nu sunt un om al isteriilor, idolatriilor, admirațiilor visceral-radicale și al orgasmelor mascate/sublimate prin livresc și alte isme, însă unii scriitori, puțini, îmi apar iremediabil fermecători. undeva la loc de frunte în preocupările mele, există acest pascal quignard dubios, obsesiv și fascinant când scrie „la graniță” (v. spaima și sexul sau noaptea sexuală) și mai există un pascal quignard doar obsesiv și enervant când vrea să scrie „romane” pur și simplu, care-s un soi de pierdere de vreme.
există o viață înaintea nașterii care-i marchează începutul.
există o lume înaintea lumii în care pruncul apare.
există un fœtus înaintea lui infans.
există un infans înaintea lui puer.
există mereu, în timp, un înainte fără limbaj: e timpul însuși.
fœtus, infans, înaintea identității, sunt și unul, și celălalt fără limbaj.
*
orice umbră care ne învăluie trupul este umbra scenei pe care nu o vom vedea niciodată, căci este scena ce stă la originea noastră.
nu-i puteam auzi, nici vedea pe cei care ne făceau, nici ceea ce ne făcea, nici cum se făcea, înainte să fim. însă oamenii uită că, înainte de a fi, nu sunt.
*
[tanizaki] … își declara nostalgia pentru closetele abia luminate din vechea japonie, deja repudiate de ansamblul societății nipone, cuprinsă brusc de dorința generală de a defeca în lumina puritană, imperialistă, americană, orbitoare a neoanelor, într-un vas de faianță imaculat, înconjurat cu dale albe, igienice, lucioase, în miros de flori artificiale.
*
scrisul nu este un mod de a fi al limbii naturale. e un limbaj ce s-a înstrăinat de dialog. un limbaj straniu. este limbajul devenit limbaj-pentru-a-fi. demult, în primele imperii neolitice, scrisul l-a smuls pe omul preistoric din lumile onirice și imaginare. umanitatea pregenerică era îngropată în cavernele ei cu imagini, ca și visele ei. dincolo de limba orală, admonestativă, hipnotică, mitică, umanitatea propriu-zisă a făcut să înflorească un limbaj izolat sub formă de litere.
pornind de la scris, ea a creat un limbaj mai izolat, un limbaj fără context, o limbă lăuntrică, secretul, o zonă de umbră absolut nouă.
*
niciodată nu cunoaștem aceea ce începe în clipa când începe. orice geneză este, în noi, retrospectivă și imaginară.
nu cunoaștem niciodată aceea ce sfârșește în clipa când sfârșește cu adevărat. adio este un cuvânt despre care vrem să credem că încheie ceva. or el nu începe și nici nu încheie nimic.
*
han yu s-a născut în anul 768, a obținut doctoratul în 792 și a detestat budismul. […] han yu a creat stilul numit al prozei vechi (gu wen). stilul gu wen se caracterizează prin claritatea sintaxei, precizia lexicului, repetarea particulelor gramaticale, limpezimea expunerii.
han yu spunea: iarba care crește crește.
detesta elipsa, religia, nodurile slabe la frânghii, relaxarea moravurilor orășenilor, lipsa de vlagă în îmbrățișarea amanților. […]
a fost exilat de două ori.
a murit.
budismul și proza flască i-au supraviețuit.
*
la roma, vestalele păzeau: 1. focul, 2. fascinus-ul [membru viril, de la fascinum, phalus etc.].
în secolul XX, oamenii au renunțat să mai păzească: 1. forța atomică (focul, explozia), 2. forța genetică (fascinația, codul).
*
niciodată nu ne-am separat într-atât [ca în societățile moderne] de cadavre, de sângele menstrual, de scuipat, muci, urină, fecale, de râgâieli, de cruste, de praf și de noroi.
suntem cu toții niște preoți maniaci în bucătăriile noastre.
suntem niște tirani demenți în sălile noastre de baie.
