madame bovary (pie chart)

[sursa]

iar aici, poate vă amintiți, cazul bovary pus nițel în altă lumină decât ne-am fi așteptat (desigur, nu și când vine vorba de žižek).

de la ghepardul la american psycho

o carte cu adevărat minunată și rară este „ghepardul” lui lampedusa. e tot ce-ți poți dori, ca experiență de lectură și imaginație, în materie de stil, rafinament și peisaj decadent, plus ironie subtil presărată. traducerea e și ea pe măsură, a lui tașcu gheorghiu (zis șuly, cu câteva poezii publicate prin reviste avangardiste în anii ’30). în fine.

alta-i ideea acu: o asociere imediată, care încă mi se pare valabilă și sugestivă, între scenele în care, sub pedanta scrutare a prințului, apare don calogero cu hainele-i deșănțate și faimoasa business card scene (devenită cult deja) din “american psycho” (un film pe care l-am văzut în demență de 5-6 ori):

vs.

Era o atmosferă calmă, ca de obicei, când Francesco Paolo, fiul de 16 ani, năvăli fără nici o cuviință în salon:
- Papa, don Calogero urcă scara. E în frac!
Tancredi cântări însemnătatea veștii cu o secundă înaintea celorlalți; se pregătea tocmai s-o farmece pe nevasta lui don Onofrio. Dar când auzi cuvântul fatal, nu se putu stăpâni și izbucni într-un răsunător hohot de râs. Prințul însă nu râse; asupra lui, se cade s-o spunem, vestea făcu o impresie mai mare decât buletinul debarcării de la Marsala. Atunci fusese vorba de un eveniment prevăzut și, mai mult chiar, îndepărtat, invizibil. Acum, sensibil cum era la prevestiri și la simboluri, el contempla, în acea cravată albă și cele două cozi negre care urcau scara casei lui, însăși Revoluția. Nu numai că el, Prințul, nu mai era cel mai mare proprietar din Donnafugata, dar se mai și vedea constrâns să primească în costum de după-amiază un invitat care se prezenta în ținută de seară.
Tulburarea lui fu mare și mai stăruia încă în timp ce înainta mașinal spre ușă ca să-și primească oasptele. Cu toate acestea, când îl văzu, supărarea-i fu întru câtva ușurată. Perfect justificat ca manifestare politică, se putea totuși afirma că, în ceea ce privește reușita croitoricească, fracul lui don Calogero era o catastrofă. Postavul era dintre cele mai fine, modelul recent, dar tăietura, pur și simplu monstruoasă. Vârfurile celor două pulpane se ridicau spre cer într-o mută rugăciune, gulerul larg n-avea nici o formă și, oricât ar fi de dureros, trebuie s-o spunem, picioarele primarului erau încălțate în botine cu nasturi. (pag. 75)

Don Fabrizio savura dinainte efectul pe care frumusețea Angelicăi îl va produce oamenilor acelora care nu o cunoșteau și cel pe care norocul lui Tancredi îl va produce asupra acelorași oameni care îl cunoșteau cu mult prea bine. O umbră îi întuneca, totuși, mulțumirea: cum va fi fracul lui don Calogero? Desigur mai bun decât cel de la Donnafugata – fusese dat în grija lui Tancredi, care-l târâse la cel mai bun croitor din Palermo și fusese de față chiar și la probe. Oficial, păruse mulțumit de rezultate cu o zi în urmă; dar, în taină, își spusese: „Fracul lui don Calogero nu poate fi decât ceea ce e; tatăl Angelicăi n-are chic.” Era limpede; dar Tancredi declarase că răspunde de un bărbierit fără cusur și de niște pantofi ca lumea. Era și asta ceva. (pag. 203)

iar acum nu-mi mai rămâne decât să văd și „ghepardul” lui visconti, cu alain delon în rolul seducătorului tancredi, strașnic bărbat!

relecturi, bovary

recitesc cu mare plăcere „doamna bovary”, tot în traducerea lui demostene botez, care încă sună bine și frumos.

Se întorcea acasă târziu, la zece, uneori chiar la miezul nopții. Atunci cerea de mâncare și, cum servitoarea era culcată, îl servea Emma. Își scotea redingota ca să mănânce mai în voie. Înșira unul după altul pe toți cei pe care-i întâlnise, satele prin care fusese, rețetele pe care le prescrisese și, mulțumit de el, înfuleca un rest de tocană, curăța brânza de coajă, ronțăia un măr, își golea carafa, după care se ducea să se culce și începea să sforăie.

și aș fi tare curioasă să ajung la studiul lui jean améry despre charles bovary.

reflecții & obsesii cu pascal quignard

nu sunt un om al isteriilor, idolatriilor, admirațiilor visceral-radicale și al orgasmelor mascate/sublimate prin livresc și alte isme, însă unii scriitori, puțini, îmi apar iremediabil fermecători. undeva la loc de frunte în preocupările mele, există acest pascal quignard dubios, obsesiv și fascinant când scrie „la graniță” (v. spaima și sexul sau noaptea sexuală) și mai există un pascal quignard doar obsesiv și enervant când vrea să scrie „romane” pur și simplu, care-s un soi de pierdere de vreme.

umbre rătăcitoare a luat goncourt în 2002, e un roman-eseu-poem, cu un dozaj atât de instabil între registre încât un pas în plus înspre ficțiunea de tip romanesc, ca să mă exprim prețios,  ar fi distrus definitiv cartea. e limpede că quignard nu știe – și nici n-ar mai trebui – să scrie roman. singurul stil care-i iese e hibridul, când tulburător într-ale adevărurilor elementare, când vecin cu kitschul. și totuși (fals adversativ, desigur), romanele lui sunt la mare căutare: toate diminețile lumii i-a adus notorietate mondială (mai ales prin ecranizare – una de căcat, îmi imaginez și sper), terasă la roma a luat premiul academiei franceze în 2000 – ce logică sucită, din fericire, a mecanismelor lumii literare! -, iar „promotorii” locali ai ekphrasis-ului, de pe la litere, îl întorc excitați pe toate părțile, că-i cu gravuri (și gravuri în gravuri).

alberto moravia, acest pervers cu jumătăți de măsură, are un roman din ’49, amorul conjugal. iar în ’94 quignard scrie un roman cu același titlu. curios.

revin însă la umbre rătăcitoare [humanitas, 2004, trad. emanoil marcu], cu câteva imagini persistente:

 există o viață înaintea nașterii care-i marchează începutul.

există o lume înaintea lumii în care pruncul apare.

există un fœtus înaintea lui infans.

există un infans înaintea lui puer.

există mereu, în timp, un înainte fără limbaj: e timpul însuși.

fœtus, infans, înaintea identității, sunt și unul, și celălalt fără limbaj.

