madame bovary (pie chart)

[sursa]

iar aici, poate vă amintiți, cazul bovary pus nițel în altă lumină decât ne-am fi așteptat (desigur, nu și când vine vorba de žižek).

[o pauză]

cum spuneam și cam acu 3 ani pe vremea asta, când totuși eram mai în putere, crecă trebuie să fac o pauză de vreo lună și ceva de pe blog, ca să-mi scriu și io disertația în pace depresivă, cum se cuvine. mă rog, dacă totuși se ivește vreun subiect nebunesc sau alte necesități, probabil că n-o să rezist să țin în mine până în iunie, ce să fac?!

oricum, de sex reader mă țin în continuare cu sfințenie, că asta e tot ce mai am în viață.

și acum, un interviu:

Care este cel mai mare viciu?
Să fut

Dar cea mai mare meteahnă?
Fut orice

De la ce vârstă fuți?
Time immemorial

Îți place să fuți?
Da

Ce-ți place cel mai mult la actul sexual?
Pula-n pizdă

Dacă ai putea să fuți pe oricine vrei, care ar fi acela?
Orice

Oi fuți?
Dacă oile sunt incluse în mulțimea lui „orice”, atunci da

Cum se face că ești Berbecuț, dar ești de sex feminin?
Când fuți orice, sexualitatea este un factor secundar

La acest viciu se mai adaugă și alte vicii demne de menționat?
Să beau și să fumez, dar cel mai mult îmi place să fut

Crezi că sexul ți-a transformat viața?
Nu, pentru că să fut a fost dintotdeauna viața mea. Deci nimic nu s-a transformat

Preferi oile mai bogate-n lână sau niște culori specifice?
Orice

Pe mine m-ai fute?
Da

perspectivele copilăriei

în clasa a IV-a mi-am început primul jurnal. îmi amintesc perfect că am notat următoarele: aș vrea să fac sex cu costin [coleg de clasă], doar să nu rămân însărcinată și să nu afle nimeni. plus alte povestiri non-erotice, despre cum m-a dat învățătoarea afară din clasă sau cum am rămas io cu clanța în mână când am intrat în clasa vecină să cer o cretă și toți copiii au râs de mine. (mare chestie.)

apoi la scurt timp, date fiind informațiile compromițătoare amintite, am ars jurnalul, primul meu jurnal. l-am băgat în sobă, filă cu filă. a fost un gest înțelept la vremea aia, la care ulterior, cu oribilele jurnale ce au urmat, nu m-am mai încumetat.

iar până-n clasa a IV-a am fost un copil fericit.

la 6 ani scrisesem deja prima scrisoare de amor.

fanteziile unui arhitect

o figură misterioasă și controversată a secolului XVIII, arhitect vizionar, alături și eclipsat de boullée (la care face trimiteri greenaway în “the belly of an architect”) și desenator – jean-jacques lequeu (1757-1826). nu se știe mare lucru despre biografia lui, iar bizarele-i opere i-au rămas oricum neterminate/nepublicate, însă, din fericire, au fost donate bibliotecii naționale a franței, unde se găsesc și acu. se pare că cel mai amplu studiu despre lequeu îi aparține lui philippe duboy, „lequeu. an architectural enigma”, din care aflăm că acest lequeu nici nu era de fapt arhitect, ci un simplu funcționar public și că moare ca un prost, prin coclauri și bordeluri, necunoscut și sărac lipit. tipic, totuși.

portofoliile lui profesionale, „architecture civile” și „nouvelle methode”, sunt presărate și piperate cu serii spectaculoase de desene pornografice, aceasta fiind probabil preocuparea lui principală, „figures lascives”, călugărițe cu sânii săltați, fizio(g)nomii, genitalii și alte fantezii arhitectonice.

același duboy, dar nu numai el, îi reconsideră lui lequeu posteritatea, desemnându-l precursor al suprarealismului-dadaismului-futurismului, pe linia lui duchamp și le corbusier, și chiar inventator al prostului gust. (greu de spus ce înseamnă asta, dar formula îmi place.)

[pentru curiozități similare, scormoniți aici.]

dan fințescu vs llosa

acu ceva vreme, milf scotea la lumină, de undeva din gaura adâncă a timpului și a imaginarului colectiv, o regretabilă greșeală a naturii, pe care ne-am mulțumit s-o dăm repede uitării, dan fințescu. (dacă nu-l știți de pe când era pe val, n-are sens să mai discutăm.) și pentru că milf a fost atunci necruțătoare, vin eu acu să reabilitez personajul, căci, de altfel, s-a reabilitat singur… citind. citindu-l și devorându-l pe mario varga llosa, acest sud-american cu clocot în sânge. „elogiu mamei vitrege” i-a cam plăcut lui dan fințescu, precum și pasajele mitologice ambigui.