e greu să separăm noțiunile de igienă, de morală, de sacrificiu, de gândire, de rasism, de război. ne ferim de ceilalți, de tot ce nu intră în norma socială ori senzorială, de paraziți, de șoareci, de salivă, de marginali, de locuitorii interstițiilor (păianjenii, șoarecii de pădure sau scorpionii nu sunt nici înăuntru, nici afară), de universitarii autodidacți, de mamiferele-pești, de evreii creștinați, de mamele celibatare, de apa nepotabilă, de locuitorii frontierelor (țări sau corpuri deopotrivă), de spermă, de acele de siguranță, de unghiile tăiate, de sudoare, de secreții, de strigoi, de fobii, de fantasme (ce parazitează zidul care ar trebui să separe trezia de somn). arta este o producție parazitară.
cel care face să apară ceva ce nu exista până la el, acela aparține regnului inadecvării.
nu e la locul lui. e însăși definiția impurității: ceva nu e la locul său. un pantof e curat pe podea. e murdar dacă-l pui pe fața de masă printre flori, argintărie și paharele aliniate.
*
ceea ce caută indivizii legați de colectivitățile în care muncesc e contopirea într-un corp mai vast. ei regăsesc străvechea bucurie care consta în a te lăsa conținut. renunță la subiectivitatea dobândită o dată cu învățarea limbajului și la privilegiile îndoielnice pe care le oferă identificarea nominală. adoptă dorințele celorlalți; au bucuriile numeroase, repetitive, fetișiste, obsedate, eterne al masochiștilor. […] ei preferă să suporte un tiran pe care îl știu (care îi umilește în limitele unor legi care nu permit umilințele excesive), decât să îndure
spaima imprevizibilă;
ori lipsa de figură paternă;
ori desconsiderarea ei;
ori singurătatea.
*
romancierii sunt poate singurii conștienți de iluzia (de vreme ce-și consacră timpul cultivării ei) pe care-o zămislește orice povestire și de strania vitalitate care se naște din această ficțiune. singurii care știu că sunt oricâte romane posibile și nici un adevăr în spatele lor. că sunt oricâte întrebări posibile și nici o ghicitoare propusă cu adevărat în spatele dramei ce crește în ele. de aceea oamenii adoră examenele, concursurile, inițierile, alegerile, de aceea organizează atâtea competiții, citesc atâtea romane cu cheie, se amuză inexplicabil să dezlege cuvinte încrucișate: ei vor să creadă că există un răspuns care precedă întrebarea lor, acolo unde nu e decât țipăt de pulmonare, scenă invizibilă, nesfârșită interogare corporală, contingență sexuală. vor să creadă că există o încifrare inițială, că există o direcție sau o speranță pentru viața lor.
și-o să revin prin zona asta, că-mi place.
p.s. din quignard mi-am stors și primele idei întru viitoarea-posibilă lucrare de disertație, nu-i puțin lucru în vremuri tulburi ca ale mele, doamne păzește!
de cand m-am intors (de mai bine de-o luna), din motive obscure, n-am putut sa vad (pana la capat) nici un film; aseara am tras insa de mine & de vointa mea indaratnica si am vazut cu mare placere “colour me kubrick” (2005), unde personajul alan conway ‘este’ (a se citi ‘se crede’/'se da drept’ etc.) nimeni altul decat (fuckin’) stanley (fuckin’) kubrick, care de fapt e – pe bune – john malkovich. o farsa suculenta de la cap la coada, cu rasfaturi & desfatari ‘gay…ish’ (ca sa fiu in ton cu sugestivul subtitlu, “a true…ish story”), cu obsesii, cu fascinatia pentru ceea ce nu poti fi (atat in cazul lui alan/’kubrick’, cat si in cazul celorlalti amagiti meschini), pentru masti/fake-uri/iluzie/autosugestie/artificiu/inventia identitatii. muzica e foarte misto folosita, fie doar ca fundal, fie inserata – ca replica, sa zicem – in unele scene; vei recunoaste si cateva bucati chiar din filmele lui kubrick (“barry lyndon”, de pilda). finalul e comic (si, evident, cam amar), pentru ca visarea asta bolnava la lumea ‘buna’ & ‘glamuroasa’ a celebritatilor nu-l paraseste pe alan nici la balamuc – din contra! [replica mea favorita: cand nebunii din salon incep sa strige, pe rand, dupa modelul lui alan, ca ei sunt stanley kubrick, asistenta ii anunta ingaduitoare ca 'ok, you're all stanley kubrick, so please, be quiet!']