*

orice umbră care ne învăluie trupul este umbra scenei pe care nu o vom vedea niciodată, căci este scena ce stă la originea noastră.

nu-i puteam auzi, nici vedea pe cei care ne făceau, nici ceea ce ne făcea, nici cum se făcea, înainte să fim. însă oamenii uită că, înainte de a fi, nu sunt.

 *

[tanizaki] … își declara nostalgia pentru closetele abia luminate din vechea japonie, deja repudiate de ansamblul societății nipone, cuprinsă brusc de dorința generală de a defeca în lumina puritană, imperialistă, americană, orbitoare a neoanelor, într-un vas de faianță imaculat, înconjurat cu dale albe, igienice, lucioase, în miros de flori artificiale.

*

scrisul nu este un mod de a fi al limbii naturale. e un limbaj ce s-a înstrăinat de dialog. un limbaj straniu. este limbajul devenit limbaj-pentru-a-fi. demult, în primele imperii neolitice, scrisul l-a smuls pe omul preistoric din lumile onirice și imaginare. umanitatea pregenerică era îngropată în cavernele ei cu imagini, ca și visele ei. dincolo de limba orală, admonestativă, hipnotică, mitică, umanitatea propriu-zisă a făcut să înflorească un limbaj izolat sub formă de litere.

pornind de la scris, ea a creat un limbaj mai izolat, un limbaj fără context, o limbă lăuntrică, secretul, o zonă de umbră absolut nouă.

*

niciodată nu cunoaștem aceea ce începe în clipa când începe. orice geneză este, în noi, retrospectivă și imaginară.

nu cunoaștem niciodată aceea ce sfârșește în clipa când sfârșește cu adevărat. adio este un cuvânt despre care vrem să credem că încheie ceva. or el nu începe și nici nu încheie nimic.

*

han yu s-a născut în anul 768, a obținut doctoratul în 792 și a detestat budismul. […] han yu a creat stilul numit al prozei vechi (gu wen). stilul gu wen se caracterizează prin claritatea sintaxei, precizia lexicului, repetarea particulelor gramaticale, limpezimea expunerii.

han yu spunea: iarba care crește crește.

detesta elipsa, religia, nodurile slabe la frânghii, relaxarea moravurilor orășenilor, lipsa de vlagă în îmbrățișarea amanților. […]

a fost exilat de două ori.

a murit.

budismul și proza flască i-au supraviețuit.

*

la roma, vestalele păzeau: 1. focul, 2. fascinus-ul [membru viril, de la fascinum, phalus etc.].

în secolul XX, oamenii au renunțat să mai păzească: 1. forța atomică (focul, explozia), 2. forța genetică (fascinația, codul).

*

niciodată nu ne-am separat într-atât [ca în societățile moderne] de cadavre, de sângele menstrual, de scuipat, muci, urină, fecale, de râgâieli, de cruste, de praf și de noroi.

suntem cu toții niște preoți maniaci în bucătăriile noastre.

suntem niște tirani demenți în sălile noastre de baie.

e greu să separăm noțiunile de igienă, de morală, de sacrificiu, de gândire, de rasism, de război. ne ferim de ceilalți, de tot ce nu intră în norma socială ori senzorială, de paraziți, de șoareci, de salivă, de marginali, de locuitorii interstițiilor (păianjenii, șoarecii de pădure sau scorpionii nu sunt nici înăuntru, nici afară), de universitarii autodidacți, de mamiferele-pești, de evreii creștinați, de mamele celibatare, de apa nepotabilă, de locuitorii frontierelor (țări sau corpuri deopotrivă), de spermă, de acele de siguranță, de unghiile tăiate, de sudoare, de secreții, de strigoi, de fobii, de fantasme (ce parazitează zidul care ar trebui să separe trezia de somn). arta este o producție parazitară.

cel care face să apară ceva ce nu exista până la el, acela aparține regnului inadecvării.

nu e la locul lui. e însăși definiția impurității: ceva nu e la locul său. un pantof e curat pe podea. e murdar dacă-l pui pe fața de masă printre flori, argintărie și paharele aliniate.

*

ceea ce caută indivizii legați de colectivitățile în care muncesc e contopirea într-un corp mai vast. ei regăsesc străvechea bucurie care consta în a te lăsa conținut. renunță la subiectivitatea dobândită o dată cu învățarea limbajului și la privilegiile îndoielnice pe care le oferă identificarea nominală. adoptă dorințele celorlalți; au bucuriile numeroase, repetitive, fetișiste, obsedate, eterne al masochiștilor. […] ei preferă să suporte un tiran pe care îl știu (care îi umilește în limitele unor legi care nu permit umilințele excesive), decât să îndure

spaima imprevizibilă;

ori lipsa de figură paternă;

ori desconsiderarea ei;

ori singurătatea.