însă mie cel mai mult mi-a plăcut asta: E o carte puternic sexuala, dar si puternica in acelasi timp. 

:)

inedit: žižek despre „doamna bovary”

That is to say, why was Madame Bovary dragged to court? Not, as it is usually claimed, because it portrays the irresistible charm of adultery and thus undermines the fundamentals of bourgeois sexual morality. Madame Bovary rather inverts the standard formula of the popular novel in which the adulterous lovers are at the end punished for their transgressive enjoyment: in this kind of novel, of course, the final punishment (mortal illness, exclusion from society) only enhances the fatal attraction of the adulterous affair, at the same time allowing the reader to indulge in this attraction without penalty. What is so profoundly disturbing and depressing about Madame Bovary is that it takes away from us even this last refuge—it depicts adultery in all its misery, as a false escape, an inherent moment of the dull and gray bourgeois universe. This is the reason why Madame Bovary had to be brought to trial: it deprives the bourgeois individual of the last hope that an escape is possible from the constraints of meaningless everyday life. A passionate extramarital liaison not only does not pose a threat to the conjugal love, it rather functions as a kind of inherent transgression that provides the direct phantasmatic support to the conjugal link and thus participates in what it purports to subvert. It is this very belief that, outside the constraints of marriage, in the adulterous transgression, we can really obtain “that,” the full satisfaction, which is questioned by the hysterical attitude: hysteria involves the apprehension that the “real thing” behind the mask of social etiquette is itself void, a mere mirage.

(”there is no sexual relationship” în lucrarea gaze and voice as love objects, renata salecl & slavoj žižek, editori)

în aceeași cheie, a sterilității fanteziei, citește žižek și eyes wide shut al lui kubrick. dar despre asta într-un episod viitor. 

privirea celuilalt

The ultimate object of fantasy is the gaze itself. And I think that this goes not only for politics but also for sex. Here one should always ask the basic question as to how pornography is possible. The controversial answer of psychoanalysis is that it is possible because sex as sex is always already pornographic. It is pornographic in the sense that even when I am with my lover or lovers – let me stress the plural so as not to be accused of a binary logic – I always imagine a third gaze; that I am doing it for someone. One might say that there exists a fundamental structure of shame. When you are engaged in sexual activity there is always a fascination/horror as to how this would look in the Other’s eyes. Even with our most intimate acts, we always act for a potential virtual gaze. So this structure surrounding the idea that somebody is observing me is already inscribed into sexuality as such. Fantasy concerns not so much the idea of observing Others having sex but, rather, the opposite. The most elementary structure of fantasy is that when I have sex I fantasize that somebody is observing me.

Conversations with Žižek, Slavoj Žižek and Glyn Daly

reflecții & obsesii cu pascal quignard

nu sunt un om al isteriilor, idolatriilor, admirațiilor visceral-radicale și al orgasmelor mascate/sublimate prin livresc și alte isme, însă unii scriitori, puțini, îmi apar iremediabil fermecători. undeva la loc de frunte în preocupările mele, există acest pascal quignard dubios, obsesiv și fascinant când scrie „la graniță” (v. spaima și sexul sau noaptea sexuală) și mai există un pascal quignard doar obsesiv și enervant când vrea să scrie „romane” pur și simplu, care-s un soi de pierdere de vreme.

umbre rătăcitoare a luat goncourt în 2002, e un roman-eseu-poem, cu un dozaj atât de instabil între registre încât un pas în plus înspre ficțiunea de tip romanesc, ca să mă exprim prețios,  ar fi distrus definitiv cartea. e limpede că quignard nu știe – și nici n-ar mai trebui – să scrie roman. singurul stil care-i iese e hibridul, când tulburător într-ale adevărurilor elementare, când vecin cu kitschul. și totuși (fals adversativ, desigur), romanele lui sunt la mare căutare: toate diminețile lumii i-a adus notorietate mondială (mai ales prin ecranizare – una de căcat, îmi imaginez și sper), terasă la roma a luat premiul academiei franceze în 2000 – ce logică sucită, din fericire, a mecanismelor lumii literare! -, iar „promotorii” locali ai ekphrasis-ului, de pe la litere, îl întorc excitați pe toate părțile, că-i cu gravuri (și gravuri în gravuri).

alberto moravia, acest pervers cu jumătăți de măsură, are un roman din ’49, amorul conjugal. iar în ’94 quignard scrie un roman cu același titlu. curios.

revin însă la umbre rătăcitoare [humanitas, 2004, trad. emanoil marcu], cu câteva imagini persistente:

 există o viață înaintea nașterii care-i marchează începutul.

există o lume înaintea lumii în care pruncul apare.

există un fœtus înaintea lui infans.

există un infans înaintea lui puer.

există mereu, în timp, un înainte fără limbaj: e timpul însuși.

fœtus, infans, înaintea identității, sunt și unul, și celălalt fără limbaj.

