postmodernistilor.) aici scriitorul, prin (re)scriere, devine el insusi un seducator. [hai inca cateva discutii miezoase cu emilian si licenta aproape ca se va scrie de la sine!] apoi ar fi mitul lui don juan ca replica la miturile erotico-literare europene – de la trubaduri, tristan & isolda la romeo & julieta; or fi si alte cupluri, n-am stat sa ordonez asocierile. las constipatiile academice pe seama altora.

astept sa ma linistesc cu toate astea, pentru ca-n rest inefabilul isi face treaba bine-n existenta-mi acrisoara; si-ar fi pacat sa nu ma bucur cum se cuvine.

despre falsa continuare a ceea ce nu prea există

sunt in plina sesiune, iar unele examene sunt pure experimente. (adica e bine sa le abordezi astfel, ca sa nu te deprimi prea tare ca te-ai cam… scapat pe ele.) contextul mai restrans ar fi ca semestrul asta am avut un optional – simpatic, in sinea lui asa – a carui miza a cam fost sa vada cum sta treaba cu ‘paradigm shifts’ in stiinta (vezi teoria/terminologia lui thomas kuhn) si repercutarea lor asupra literaturii. prinsa (si) cu alte chestiuni, mai mult sau mai putin filologice, am lasat-o mai usor – ba chiar usor de tot! – cu scientismele astea literare, mai ales ca tot aruncandu-mi ochii pe bibliografia primara (deci fictiunile propriu-zise – vezi un orwell, un huxley, un frankenstein – ca autoarea conteaza mai putin de data asta-, un pynchon (al draq!), un fowles, un vonnegut – vorba aia, numai d-astia pe care-i stie toaaata lumea, discutati peeeste tot, deci hai sa ma relaxez si vad io mai incolo ce & cum), mi s-a format in minte dulceagul confort ca nu prea am probleme cu textele astea, ce pizda ma-sii, ca doar am mai citit din ele acu-o-mie-de-ani – ceea ce desigur ca nu se pune. acu, nitel digresiv vorbind, in viata mea de studenta – si nu numai – nu mi-a fost dat niciodata, ca sa zic asa, sa vorbesc, eventual cu pretentii filologice, despre texte pe care sa nu le fi citit; io cu mana mea.

hazardul si absurdul si vidul ontologic in care tot ratacim fac ca la examenul mai sus pomenit, dintr-o combinatie fatidica de numere, dintr-o lista de romane pe care ar fi trebuit sa le citim si apoi sa le ordonam, cu sau fara criteriu, si din care acele numere diavolesti (3 si 5, in cazul meu) sa extraga titlurile [nu conteaza tot procesul asta, pana la urma], deci toata aceasta combinatie dracoasa duce la faptul ca trebuie sa vorbesc, din perspectiva ‘shift-urilor’ amintite, despre “brave new world” (pe care, mdea, n-am citit-o!) si/sau despre “slaughterhouse-five” (pe care, mdea, n-am citit-o! daaar pe care mi-a cvasipovestit-o vinci chiar inaintea examenului, el fiind un mare mancator (si vorbitor) de(spre) vonnegut). ei, la prima a mers cum a mers, c-am dat-o spre “1984″ si “a clockwork orange”, doar ca al doilea subiect se dorea profund creativ – imagineza-ti o continuare (proiectata in viitor si tinand cont de legi ale ‘pendulum of history’-ului) a lumii romanului dat. abatorul, deci. iata-ma in culmea unui absurd ieftin si penibil – de a continua un roman pe care nici macar nu l-am citit. ce sa zic… maxima libertate! insa important e sa ai speranta pana la capat, iar data viitoare sa faci fix la fel! duamne ajuta.

pedagogia la animale (III)

(si ultima parte.)

luni, aceeasi prima ora, cu vagi dileme daca m-am imbracat ‘corespunzator’, cu ceva emotii (recunosc) – ma-ndrept spre liceul de poveste (ieftina) din pipera. ma pregatesc de predat la a doua ora, clasa a XI-a, simbolismul european, cum ziceam. intram in clasa. clasa goala; pentru ca loazele s-au gandit sa chiuleasca, intru maxima solidaritate. asteptam ceva, se scurge juma’ din ora, apar vreo 4 rataciti, mai mult pusi pe glume decat pe poezie (si e de-nteles). mi se cam taie si mie cheful. la final, pe fuga, le arat si niste imagini; ofelia in 2 viziuni simboliste – millais si redon.  [vezi jos.] nu stiu de ce, dar chestiunea ii amuza.