*

romancierii sunt poate singurii conștienți de iluzia (de vreme ce-și consacră timpul cultivării ei) pe care-o zămislește orice povestire și de strania vitalitate care se naște din această ficțiune. singurii care știu că sunt oricâte romane posibile și nici un adevăr în spatele lor. că sunt oricâte întrebări posibile și nici o ghicitoare propusă cu adevărat în spatele dramei ce crește în ele. de aceea oamenii adoră examenele, concursurile, inițierile, alegerile, de aceea organizează atâtea competiții, citesc atâtea romane cu cheie, se amuză inexplicabil să dezlege cuvinte încrucișate: ei vor să creadă că există un răspuns care precedă întrebarea lor, acolo unde nu e decât țipăt de pulmonare, scenă invizibilă, nesfârșită interogare corporală, contingență sexuală. vor să creadă că există o încifrare inițială, că există o direcție sau o speranță pentru viața lor.

și-o să revin prin zona asta, că-mi place.

p.s. din quignard mi-am stors și primele idei întru viitoarea-posibilă lucrare de disertație, nu-i puțin lucru în vremuri tulburi ca ale mele, doamne păzește!

anecdotă literară. cu antoaneta tănăsescu

Prima și singura dată când am mers la anticariatul number one de la universitate, de pe academiei, vizavi de infectul spring time, mi-am luat multe cărți. Inclusiv Gide la 2 lei. Detalii. Eram între cursuri. Ajung la Antoaneta Tănăsescu la curs. Inevitabil, cu cărțile după mine, îngrămădite într-o pungă albă de tip alimentară. Ea se deplasează de la catedră spre scaunul meu, unde începe, cu o anumită lentoare a gesturilor, să scoată cărțile din lamentabila pungă, analizând-o atent(Ă!)* pe fiecare. Cum ziceam, Gide, două cărticele. Nu mai știu, Freud, ceva despre pictura flamandă, Ian McEwan „ăla” (că n-am citit nimic de el), o „cărticică de buzunar” cum mai trântește Alain de Botton** (căruia îi tot dau  aiurea șanse, ca și lui Barnes, de altfel), corespondență Gide – Martin du Gard, corespondență Henry Miller – L. Durrell, 1935-1980 (vorba aia, o viață de om). La aceasta din urmă, profa se oprește îndelung, privește fix într-un punct nedefinit (poate spre infinit!) și spune, fără să mă privească, ca pentru sine (fals, desigur): „Pe vremea mea, programul editurilor cuprindea numai Mari autori. Așa ceva – și arată spre cartea stigmatizată – era de neconceput. O fi fost bine… nu știu. Dar, mă rog, s-a demonstrat că un om nu poate trăi numai cu capodopere. Nu se poate! Tot mai trebuie o Agatha Christie sâmbăta, duminica. Bine, nu zic că ăștia nu-s scriitori buni, da’…” Și ridică (fals-)nedumerită din umeri. Crecă am ridicat și eu, vag, din umeri, căci nu prea e nimic de comentat. Inutil să mai spun ce om „citit” e Antoaneta Tănăsescu, care-și cultivă totuși intens și firesc, idiosincraziile, adesea pur și simplu de neînțeles pentru „noi, studenții”.

__________________________________

* Dedicație pentru Vinci, care zice că nu știu să vorbesc când zic (și o zic des, se pare), de exemplu, „M-am uitat mai atentă” în loc de „atent”, căci e corect să folosesc complementul, și nu elementul predicativ suplimentar (așa cum anumite porniri intime mă îndeamnă, sclava de căcat a gramaticii ce mă aflu!)

** Ultima lui carte citită, Sex, shopping și un roman, a fost așa o labă tristă, chiar  mai tristă decât însuși titlul. De altfel, nici n-am terminat-o. Așa tristă era!

lecţia italiană despre oi şi dovleci

“night on earth” (1991) al lui jarmusch mi-a placut atat de mult si-n asa fel, incat mi-e foarte lene sa scriu despre el.

cam in acelasi timp, undeva dupa miezul noptii, in los angeles, new york, paris, roma si helsinki, niste oameni se urca in cate un taxi si cate o poveste – sceneta – ‘vignetta’ incepe sa se deruleze in mare stil. unde marele stil vine in primul rand din limbaj. din adecvarea perfecta a discursului (si a placerii lui, in mod clar) la personajul lui. cursa din roma, unde taximetristul e jucat perfect de roberto benigni (regizorul lui “la vita e bella”, pe care tot vreau sa-l vad si care tot ramane amanat), e o mica nebunie absurda, scoasa parca din fellini, plus inca ceva; climax curat. practic, am ras cu-gura-pana-la-urechi, avand in minte si scene din “amarcord”. clientul este un preot – ce altceva? -, iar taximetristul gaseste oportun si absolut necesar sa i se confeseze in timpul cursei. si-ntr-ale coloratului erotism. (de altfel, oile sunt deja consacrate de abilitatile lor in starnirea pasiunilor ravasitoare. cu blana lor moale si calda, cu privirea blanda… si woody allen o marturiseste.) as fi vrut, desigur, sa bag link spre scena cu pricina, dar stric toata aventura.

altfel, nici intalnirile din celelalte orase nu duc lipsa de absurd si umor, in diferite doze si ipostaze.

ca-n filme

in 2 luni am reusit sa vad nici mai mult, nici mai putin de 2 filme! ca (re)devin un animal n-as mai putea zice, ca alte dati, ca intre timp citesc. (si sustin cu bucurie lectura in paralel a mai multor carti, dar asta e alta poveste.) oricum, singura solutie acum e sa merg la cinema, aici era si ideea: ca in fiecare miercuri seara la cinema union se intampla o chestie misto, “cineclub” pe numele sau; unde cativa oameni pasionati aleg cate un film tot misto, ne uitam si, la final, cine are chef ramane si la o discutie. (p.s. beletul e 3 lei.)

in contextul asta, am vazut aseara “la nuit americaine” (1974), prilej cu care m-am mai indragostit inca o data de jean-pierre leaud si truffaut (daca mai era cazul) in acelasi timp (mai ales c-apare si el; vezi poza, mai cu spatele). filmul da pe-afara de umor si de ‘filmicitate’, ca vorbim de un foarte meta-film, de o ‘arta poetica’ a regizorului, ca sa zic asa, de un film-in-film, de relatia viata – cinema. a fost ca o mare gura/baie de buna dispozitie isteata.

si, ca sa-ncepi si sa sfarsesti bine ziua, citeste-l pe barnes cu gandul, in fundal, ca e cel mai inteligent scriitor englez de la burgess incoace!