*

orice umbră care ne învăluie trupul este umbra scenei pe care nu o vom vedea niciodată, căci este scena ce stă la originea noastră.

nu-i puteam auzi, nici vedea pe cei care ne făceau, nici ceea ce ne făcea, nici cum se făcea, înainte să fim. însă oamenii uită că, înainte de a fi, nu sunt.

 *

[tanizaki] … își declara nostalgia pentru closetele abia luminate din vechea japonie, deja repudiate de ansamblul societății nipone, cuprinsă brusc de dorința generală de a defeca în lumina puritană, imperialistă, americană, orbitoare a neoanelor, într-un vas de faianță imaculat, înconjurat cu dale albe, igienice, lucioase, în miros de flori artificiale.

*

scrisul nu este un mod de a fi al limbii naturale. e un limbaj ce s-a înstrăinat de dialog. un limbaj straniu. este limbajul devenit limbaj-pentru-a-fi. demult, în primele imperii neolitice, scrisul l-a smuls pe omul preistoric din lumile onirice și imaginare. umanitatea pregenerică era îngropată în cavernele ei cu imagini, ca și visele ei. dincolo de limba orală, admonestativă, hipnotică, mitică, umanitatea propriu-zisă a făcut să înflorească un limbaj izolat sub formă de litere.

pornind de la scris, ea a creat un limbaj mai izolat, un limbaj fără context, o limbă lăuntrică, secretul, o zonă de umbră absolut nouă.

*

niciodată nu cunoaștem aceea ce începe în clipa când începe. orice geneză este, în noi, retrospectivă și imaginară.

nu cunoaștem niciodată aceea ce sfârșește în clipa când sfârșește cu adevărat. adio este un cuvânt despre care vrem să credem că încheie ceva. or el nu începe și nici nu încheie nimic.

*

han yu s-a născut în anul 768, a obținut doctoratul în 792 și a detestat budismul. […] han yu a creat stilul numit al prozei vechi (gu wen). stilul gu wen se caracterizează prin claritatea sintaxei, precizia lexicului, repetarea particulelor gramaticale, limpezimea expunerii.

han yu spunea: iarba care crește crește.

detesta elipsa, religia, nodurile slabe la frânghii, relaxarea moravurilor orășenilor, lipsa de vlagă în îmbrățișarea amanților. […]

a fost exilat de două ori.

a murit.

budismul și proza flască i-au supraviețuit.

*

la roma, vestalele păzeau: 1. focul, 2. fascinus-ul [membru viril, de la fascinum, phalus etc.].

în secolul XX, oamenii au renunțat să mai păzească: 1. forța atomică (focul, explozia), 2. forța genetică (fascinația, codul).

*

niciodată nu ne-am separat într-atât [ca în societățile moderne] de cadavre, de sângele menstrual, de scuipat, muci, urină, fecale, de râgâieli, de cruste, de praf și de noroi.

suntem cu toții niște preoți maniaci în bucătăriile noastre.

suntem niște tirani demenți în sălile noastre de baie.

e greu să separăm noțiunile de igienă, de morală, de sacrificiu, de gândire, de rasism, de război. ne ferim de ceilalți, de tot ce nu intră în norma socială ori senzorială, de paraziți, de șoareci, de salivă, de marginali, de locuitorii interstițiilor (păianjenii, șoarecii de pădure sau scorpionii nu sunt nici înăuntru, nici afară), de universitarii autodidacți, de mamiferele-pești, de evreii creștinați, de mamele celibatare, de apa nepotabilă, de locuitorii frontierelor (țări sau corpuri deopotrivă), de spermă, de acele de siguranță, de unghiile tăiate, de sudoare, de secreții, de strigoi, de fobii, de fantasme (ce parazitează zidul care ar trebui să separe trezia de somn). arta este o producție parazitară.

cel care face să apară ceva ce nu exista până la el, acela aparține regnului inadecvării.

nu e la locul lui. e însăși definiția impurității: ceva nu e la locul său. un pantof e curat pe podea. e murdar dacă-l pui pe fața de masă printre flori, argintărie și paharele aliniate.