roxana preda basmul la a IX-a; acolo loaze in forfota continua, mai ales verbala. cele cateva fete din primele banci devin brusc meschin-feminoid-interesate de profesoara provizorie: ‘domnisoara, dar de ce nu puteau sa faca copii?’, intreaba chicotind (despre imparatul si imparateasa din “tinerete fara batranete si viata fara de moarte”); sau: ‘domnisoara, da’ cati ani aveti?’ oricum, predatul roxanei, dincolo de mediul prea agitat si prea putin atent, mi s-a parut de un firesc calm, discret (si cald, totodata), astfel ca m-am simtit cuminte si confortabil in ipostaza de eleva imaginata, iar basmul ala superb chiar m-a ‘melancolizat’ nitel.

iar emilian a facut spectacol! mi-a spulberat toata suspiciunea fata de asa-zisa lui lipsa de simt pedagogic (al carui sens mi-e parca din ce in ce mai obscur). barbu, “din ceas, dedus”. intr-un limbaj complet informal, cu gesticulatie libera, cu ironii a caror tinta era insusi proful ‘mentor’-observator din fundul clasei [chiar ne-ntrebam pe urma ce-o fi prins din ele.], cu desene halucinante pe tabla, cu replici senzational-categorice (‘ce, voua va plac metaforele lu’ arghezi?’, ‘bai, deci nu-i nici o metafora in poezia asta; creasta e creasta, cirezile sunt cirezi!’ etc.), emilian a reusit sa-i lase cu gura deschisa; nu stiu cat au inteles, insa un efect – macar emotional – tot le-a produs. le-a vorbit cu nonsalanta despre barbu & droguri (le-a adus si un articol pe tema asta si i-l intinde unuia la final, ‘ia de-aici!’, pe un ton sanatos), despre toate cliseele pe care le inghit ei din manuale si de pe la profii astia zelosi [ma rog, ei nici pe astea nu le asimileaza in vreun fel.], despre cateva poezii porno ale lui barbu, in fine, i-a ‘scuturat’ nitel. ar fi fost proful care-ar fi reusit sa ma fascineze. alte citate memorabile: ‘vi-l imaginati voi pe barbu stand el asa singur, cu pana in gura rozandu-si pixul si gandindu-se ce sa mai scrie?!’

cu ocazia asta, am ‘brevetat’ noi cateva concepte extrem de simpatice, pornind de la asa-numitele ‘etape de creatie’ ale lui barbu: ‘etapa pornosiana’ si cea ‘ermotica’.

la finalul orei mele (jalnice), ma cheama proful la el pentru un repros: ‘domnisoara, ati avut doua poezii, da? prima de cine era scrisa?’ eu: ‘de baudelaire.’ ["corespunderi", desigur.] ‘si a doua?’, ma-ntreaba precipitat. ‘verlaine.’, zic eu intrigata. ["arta poetica".] ‘sunteti sigura?’ eu: ‘ da.’ ‘pai si dumneavoastra ce-ati spus?! la sfarsit…’ eu, crezand ca poate-am zis rimbaud sau cine stie ce: ‘hmm… nu-mi amintesc, ce-am spus?!’ proful: ‘va zic eu ce-ati spus: <OK>!’ eu (un pic dezamagita ca era doar atat): ‘ah…’ el: ‘pai… ce treaba are verlaine cu <ok>?! nu se admite asa ceva.’

ok.

pedagogia la animale (II)

luni la prima ora, cu ochii inca refuzand sa se deschida cu-adevarat, strivita in metrou de alti somnorosi, astept s-ajung la pipera. (in rest, e o zi frumoasa de primavara, vorba aia.) urmeaza cateva ore de delectare poetica: eminescu, blaga, macedonski (unde am atipit; la mecca, la mecca…).