şi mie-mi place luni (7)

• carte: side effects - woody allen [jucandu-se, printre altele, de-a socrate, intr-un dialog de toata frumusetea.]
• melodie: detasare – silent strike [mai de pe meleagurile noastre. pentru un trip autentic deci.]
• film: el metodo (2005), marcelo paneyro [un fel de joc bine construit.]
• pictor: victor brauner (1903 – 1966) ['sufletul' plastic al avangardei noastre.]

pentru mine

in fiecare an, de ziua mea – sau imediat dupa – am noi carti de pus la capul patului, s-adorm in tihna si-n rasfat (ceea ce n-a fost cazul azi-noapte, cand am avut o insomnie teribila; nu fara motive, totusi), sa am pe ce sa-mi plimb ochii-mainile inaintea viselor electrice; de data asta, un barthes si discursul lui indragostit (in lipsa altor indragostiri, zice naratorul – necreditabil), picturi naive, haiku-uri piperate despre ‘marile capodopere ale literaturii universale’ [voi reveni cu niste exemple suculente], monsieur courbet, sa tot port de-acu originea lumii (lui) cu mine, kierkegaard sau-sau don juan, vorba aia. (plus celelalte curiozitati, mai putin livresti, cutiute-sticlute-mere-verzi-magritte-ene, dar la fel de dragi.)

și mie-mi place luni (4)

• carte: vechi maestri, thomas bernhardt [traducerea in romana e savuroasa si isteata.]
• melodie: reckoner – radiohead [pentru ca m-a obsedat toata saptamana.]
• film: farewell my concubine (1993), chen kaige [ca cinematografia chineza a iesit de vreo 20 de ani din ea insasi. ce bine. iar asta a impartit palme d'or-ul, la vremea lui, cu "the piano".]
• pictor: edvard munch (1863 – 1944) [care a pictat si altceva pe langa "strigatul". voila!]

și mie-mi place luni (3)

un mai vechi amor al meu, avangarda; si pe langa ea (deci nu varianta ‘tare’).

• carte: opium. jurnalul unei dezintoxicari, jean cocteau

• melodie: thou shalt always kill – dan le sac vs. scroobius pip

• film: meshes of the afternoon (1943), maya deren [scurt experimental]

• pictor: marc chagall (1887-1985)

și mie-mi place luni (2)

hai sa fiu nitel ‘demodata’ azi:

• carte: dictionar de idei primite de-a gata, gustave flaubert
• melodie: a forest (cover the cure) – nouvelle vague
• film: barry lyndon (1975), stanley kubrick
• pictor: gustave courbet (1819-1877), pentru tupeu si controversa, intru realism etc.

și mie-mi place luni (1)

nu ma gandisem niciodata la vreo ‘rubrica’ pentru blogul asta, dar le-a venit altora ideea (din imperiul utopic si de la blogul meritoriu) si mi-a placut si m-am bagat si eu si iata care e faza: ca fiecare isi va fi ales o zi din saptamana in care sa propuna, intru multipla degustare – la citire, la vedere si la auzire -, cate o bucata/un nume de pret in acest sens, dupa schema urmatoare (prima-mi incercare va fi cu titluri foarte ‘de suflet’, iar ziua aleasa e, dupa cum bine se vede, lunea):

• carte: dubla flacara. dragoste si erotism, octavio paz
• melodie: swing it low – morphine
• film: sex, lies & videotape (1989), steven soderbergh
• pictor: rene magritte, bien sur

filmfilmfilme

sa-ncep cu ultimul vazut: “masculin feminin: 15 faits precis” (1966), jean-luc godard; godard care e mare, da, si pe care-l vad abia a doua oara (prima oara fiind cam nerelevant, de fapt) si despre care inca nu ma simt pregatita sa vorbesc pe bune; tre’ sa mai vad chestii de-ale lui si sa le diger cum se cuvine. dar, ca sa fiu cat mai directa, filmul m-a lasat cu gura cascata; sau, altfel zis, m-a tinut cu gura cascata de la-nceput pana la final. un colaj nebunesc, agresiv si indraznet – si ca tehnica, si ca continut – al anilor ’60 francezi, cu si despre tineri; in centru, jean-pierre leaud – one of my fav (mereu tanarul & nelinistitul antoine doinel din seria lui truffaut, despre care am mai scris), un soi de ‘french new wave icon’ pe vremea aia. [joc de cuvinte: daca 'masculin' contine 'mask' si 'ass', 'feminin' nu contine nimic... ultima scena, figura unei madeleine indecise si din 'feminin' ramane, dintr-o miscare, 'fin'; superb!] luat vreo 2 premii pe la berlin. m-a entuziasmat pana peste cap.

din odiseea mea cu woody allen bifez acu “manhattan murder mistery” (1993). tiparul cuplului allen – diane keaton (care a facut senzatie, ce sa mai…) incepe totusi sa ma cam plictiseasca. enough is enough. criminalii lui woody allen, putini cati sunt, nu-s niciodata ostentativi, cu omoruri ‘in serie’ etc.; de altfel, cu totii sunt indivizi demni, cu imagine, reputatie, intelectuali prosperi, minti limpezi, ba chiar oameni ‘cumsecade’ ai zice : )) (vezi “crimes and misdemeanors” sau, de ce nu, nitel dostoievskianul “match point”), care, extrem de contextual, ajung sa comita marea fapta. daca in astea doua tocmai amintite, vinovatul nu e prins, iar crima – in mod cinic, desigur – pare de fapt sa (re)stabileasca ordinea (asa, cam ca-n basm), de unde si un dramatism ‘grav’ (ca sa-l citez iar pe vinci), in “manhattan…” (a nu se confunda cu “manhattan”-ul din 1979, tot al lui woody allen), povestioara amatoresc-detectivista, care va duce la prinderea ‘animalului’, cu tot simtul ei (auto)parodic, m-a lasat rece. prefer de o mie de ori mai mult “rear window”-ul (1954) lui hitchcock, cu care inevitabil am facut legatura.