*

ceea ce caută indivizii legați de colectivitățile în care muncesc e contopirea într-un corp mai vast. ei regăsesc străvechea bucurie care consta în a te lăsa conținut. renunță la subiectivitatea dobândită o dată cu învățarea limbajului și la privilegiile îndoielnice pe care le oferă identificarea nominală. adoptă dorințele celorlalți; au bucuriile numeroase, repetitive, fetișiste, obsedate, eterne al masochiștilor. […] ei preferă să suporte un tiran pe care îl știu (care îi umilește în limitele unor legi care nu permit umilințele excesive), decât să îndure

spaima imprevizibilă;

ori lipsa de figură paternă;

ori desconsiderarea ei;

ori singurătatea.

*

romancierii sunt poate singurii conștienți de iluzia (de vreme ce-și consacră timpul cultivării ei) pe care-o zămislește orice povestire și de strania vitalitate care se naște din această ficțiune. singurii care știu că sunt oricâte romane posibile și nici un adevăr în spatele lor. că sunt oricâte întrebări posibile și nici o ghicitoare propusă cu adevărat în spatele dramei ce crește în ele. de aceea oamenii adoră examenele, concursurile, inițierile, alegerile, de aceea organizează atâtea competiții, citesc atâtea romane cu cheie, se amuză inexplicabil să dezlege cuvinte încrucișate: ei vor să creadă că există un răspuns care precedă întrebarea lor, acolo unde nu e decât țipăt de pulmonare, scenă invizibilă, nesfârșită interogare corporală, contingență sexuală. vor să creadă că există o încifrare inițială, că există o direcție sau o speranță pentru viața lor.

și-o să revin prin zona asta, că-mi place.

p.s. din quignard mi-am stors și primele idei întru viitoarea-posibilă lucrare de disertație, nu-i puțin lucru în vremuri tulburi ca ale mele, doamne păzește!

interdicție la viață

la ora 7 dimineață trecute fix, chiar când somnul e mai dulce, ei sunt deja acolo, onești și voioși, la datorie. la ora 7 începe cataclisma: bubuieli și bătăi perseverente de ciocan, sfredeliri de bormașină, neteziri, lipiri și frecușuri. totul, dacă ai noroc, chiar pe etajul tău și chiar în dreptul geamurilor tale. sunt ei, suspendați pe schele mobile, muncitorii puși de primărie să ne facă blocurile mai frumoase și mai arătoase.

dar aventura nu se termină aici, căci practic e ca și cum îi ai în casă o zi întreagă – asta mai ales dacă nu ai jaluzele sau cearșaf/pătură în geam, iar eu nu am. ceea ce înseamnă că sunt o serie de lucruri pe care nu le mai poți face în chiar casa ta. nu mai poți să ieși gol de la duș, nu mai poți să te schimbi în dormitor (pentru că ei sunt acolo, la geam!), dar nici în sufragerie sau în bucătărie, să zicem (pentru că ei sunt și acolo), nu mai poți să dormi, să citești, să mănânci, să gătești, să vorbești la telefon, să te uiți la tv, să stai cu laptopul pe genunchi să te distrezi sau să lucrezi, să faci curat în casă sau să-ți tai unghiile, nu mai zic de futut sau uitat pe geam.

și totuși ai crede că dacă nu mai sunt în dreptul geamurilor tale, înseamnă că poți face în sfârșit ce ai poftă, dar nu, pentru că nu știi niciodată când urcă sau coboară, din senin, schela cu oamenii ei și în asta constă tot farmecul!

e un bun exercițiu de înstrăinare și defamiliarizare în propriul spațiu intim și domestic, lucru care te pregătește pentru viață în general și nu numai. căci, iaca, ce suntem cu toții, dacă nu niște impostori, niște intruși, niște musafiri nepoftiți, niște actori… grăbiți? (să medităm nițel la asta, pls.)

hormonale

ateneu, recital al pseudo-androginului yundi, nocturne, mazurci, dobrogene și alte șlagăre chopiniene, zahariseală. se doarme bine pe chopin. în fața mea doi adolescenți, să le zic așa, fată și băiat, care-și pasează unul altuia mobilul (un lg de căcat cu un touchscreen pe măsură), neprivindu-se în ochi când își scriu următoarele:

el: pot să te întreb ceva?