imi rotesc ochii – ca acum au ce sa vada – pe pereti, pe aceleasi panouri ‘literare’ cu rost didactic; ce mai descopar: ca lirica eminesciana poate fi si ‘absoluta’, adica ‘daruieste si dupa moarte’ [cine? ce?]; ca printre motivele/temele poeziei lui apare si ‘zborul intergalactic’ [asa o fi zis calinescu, cine stie, anticipand 'star wars' or smth.]; ca romantismul se caracterizeaza si prin ‘libertatea totala de creatie’ [din care se poate intelege orice, desigur.]; ca la bacovia sunt prezente ‘tema citadina a orasului’, a ‘marii plecari’ si ‘calatoria spre necunoscut’ [cacaturi care poate n-ar fi neplauzibile sau ridicole dac-ar fi formulate in limbaj decent si explicate, ca sigur nici dracu' nu-ntelege din ele ceva]; ca ‘neîmblânzire’ se scrie ‘neamblanzire’ [forma care, de altfel, va fi validata in doom3].

in paralel, aceeasi isterie bolnava, ca si data trecuta, se propaga dinspre catedra spre banci; isterie de tip penitenciar, cu sporadice insertii de umor – asa, ca pentru domnisoarele studente din fundul clasei. dascalul o instiinteaza grijuliu pe duduia din prima banca ca abia de la 40 de ani te dai cu carbune la ochi; apoi i se adreseaza si colegului ei (in trening si cu cercel d-ala cu ‘diamant’, cum ar zice sora-mea in cvasi-inocenta celor 9 ani ai sai): ‘sper c-ati deschis cartea… domnu’ de la sport-turism.’, iar apoi il deranjeaza pe un intarziat, punandu-l (ca pe toti ceilalti) sa recite si el cateva versuri din ‘luceafarul’: ‘domnu’ de acolo, din spate, care te razi cu aparat electric…(nu?)’

si-n final, la clasa a IX-a, tensiunea creste. exercitii de tipul ‘cum e corect?’ – asa sau asa; ‘este’ sau ‘ieste’? (i)etc. la una dintre intrebari, ‘domnisoara de-acolo, care ai 9 la mine (da’ ai si 4, nu?), ia zi, cum e?’ [tacere.], proful devine din ce in ce mai agitat, urla ca un apucat, precipitat, cu vocea de o raguseala sinistra, pare ca se transfigureaza – aceeasi imagine de exorcist – si izbucneste (eleva tacand, in continuare, se-ntelege): ‘zi, fato, odata, ca nu-ti taie nimeni capul!’ [well... io n-as fi zis acelasi lucru.]

iar luni voi preda la a XI-a simbolismul european.

iar de maine incepe ‘kilipirim’ la sala dalles (unde m-astept ca celebra criza sa se reflecte si-n preturile cartilor, pentru ca, btw, la humanitas & polirom se vede).

invitaţii

despre mine n-as fi vrut sa mai scriu acum. ma ‘updatez’ cam greu cu treburile asa-numite ‘scolare’; pornind de la fascinantul tablou al literaturii americane de inceput de secol 20, cu povestile lor despre recolta graului si conflictele din spectaculosul univers al fermierilor! zau c-as fi multumita numai cu vreo 3 cursuri, care sa-mi provoace un-gand-doua si un zambet, in acelasi timp – sa zicem nicolae manolescu (ca tot e ultimul lui an de predare*), sebastian-vlad popa si antoaneta tanasescu.

iar vineri, 13 martie, in sala de consiliu de la litere, ora 14, va avea loc o dezbatere cu oameni care mai de care mai luminati (paul cernat, livius ciocarlie, carmen musat, caius dobrescu, iulian costache, mircea martin) despre (multasteptata si, apoi, multcomentata) “istorie critica a literaturii romane” a aceluiasi manolescu, cu autorul de fata. (io abia astept, recunosc.)

______________________

* prilej cu care, ma gandesc eu asa, poate ar fi frumos sa dai pe la litere intr-o zi, saptamana asta neaparat (ca pe urma se-ntoarce la paris), sa-l mai prinzi la un curs;  pe bune ca merita. (literatura romana in comunism, mai exact.)

iata si programul: luni – 10:00, marti – 12:00, joi – 12:00 (de fiecare data in sala condurachi, de la facultatea de istorie, etaj 4), iar vineri – 12:00, sala iorga, tot istorie, etaj 1. succes!