(in curand voi face primii pasi intr-ale filmului chinez. “farewell my concubine”, care a luat palme d’or in 1993, impreuna cu “the piano” – deja vazut si indelung savurat -, m-a coplesit, astept sa mi se ‘aseze’ impresiile.)

p.s. in imagine, monsieur leaud in rolul ratacitorului paul din “masculin feminin”. (aproape ca-mi pare rau ca pedanteria mea n-a mai mers atat de departe – caci comoditatea a fost mai mare – incat sa pun accentele in franceza; insa, cum nu folosesc nici diacritice, o iau ca pe o chestiune de consecventZa – ca sa Zic asa.) :)

what’s your perversion?

combinatie memorabila: vazut (adica luat, in sfarsit, inima in dinti, trecut peste spaimele fata de marile-clasicele-must-see-uri s.a.m.d.) “citizen kane” (1941, orson welles), urmat de “everything you always wanted to know about sex (*but were afraid to ask)”, 1972, woody allen – cine altul?

nici despre unul, nici despre celalalt n-am prea multe de zis (din motive diferite insa). sa m-apuc sa vorbesc, eventual cu pretentii de seriozitate, despre “citizen kane” e ca si cum as incepe din senin sa vorbesc despre shakespeare. la fel de bine, n-are nici un rost sa m-apuc sa-mi dau cu parerea, in mod ‘impresionistic’. [deci s-ar putea spune ca de fapt n-are nici un rost sa mai mentionez ceva despre el. in fine, ca la multe altele, m-am uitat fara informatii premergatoare - in afara de faptul ca era # 1 ever in nustiucate clasamente; pentru ca abia dupa sa-ncep demersul decodarii, google-(e)ala, pe principiul 'deci care-i faza?'. groso modo, ar fi vorba de hiperinovatii tehnico-narative.]

ei, dar adevaratele provocari apar tot la woody allen! ca sa-l citez pe inteleptul tovaras razvan (vezi blogroll), filmul mai sus notat abordeaza teme ‘serioase, aproape grave’… :)) si poate nu atat temele – care-s de fapt una singura – fac toata savoarea, cat abordarea (probabil de-asta mi-a placut urmatoarea apreciere la adresa lui woody allen – ‘his traditional neurotic filmmaking style’). cu maxim profesionalism si plasticitate, dar si elocventa, filmul isi propune sa raspunda, in decursul a 7 situatii/scene independente (‘vignettes’),  la intrebari fundamentale precum:

- do afrodisiacs work?
- what is sodomy?
- why do some women have trouble reaching an orgasm?
- are transvestites homosexuals?
- what are sex perverts?
- are the findings of doctors and clinics who do sexual research and experiments accurate?
- what happens during ejaculation? (cu woody allen in rol de spermatozoid – insa unul cerebral!)

§

altfel spus, noapte buna. nici nu poate fi altfel. (spus.)

so-woody-allen-like

* acuma ‘in perioada asta’ nu ma uit nici la filme cu mos craciun, nu am ornamente colorate prin camera, n-am brad, n-am luminitze si, mai ales, n-am ceea ce stim cu totii ca e mancarea de craciun – sa zicem ca asta ar fi partea mai trista din poveste. si nici macar nu sunt singura. iar ‘gestionarea’ sarbatorilor – si a spiritului atasat lor – departe de familie imi face mai bine decat m-asteptam. e pur si simplu altceva. [revin cu impresii mai incolo.]

voiam de fapt sa vorbesc – din nou si pentru a nustiucata oara – despre woody allen. “love and death” (1975) mi-a adus imediat in minte un “barry lyndon” (kubrick, acelasi an, banuiesc ca e totusi inainte nitel) rasturnat. cele mai ridicole si mai stupide schimburi de replici mustesc de referinte culturale – nu prea subtile, ce-i drept, dar tocmai asta e si ideea. pentru ca woody allen este si maestrul stangaciilor (aparente) si al ‘tushei groase’. foarte misto sunt relatiile anacronice dintre personaje (in frunte cu boris, care fireste ca n-apartine sub nici o forma cadrului descris, rusia, secol 18 etc.; totul, din nou, e joaca; in joaca); ca urmare, fiecare pare sa comunice prin propriul tub/canal izolat – ceea ce desigur duce la absurd, tocmai pentru ca formal comunicarea functioneaza (vezi scena intalnirii oficiale dintre ‘don francisco’ cu sora-sa si ‘napoleon’, cu conventiile multiplicate mecanic). marea savoare e rezervata privitorului. pur si simplu ador stilul lui woody allen. (‘penal’: “well, since this may be your last day on earth, let’s go back in my room and make love!”/ “ooh, nice idea… i’ll bring the soy(a) sauce.”) el zice ca asta ar fi cel mai ‘personal’ film al lui. habar n-am.

“play it again, sam” (1972) trebuie vazut, neaparat, in oglinda cu “casablanca” (1942) – ca doar cine dracu’ n-a vazut “casablanca”?! din nou, exacerbarea cliseelor (care, mda, poate deveni iritanta, de la un punct incolo; vezi insusi tiparul personajului allan – deja stim: vesnicul impatimit al filmelor, dependent de calmante si terapie, stangaci si frustrat erotic, cam sociopat etc., dar, fireste, mereu adorabil! apoi vezi imaginea lui humphrey bogart.). in fine, parodie din cap pana-n picioare.

acuma, ca o concluzie, e ‘fun’ sa vezi woody allen; si e al dracu’ de enervant si de stupid daca-l vezi l-i-t-e-r-a-l. ca sa aduc nitel discutia in ‘viata noastra cea de toate zilele’, cel mai trist e cand se-ntampla sa te simti, prin diverse experiente proprii, ca-n filmele lui; pentru ca atunci se cam dovedeste ca nu traiesti decat niste cacaturi ieftine si de prost gust [redundant, stiu], pe care nu esti in stare sa le abordezi cu viziunea, umorul, absurdul lui, nici macar ca experiment.