ea: dap zii

el: așa ca fapt divers te-ai lins cu c?

ea: cred că… [și aici n-am mai reușit să văd :( ]

el: dacă ai răspuns așa înseamnă că da…

ea: nu cătălin și termină

apoi mi s-a făcut nițel o vagă milă pentru el și frământările sale, dar apoi mi-am venit în fire și mi-am adus aminte că ea e proastă, el cam urât, deci e-n regulă.

undeva în spate, tudor chirilă și andreea raicu, unul mai pocit decât celălalt, deși raicu rămâne fruntașă – cu fruntea ei lată – la capitolul ăsta. e trist când un om e și prost, și urât. nici nu știu cum să vă povestesc că arată raicu… pare de vreo 50 de ani, are niște cearcăne borcănate și toată fața, căzută, pare c-a fost umflată și apoi des(z)umflată. asta m-a întristat mult, a mai căzut un mit.

corespondențe necesare

poate-ați văzut deja pe la știrile „culturale” și inocente, care aduc numai bine în casele noastre, nu doar violuri și omoruri, că revine în țară gregorian bivolaru să-și mai arunce ochii peste colecția pornografică de la editura 3(rei) pe care cică o „patronează” (spiritual). însă pentru a nu le atrage atenția autorităților române, se pare că și-a schimbat, temporar-contextual, numele în pascal bruckner, renunțând cu această ocazie și la ochelari.

coborând puțin nivelul discuției, am mai depistat un transfer identitar straniu, undeva pe axa ion marin de la dinamo (acest țăran perfect, cu un strop de eleganță îmbâcsită) – sylvester stallone (desfigurat, cu prune în gură și pe la ochi) – freud. mi-e greu să prevăd consecințele acestor interferențe.

p.s. data viitoare, pascal quignard sau amy winehouse, încă nu-mi dau seama care-s prioritățile-mi intelectuale.

de-ale mizantropiei

observ că de la o vreme dau din ce în ce mai tare semne de mizantropie, iar asta nici măcar nu mă întristează. adevărul e că nu simt nici o plăcere „să cunosc oameni noi”, dar nici să mai interacționez cu o bună parte din cei vechi. pe fondul acestei tendințe care m-a cuprins pe nesimțite, mi-am dat seama că-s atâtea tipuri de oameni – pentru că, da, e destul de eficient să lucrezi cu tipuri umane, în loc să te amăgești cu tot soiul de false individualități, mai ales că schemele comportamentale/de gândire ale oamenilor îi trădează rapid – deci atâtea tipuri de oameni pe care nu îi (sau le?) suport, încât în scurt timp voi rămâne chiar și fără prieteni pe/de fb, lucru care s-ar putea să mă cam întristeze… :(

genul de om despre care vreau să vorbesc acum nu e un exemplar prea interesant sau complicat, dar m-am tot lovit de el și prin urmare m-aș simți vinovată să nu-i acord puțină atenție: e vorba despre pizda (nefutută, în general, deși arată bine) care coalizează cu celelalte pizde ca ea împotriva bărbaților – care au dezamăgit-o de-a lungul vremii și (nu) vor decât sex (fără sentimente). nu e genul ușă-de-biserică, dar nici n-are vână să ducă dezmățul până la capăt, așa că se limitează doar la a arăta super-sexy, în principiu ca o târfă decăzută, pretinzând totuși respectul bărbaților. o recunoști mai ales după pozele de pe fb: este ea într-un „club de fitze” alături de pizdele-surorile ei, este ea la un party exclusiv „între fete” sau este ea cu pizdele ei hlizite și agățate toate de un tip care se vrea mișto, dar care trebuie să le fie doar amic. :( revenind la capitolul bărbați, pizda noastră e genul care îl așteaptă pe mr. right, dar între timp se combină platonic cu diverși retardați care, cum ziceam, o dezamăgesc, deși cercul de oameni prin care se învârte și din care își alege partenerii e format numai din retardați și oricum felul în care ea se poartă, gândește & co. nu-l poate atrage decât pe un retardat. (deci e un cerc vicios tragic din care chiar nu se poate ieși – dar e mai bine așa, pentru că rămâne specia asta unită, în propriul mediu.) este gagica al cărei scop în viață este să atragă vulgar atenția bărbaților, dar care se revoltă când unu vrea totuși, în mod firesc, s-o fută – atunci afli, ca bărbat, ca e virgină și o romantică incurabilă și că de fapt își dorește… altceva. ce ființă paradoxală!

p.s. mda, petrecerile astea programatice între fete (sau ideea unei astfel de inițiative) mă oripilează teribil.

porno-recenzia

pentru că, fără nici un motiv, n-am mai văzut de ceva vreme un film (bun), am zis să mă bag direct la miez de data asta și să nu mă mai ascund dupe deget. unul e deep throat (1972), iar celălalt, alice in wonderland (1976), „an x-rated musical comedy” (lol, vorba lu als).