înapoi în miezul lucrurilor

chestiuni carora imi dau seama ca le dusesem cumva dorul: (dupa cum am mai zis) mararul, patrunjelul si leusteanul, (si din alta categorie) carturesti(i), bcu, hazul pe care-l scoate vinci din orice (de la nimic la cacat, sa zicem) sau sebastian-vlad popa & spectacolul lui de idei melodioase, scoase si alea cinestiedeunde.

ieri, pe hol, fix in fata secretariatului, don juan-ul meu i-a starnit o furtuna de asocieri fanteziste; despre totalitate, despre o metafizica non-transcendenta, despre expresionism (pentru care a dezvoltat clar o obsesie), despre etica ne-credintei, despre whitman… era pur si simplu transpus. el cu sine. ‘stati putin’, intervin eu. ‘nu pot modifica fundamental acum abordarea din lucrare.’ la care el, readus in mundan, ‘aa… da, nu stiu, ideile astea mi-au venit acum, vedem.’

azi, optionalul lui – literatura romana contemporana. prevad, cu placere aproape, ca vom ramane o mana de oameni pana la urma. scoate din geanta cateva carti – niste cezar paul-badescu, alex tocilescu, razvan radulescu; apoi zice: ‘eu am facut deja romanele astea anul trecut; chiar nu le mai pot face acum. n-ar fi corect – nici fata de ei [de autori], nici fata de mine…’ iar io ma trezesc s-adaug: ‘si nici fata de noi.’ se stramba nitel, neconvins: ‘mmmda… dar, in fond, cui ii pasa de voi…?’ pai si cam asa e: pentru ca fiecare (dis)curs al lui e in primul rand un proces de gandire spontana si (aparent) nestructurata, ca o spirala care se creeaza si se mananca pe sine, in acelasi timp (cum zicea tot azi antoaneta tanasescu – alta poveste si ea), proces la care intamplator noi asistam, dar pentru care suntem – in viziunea lui s-v popa – optionali; tocmai de-asta nici nu-i pasa cine vine/intra/pleaca sau cati etc. iar daca ramane unul singur sa-l asculte,  cu chipul deformat de uimire si interogatii – e de-ajuns, pentru ca-nseamna ca ala vrea, trebuie sa fie acolo cu adevarat.

p.s. din categoria ‘mica istorie’, cica: ‘ionel teodoreanu era cel mai… sexi avocat bucurestean al vremii.’

p.s. 2 mark twain, in poza din “autobiografie”, aparuta la editura art, ni se arata ochilor sub forma unei combinatii demne de luat in seama: parul lui einstein si mustata lui nietzsche. (nu, nu mi se pare; a se verifica.)

copy(right)/paste

le multumesc pe aceasta cale tuturor celor care m-au citit ieri/azi dand search, fortati de scoala asta nenorocita, cu ‘italo calvino comentariu’; adica colegelor mele – cate or fi fost – care s-au inspirat de pe blogul asta fara sa stie ca e al colegei lor – ca sa ma exprim astfel, in cerc -, in fata careia azi si-au prezentat cu seninatate lucrarile, nefolosind, conform declaratiilor lor, nici o bibliografie, in afara romanului propriu-zis si a ideilor personale. din fericire, situatia doar ma amuza. si-mi ofera, desigur, inca un motiv pentru care sa-mi apreciez colegele.

de ce imi place antoaneta tanasescu

pentru ca e simpla si viseaza? nu.
pentru ca vine din alta lume, are idei fixe, crede in marile-vechile-’clasicele’ valori ale omenirii, crede in suflet, e sofisticata pana la absurd.
pentru ca are o hiperluciditate a gesturilor si crede in profunzimea gesturilor si crede, implicit, ca si noi, la randul nostru, credem in ea (si-n ele).
pentru ca e de o (auto)ironie extrem de fina. zambeste rar. a calatorit mult.
pentru ca nu-ntelege ‘filosofia’ (if any) a adreselor noastre de mail. pentru ca se mira si vorbeste incet. ii plac bacon si platon.
si-mi pare rau ca nu pot ajunge la optionalul ei. anti-.