__________________________

[a murit harold pinter. ca tot vorbim de maestri.]

cum iubesc francezii

cand simti ca ‘viata nu mai are sens’ (sau gust), cand tot suspenzi sau pui in paranteza sau amani realitati brutale si tensiona(n)te, e timpul sa vezi un film francez. cu dramele alea pe care aparent nu le poti lua in serios. pentru ca de aproape un an ma declar fan truffaut, am vazut – intamplator – si ultimul film din delicioasa serie “antoine doinel” (serie care incepe cu “les quatre cents coups”, 1959, despre care am scris cu intantare acu o mie de ani pe 360), adica “l’amour en fuite”, 1979 (mai clar spus, “love on the run”). antoine, in jur de 30 de ani, in pragul divortului (de christine; povestea lor in “baisers voles”) si intre alte cateva figuri feminine din trecut si din prezent, mereu prins in farmecele lor si fermecator, la randul lui. filmul e presarat de scene – rememorate mental sau livresc de antoine sau ‘femeile’ lui, pentru ca, da, si aici, ca si-n “l’homme qui aimait les femmes”, motivul cartii e prezent – din celelalte filme ale seriei. umorul e realmente istet (‘witty’).

să mă joc de-a woody allen

deci, da, a sosit in sfarsit si pentru mine vremea filmelor (pe) bune.

si, da, aproape ca m-am saturat – eu de mine, in primul rand – sa tot povestesc cum mor dupa woody allen. “anything else” (2003) e iar un film din ala (ce trist – il gasesti incadrat la ‘romantic comedies’, dar macar la alea istete) caruia sa-i sorbi cuvintele. gluma – groasa, de altfel – cu fizica cuantica pot sa jur c-am mai auzit-o intr-unul dintre filmele lui, tot de el zisa, desigur: You think quantum physics has the answer? I mean, you know, what purpose does it serve for me that time and space are exactly the same thing? I mean I ask a guy what time it is, he tells me 6 miles? What the hell is that? nu mi-l pot imagina pe woody allen decat ca un copil batran (si/sau batran-copil, dar nu in directia regelui lear, ca sa zic asa), plimbandu-se pe strazi si prin parcuri, ca-n filmul nostru acum, gesticuland agitat, la limita paranoiei ludice, ca nebunii lui shakespeare. e nemaipomenit cum iti transmite deodata, de fapt, comicul si dramaticul. [...] si tot nemaipomenit e cum face un spectacol din limbaj construind fix pe cele mai cliseizate situatii si ipostaze ‘umane’ (sau, in fine, pe cele predispuse cliseelor).

sfatul lui dobel: Never trust a naked bus driver.

vezi scena cu serpii si tantarii (I don’t hate all mosquitoes), dupa modelul iubirii pentru leprosi, din “bananas” (1971), I love leprosy! If that’s what you’re asking me… I’m perfectly willing to… I like leprosy, I like cholera. I like all the major skin diseases.

p.s. ma tem c-o sa vad “american psycho” pentru a 6-a oara in interval de un an. (se pare c-am intrat intr-un circuit ciudat cu filmul asta, asupra caruia nu mai am chef sa ma interoghez.)

le voyage de penelope

pornind de la o melodie air, ma gandesc acum ce facea de fapt penelopa asteptandu-l, pare-se, pe ulise; si apoi ma mir ca, din cate stiu, nici un ochi – nici o mana – nici un creier cu afinitati (chiar si involuntare) postmoderniste n-a zguduit-o nitel din habitatul ei. si, hmm… nici macar o versiune razbunator-feminista nu exista inca?! :))

p.s. am adormit spre dimineata. m-am trezit la pranz si credeam c-am visat. dar nu, a fost pe bune: fiinte care sa te scoata din propriul confortabil ‘habitat’. unde sa le includ, la ‘soc cultural’ sau la ‘soc personal’?

p.s. 2 insa anul trecut, pe cand ulise se intorcea in ithaca, iar eu incetam sa mai citesc ca un monstru (deci, da, am plans atunci), nu gandeam asa; adica nu ma gandeam si la penelopa.

h. miller after midnight

prezenta atat de pregnanta a lui dumnezeu – cel putin cu numele (luat sau nu „in desert”, ca sa zic asa) – in “plexus”-ul lui henry miller imi provoaca o vaga stare de disconfort si deruta la lectura. in rest, mi-au sunat cu sens (adica, mai precis, meaningfully) randuri simple precum: it was in such a mood, I thought to myself, that one ought to sit down to write. si nu intamplator m-am oprit la asta. si nitel mai incolo, [...] but because of my passion for language.

(as putea sa jur ca mi-e dor de niste sintaxa. din cand in cand imi dau seama ca totul se leaga. iar in conjugarea unor verbe sau in articularea greoaie a unui h sau r – ca astea pun probleme – sta parca un principiu vital, se deschide o noua lume.)

si, mai ales, ca o apasare peste mine: everything, yes everything, was noted, analysed, compared and described – for future use. (!)

n-as vrea inca sa ma culc. e 2:02.

as completa: for future external use.

e 2:11. nici acum nu vreau sa ma culc, dar ma culc. 2:12.