1. deep throat e o piatră de hotar în istoria filmelor porno, făcându-le, la vremea sa (adică în acea „golden age of porn”), pe feministe să sară de cur în sus și să se pună pe treabă în tot soiul de mișcări dubioase anti-pornografie, anti-violență pornografică și, mă rog, anti- în general, pentru că altfel n-are rost… spre deosebire de porn-ul rece, prea „economic”, prea „teleologic”, prea perfect și scuturat de podoabe, vorba aia, în filmul nostru dominante sunt plăcerea gratuitului, intriga, absurdul, parodicul, micile conversații & drame, realismul puțin stângaci, penisurile relativ mici și părul pubian îmbelșugat. emoționanta poveste se țese în jurul lindei, cam tristă că mereu în timpul sexului parcă lipsește ceva (orgasmul & co.), ea visând să simtă (să vadă, să audă), drept confirmare a plăcerii supreme, artificii și clopote bătând (pentru cine?, hehe). ajunsă la un doctor binevoitor, află taina (ne)fericirii sale – că n-are clitoris unde are toată lumea, ci – cum bine ați intuit – în gât! și de-aici lucrurile se încing și se lasă cu băut/sorbit cola din pizde (btw, apare și melodia de la ultima, probabil, reclamă coca cola, asta așa-zisă de colecție. de altfel, muzica e alt element important în film).

povestea cu deep throat merge însă mai departe – nush cum dracu, dar parcă mereu se întâmplă așa. e-un făcut, cum s-ar spune! – nu doar cu vreo 5 sequel-uri până prin ’92 (mai soft, din păcate, și în mod sigur fără farmecul originar), ci și cu clasicele acuzații mai (melo)dramatice decât însăși fatalitatea clitorisului în gât. linda lovelace, eroina, îl acuză pe bărba-su, „pornografist” și el, c-a bătut-o-violat-o-obligat-o-și-amenințat-o(pe ea și pe familia ei)-cu-pistolul-la-tâmplă să se răscrăcească pe ecran și nu numai! etc. după care, având revelația complet neașteptată de a fi jucat în filme porno (lucru de care cu toatele își dau seama abia post factum), se alătură mișcării anti-pornografie, împreună cu altă faimoasă oropsită, post-violată și prostituată maltratată prin olanda, andrea dworkin - deși sincer mă-ntreb cine dracu să fi îndrăznit să fi pus măcar un deget pe ea… mda, parcă am mai auzit povestea asta undeva, la maria scheinder care s-a plâns ulterior că marlon brando a violat-o cu unt în cur în last tango in paris, scena nefiind planificată în scenariu. :/

deep throat apare menționat și în ”a cultural history of the penis” de david friedman, în cadrul„cazului” dworkin & co. cartea, serios și nu mai puțin inedit documentată, a fost scoasă și la humanitas, tradusă în schimb de o proastă, simona mudava, care lasă titlul filmului în engleză și bagă o notă de subsol în care „explică”, „gât adânc”. („lol”.) și cu asta și-a făcut treaba! (ciudat e că, văd pe net, e implicată în psihologie/psihanaliză & stuff, ceea ce desigur înseamnă că n-a vrut decât să menajeze publicul. mic-burghez. whatever.)

altfel, în time am găsit un articol foarte foarte mișto despre istoria porn-ului în film, when porno was chic.

și, tot altfel, deep throat e un film pur și simplu al dracu de amuzant. „the end. and deep throat to you all.”

2. despre alice poate altă dată! cert e că e un soi de veronica, fată bună… costume, animale, reverii, descoperiri, inițieri – tot ce vrei și ce nu vrei, ce mai, un mic basm aproape porno pentru cei mari!

_______________________________________

[later edit]

toată ziua m-a chinuit gândul că dworkin asta seamănă cu… cineva. inițial ziceam că e o combinație supradimensionată de nicu covaci de la phoenix cu florian pittiș, dar cred că am aflat și sper să nu mă înșel sau să mă hazardez prea tare: seamănă cu marian nistor de la savoy.

cu futachi și pulito îți faci treaba-n casă

face maioneza bună! garantat.

 

pe pulito încă nu l-am încercat, dar am deja încredere în el.

așa că la mulți ani!

aproape totul despre nimfete

ca să anticipez postarea colectivă de mâine despre kubrick, dar și de amorul artei (și al listelor), iată ce-ar conține un meniu nabokov:

(1) Nymphets live between the ages of nine and fourteen.

(2) Nymphets are very thin (Humbert refers to “the slenderness of a downy limb”).

(3) Nymphets have catlike features—“the slightly feline outline of a cheekbone.”

(4) Nymphets resemble (and really are, for Humbert) “little deadly demons.”

(5) Nymphets have “marvelous skin.” As Humbert puts it, “Nymphets do not have acne although they gorge themselves on rich food.”

(6) Nymphets are not the prettiest among young girls.

(7) Nymphets are very rare: “Within the same age limits [9–14] the number of true nymphets is strikingly inferior to that of provisionally plain, or just nice, or ‘cute,’ or even ‘sweet’ and ‘attractive,’ . . . girls.”

(8) Nymphets have a strange and magical or “fey grace.”

(9) Nymphets have a dual nature: innocence combined with “eerie vulgarity.”

(10) A nymphet has a “small agile rump.”

(11) Nymphets are “so cruel and crafty in everyday life,” but have a “cheerful indifference” in formal games like tennis.

(12) Nymphets are prone to dangerous heat when emotional: “Hysterical little nymphs might, I knew, run up all kinds of temperature—even exceeding a fatal count.”

(13) Nymphets retain some, though not all, of their nymphic traits, as they age, such as the cheekbone. Humbert can spot these postnymphs almost at a glance—for example, when he notes on the street “a delinquent nymphet shining through the matter-of-fact young whore.”

(14) “Nymphets do not occur in polar regions.”

în ”the philosophy of stanley kubrick”, jerold j. abrams (editor), 2007, p. 115. (cartea completă, mâine.)

scriitori și cititori. franz și françois

„franz și françois” (1997) a fost pentru mine unul dintre romanele senzaționale (re)citite și analizate în ultima vreme. monsieur françois weyergans, prozator & regizor belgian, membru al academiei franceze ‘pe scaunul’ lui robbe-grillet, tobă de carte, cărți & cinematografie fină, n-are cum să nu te dea pe spate de cât de bine și de relaxat scrie.

ce mă indispune în general cu succes în termeni de scriitură și ton e așa-zisa lipsă a măsurii – sau poate altceva, dar nu găsesc acu un termen mai inspirat – când vine vorba de subiecte pretențioase și teme mari, adică alunecarea în extreme retorice: fie grosolănia și frivolitatea unui autor deștept, dar care se vrea și foarte facil, fie prețiozitatea grețoasă, greu de construit (azi) totuși fără să sune desuet. ei, ce face weyergans? se (men)ține perfect lucid între polii ăștia, într-o atitudine auctorială firească, cârcotașă, destinsă, dar nu mai puțin gravă, și, mai ales, într-o permanentă autoironie.

franz și françois sunt tată și fiu și sunt scriitori și cinefili amândoi. după moartea tatălui, intelectual catolic înverșunat, françois, cuprins de sentimente ambigue, se decide să scrie o carte despre acesta. making of-ul din fața noastră se dovedește însă mai ales o carte pronunțat confesivă, în tonalități emoționale variate, a fiului despre el însuși. pentru françois, încercarea de (re)descoperire și recompunere a figurii problematice a tatălui se transformă în discurs – digresiv și discontinuu – despre sine.

disputele intelectuale, explicite sau latente, cu tatăl & cărțile sale creștine, formația literară, lecturile interzise și cele obligatorii, hipersexualitatea și angoasele sunt principalele elemente de conținut. o idee care mă urmărește de ceva timp și pe care sper să mi-o și confirm ‘filologic’ – dacă merită – e că françois se înrudește foarte bine, cel puțin la o primă intuiție, cu încă două personaje drage mie, din grupul ‘ăla’ al intelectualilor analitici, nevrozați, sexualizați, cinici, autoironici etc., anume alexander portnoy al lui roth și laurence passmore din „terapia” lui lodge (ăsta totuși mai puțin cultivat, dar îndeajuns de impresionant descoperindu-l ‘terapeutic’ pe kierkegaard).

câteva bucăți simpatice:

Când i-am dus tatei la control o compunere de care eram destul de mulțumit, mi-a spus, după ce a citit cu voce tare expresia împrumutată pe furiș de la Gide: «Ce mai e și cu stilul ăsta? Doar n-o să încerci acum să scrii precum un băcan!» Nu-i puteam spune că, în cazul respectiv, băcanul se numea Gide, figură detestată de Sfântul Oficiu […].