(şi) despre flaubert

“papagalul lui flaubert” e o carte pe care mi-ar fi placut s-o scriu. s-o pot scrie. s-o fi putut scrie etc. ca a facut-o barnes acum 20-si-ceva de ani e alta treaba. inca n-am terminat-o, dar trebuie sa citez nitel din ea:

gustave a invatat-o pe caroline multe lucruri despre literatura. o citez: “considera ca nici o carte bine scrisa nu poate fi periculoasa.” sa inaintam vreo saptezeci de ani in timp, pana la o alta familie, intr-o alta parte a frantei. de data asta, personajele sunt un baiat cu pasiunea cititului, o mama si o prietena a mamei, pe nume mme picard. mai tarziu, baiatul avea sa-si scrie memoriile. citez din nou: “mme picard era de parere ca un copil are voie sa citeasca orice.” [...] baietelul, cunoscand opinia frecvent exprimata a prietenei mamei sale, profita de prezenta ei si cere permisiunea sa citeasca un roman care a starnit un adevarat scandal. “dar daca micutul meu citeste astfel de carti la varsta asta”, protesteaza mama, “ce va citi cand creste mare?” “atunci le voi trai”, ii raspunde copilul. a fost una dintre cele mai inteligente replici din copilaria sa. [...] baietelul era jean paul sartre. romanul, “madame bovary”. [p. 141-142]

dar cartile pe care un literat nu reuseste sa le scrie in tinerete difera de cele pe care nu reuseste sa le puna pe hartie dupa ce s-a declarat profesionist. acestea din urma sunt non-carti pentru care trebuie sa-si asume raspunderea. [p. 158]

cred ca incepe sa mi se lamureasca in minte faptul ca prefer realitatea cu iz jucaus-istet de fictiune decat fictiunea care da impresia realitatii.

sex in the head

This Be The Verse

by Philip Larkin (1922 – 1985)

They fuck you up, your mum and dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.

But they were fucked up in their turn
By fools in old-style hats and coats,
Who half the time were soppy-stern
And half at one another’s throats.

Man hands on misery to man.
It deepens like a coastal shelf.
Get out as early as you can,
And don’t have any kids yourself.

* pentru ca doar sunt o mare mancatoare de poezii si de poeti suparati. asta se stie. cu iesiri
accidental-’monstruoase’. si pentru ca mi-as dori ca-n seara asta sa nu trebuiasca sa scriu despre
“church going” a aceluiasi domn. si sa stau aiurea cu muzica in urechi. sa mai scriu pe bloguri
din cand in cand. sa nu mai am de alergat si sa aman totul la nesfarsit. asta e visul meu. azi.

cine se scoală de dimineaţă departe scrie

am reusit sa ma trezesc de (foarte) dimineata. m-am imbracat urat si am pornit spre bcu. cu don juan, aceeasi poveste, asa cum m-asteptam. trag de el si el de mine deja de vreo 2 luni si nu e chip sa ne dam drumul; dar e o relatie mai degraba parazitara. din nou tensiunea tentatiei de abordare exhaustiva. gresit, fireste! acum ma-ntreb daca chiar are rost o ‘istorie’ a lui don juan; a mitului, mai exact. incercari cunoastem (la noi e disponibila doar analiza lui rousset), doar ca nu sunt ‘updatate’; deci istoria lui se poate scrie la nesfarsit. daca la trubaduri aveam senzatia ca, tot citind despre, nu-mi mai ramane nici macar o nuanta noua de adaugat, la don juan, dupa ce probabil am epuizat bibliografia accesibila prin plaiurile noastre – care, de altfel, nici nu e atat de consistenta pe cat s-ar cuveni -, mi se pare ca, tocmai, se poate spune orice; e o figura care se preteaza celor mai contradictorii si mai aberante interpretari. nu se supara nimeni; ba mai mult, cred ca pe don juan asta l-ar incanta nespus!

m-a amuzat si m-a destins totodata sincera mirare a lui n. manolescu in fata faimei personajului nostru – de mare ‘seducator’ – el un diletant, un pripit, un grosolan intr-ale ‘erotismelor’* fiind, asa cum se desprinde direct din textele ‘clasice’. concluzia criticului, intr-un eseuas lejer, e sa-si mentina nedumerirea. si mi se pare cat se poate de pertinent. manolescu preia o parte din idei de la paleologu, asa ca m-am dus si eu la paleologu**. in volumul “bunul simt ca paradox”. si pentru ca nici nu ma presau o groaza de alte chestiuni cu modernisme si postmodernisme la literatura engleza de ales tema pentru eseu si habar n-am ca nu vreau sa ma bag peste astia mari joyce woolf poezie in nici un caz ca yeats si eliot ma omoara doar cand ma gandesc la ei asa ca probabil raman pe beckett si pinter si sigur o sa ne distram I will never forget this carrot si cum deci nici alte poveri mari sau mici nu mai apasau pe spinarea mea am citit cu placere din paleologu. noi astia care parca ar vrea si ar trebui sa se apuce serios de niste eseisme – modeste incercari – s-aruncam cate-o privire prin el, ca e numai de-nvatat. ma tem ca voi cita cateva chestiuni care mi-au atras atentia. in mod deosebit.

• intrepriditatea sportiva sau razboinica face frumusetea sexului zis tare, dar fapta cea mai barbateasca e de a citit ‘critica ratiunii pure’ si, cu atat mai mult, bineinteles, de a o scrie!
• despre criza ‘intelectualului’ camilpetrescian (care, fie spus, nu ma pasioneaza, dar eseistul nostru il surprinde exemplar): [...] intoleranta, absolutism, imperialism de intelectual prea multumit de sine si prea nemultumit de rest. se mira de femeie si o iubea fiindca e altfel, dar o vroia la fel cu sine. de aici, utopia, nicidecum idealul.
• iar asta e pentru bogdan, pe care-l enervez cand spun ‘scriitura’: scrierea moderna a poeziei, sau, ca sa folosesc un termen ce ma irita prin voga de care se bucura, ‘scriitura’ ei [...]. iar mie-mi place de mor.
• ah, da! si graviditate spirituala. uitasem.

__________________________
* oricum, la don juan nici nu prea putem vorbi de erotism/iubire etc. cu conotatiile rafinate ale termenilor; dar nici extrema cealalta nu e tocmai prezenta – sexul ‘masinal’ (sau cum sa-i zic?) sau vreun sentiment priapic. cred ca e vorba de un soi de cautare care n-are de-a face in mod concret cu femeia (sau – si mai rau! – cu ‘eternul feminin’, cum am tot citit), cu iubirea, cu sexul; e un cinism fata de existenta intreaga (fie ea sub forma vietii sau a mortii) etc.
** sau am venit si eu la paleologu. (stim noi.)

stranger than…

“stranger than paradise” (1984), jarmusch. nu sunt multe de povestit. pentru ca e un film care nu merita asa ceva, ci sa fie vazut, cu un simt ascutit al absurdului. luat ‘golden camera’ la cannes. filmat in ceea ce se numeste, in termeni specializati, ‘long takes’ (un fel de ‘shot’-uri mai lungi), care surprind o singura scena, uneori numai cateva imagini, urmata mereu de ‘ecran negru’ (cum sa-i zic altfel?), ca-n filmele mute, insa fara scris. contrapunctic; aici aduce cu “coffee & cigarettes”. dialog redus, greoi, ironic, istet. m-a izbit initial – ulterior a inceput sa-mi placa – tehnica asta a momentelor moarte. a scenelor incheiate fara concluzie, fara suspendare, doar tacere si privire in gol. doi americani descurcareti (unul cu ‘istorie’ maghiara) si o unguroaica (adica doua, dac-o socotim si pe matusa – o prezenta ciudata si comica totodata). finalul ramane descompus in trei. directii. mi-a placut. am fost si eu acolo in viscol langa lacul erie. lirism in sine.

Dear colleague,

27 Oct 1906

[...]

I am glad to hear that your Russian girl is a student; uneducated persons are at present too inaccessible for our purposes. The defecation story is nice and suggests numerous analogies [!]. [..] The third to fourth year is the most significant period for those sexual activities which late belong to the pathogenic ones. [...] It is not unusual for babies to soil the hands of those who are carrying them. Why should that not have happened in her case? And this awakens a memory of the father’s caresses during her infancy. Infantile fixation of the libido on the father – the typical choice of object; anal autoerotism. [...] It must be possible, by the symptoms and even by the character, to recognize anal excitation as a motivation. Such people often show typical combinations of character traits. They are extremely neat, stingy and obstinate, traits which are in a manner of speaking the sublimations of anal erotism. Cases like this based on repressed perversion can be analyzed very satisfactorily.

You see that you have not bored me in the least. I am delighted with your letters.

Sincerest regards,

Yours, Dr. Freud

________________________

* scrisoarea lui Jung este… ma rog, pe celalalt blog al meu. (pentru moment nu inteleg de ce nu pot introduce linkul ala nenorocit.)

real arts & crafts

sunt prinsa: “looking for richard”, un meta-film-documentar-teatral senzational, de & cu al pacino. cu un shakespeare pe care abia de cateva luni am inceput sa-l descopar realmente, cand de fapt unii nu inceteaza toata viata sa-l (re)descopere si tot nu au timp destul pentru asta. ultima piesa de teatru la care am fost e – intamplator – o bucata shakespeariana, un hamlet(machine) vulgar, postcomunist si toate celelalte, urlator, isteric. am incetat sa mai merg la teatru dintr-un motiv foarte simplu: distanta dintre actor si rolul lui, distanta in care se plaseaza grosolanul, ridicolul, vesnicul tipat (caci mai nou toti actorii nostri par sa fi facut o pasiune-moda pentru a zbiera) si intotdeauna discrepanta asta ma face sa-mi fie rusine (n-as putea spune pentru cine) si-mi aminteste de teatru ca arta a naibii de conventionala a carei provocare e tocmai sa ma convinga, in artificiosul ei, ca ar trebui sa fie de fapt a naibii de reala. sa ne gandim la hamlet; unde arta teatrului e expusa in deplinul ei paradox: joc al aparentelor si al inautenticitatii (caci, se-ntreaba hamlet, ce-ar face actorul dac-ar fi in locul lui?) care totusi reveleaza adevarul. filmul strabate drumul de la un simplu (si viu, pana la urma) shakespeare ‘boring’ pana la un shakespeare dincolo de el insusi, care inseamna de la lectura pana la internalizarea replicilor, care la randul lor inseamna direct gandire. cum zice un tip intervievat la un moment dat: say less, mean more. si apropo de tipat, sunt cateva persoane (domni si doamne) de-a lungul documentarului care dau sugestii de interpretare; unul atinge exact marea problema a actorului – ca el trebuie sa vorbeasca tare, ferm, ceea ce implicit inseamna o departare de sine (de-aia ne e cel mai firesc sa vorbim incet), ramanand totdata el si in rolul lui, pentru a convinge. al pacino da o incredibila lectie (si n-o spun cu sensul de didactic-peiorativ) de lectura shakespeariana, de intelegere, de imaginare si proiectie si de traire, pana la capat, si totul exact sub ochii tai. ca sa nu mai zic de contextele extra-’fictionale’ in care am surprins un al pacino imbatranit (si) fermecator. fermecator probabil c-a fost dintotdeauna.

restrangand deci sensurile, l-am gasit foarte sexy. si pe shakespeare la fel; dac-am sta macar sa citim fiecare rand cu toata atentia…

“poem ultragiant” (uitat)

un scriitor fie uitat, fie insuficient cunoscut, fie pur si simplu prost studiat; cand spui geo bogza zici ca spui cartea oltului si alte cacaturi comuniste. inainte de toate (si de ajuns pentru mine), bogza e unul dintre cele mai proaspete si mai spectaculoase, in ‘teribilismul’ lui, desigur, spirite ale avangardei literare romanesti.

nu ma pasioneaza poezia decat, cel mult, ca mecanism textual, rareori si de idei; dar imi plac experimentele, in ele insele. si ironia. si absurdul. si cinismul. ca de exemplu,

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.
Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi când
m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.
Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă
să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape de pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă
Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a făcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide
si automobile
Aici eram numai eu şi servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.
Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş
murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare pe care de atunci nu te-am mai văzut niciodată
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jartiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lenjeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

(aparuta in vol. Poemul invectivă, 1933)