François adolescent, marcat de Mitul lui Sisif, îi scrie o scrisoare lui Camus, care îi și răspunde; reacția tatălui:

Pe verso se citea limpede: «Expeditor: Albert Camus», urma adresa tipărită a editurii Gallimard. Am dat fuga să-i arăt tatei scrisoarea. […] «Nu vrei să citești?» […] A împăturit-o la loc și mi-a înapoiat-o de parcă i-aș fi împrumutat o batistă. Și-a luat un aer care mie mi s-a părut excesiv de disprețuitor ca să-mi spună: «Nu te încrede în oameni de felul ăsta, Camus al tău și alții sunt existențialiști.»

Pătrund în propriul meu trecut așa cum intru într-o librărie, năucit de numărul de cărți disponibile, întrebându-mă pe care le voi lua acasă, dar n-am de ales: totul se află deja înăuntrul meu.

în fine, luați cartea, e 10 lei la polirom. și e foarte galbenă, puteți uita.

iar pentru o degustare direct en françois français, aici.

secretul feministelor

deloc surprinzător, se pare că marea tragedie a feministelor e că de fapt sunt bărbați. și luptă spre a fi recunoscute și tratate ca atare.

(tecste ale bărbatelor de mai jos, precum și alte informații ne-wikipedice, se găsesc în norton anthology of theory and criticism, editor general v.b. leitch, cu cota 82/N86.S5 la bcu. succes!)

simone de beauvoir (1908-1986), cunoscută și drept soțul și iubitul lui sartre

betty friedan (1921-2006), prefăcându-se că militează pentru femei

aceeași betty, din nou într-o ipostază pseudo-feminină, dar mai explicit

hélène cixous (1937-încă-se-ține-bine)

celebra/ul judith butler (1956-), cunoscut/ă mai ales pentru “gender trouble” (1990)

susan gubar (1944-), alături de fratele său de cruce, sandra gilbert (1936-); cei doi scriu, în general, împreună

prinsă între genuri și regnuri & ‘body studies’, susan bordo (1947-)

[later edit:]

miruna vlada (1986-), poet român (în ciuda manierei lirice feminist-secreționiste)

sexul și spaima (versiunea matematică)

- suptil manifest anti-căsătorie -

“The following may not be ‘Woody Allen’, but you might still have come across it:

Starting on your wedding night and continuing through the first year of your marriage, put one bean in a jar every time you have sex. Starting with the beginning of your second year of marriage, take one bean out of the jar every time you have sex. When you die there will be some beans left in the jar!

[...]

What is this theory really saying? We need to know. In 1970, the mathematician J. David Martin kindly addressed this very issue. Don’t tell me mathematicians don’t have a sense of humour! First, he rewrote the ‘bean jar sex theory’ mathematically as:

C₁ > C₂ + C₃ + … + C_n,

where C stands for ‘coital event’.”

(Clio Cresswell, PhD, Mathematics and Sex, Allen & Unwin, Australia, 2003, pp. 34-35)

Succes! Suntem încă tineri și-n putere, vorba aia!

sheena, mai tare k tarzan

nu stiu dac-o stiti pe sheena, dar, daca-i stiti pe xena si pe tovarasul tarzan, atunci practic v-o puteti imagina si pe sheena. sheena este o blonda secsoasa, exemplar din specia pamela anderson, si, daca nu ma-nsel, isi zice ‘regina junglei’; caci e un fel de leoaica; si inca tanara! serialul se poate urmari undeva in miezul zilei, pe antena 1. (m-am delectat si io cu o buna bucata dintr-un episod intr-una din acele foarte putine zile libere pe care mi-am permis sa mi le iau de la serviciu ca sa ma pregatesc intens pentru master si sa-l citesc, la fel de intens, pe bourdieu, cu ale sale vorbe ungatoare-de/pe-suflet.) eroina noastra traieste in jungla, unde a si crescut, intelegem; mai ales dupa apucaturile-i primitive, in acel sens antropologic, de la neutru inspre inocent, dupa vestimentatia simpla, chiar minimalista, am indrazni s-o numim, in fine, dupa intregu-i comportament care aminteste de edenul primordial, de o eva solitara si inca ne-cazuta in ispita etc. ar fi de prisos sa mai mentionam ca sheena este si o ecologista, si o pacifista, si practic o naturalista, in felul ei, din nou, simplu si milostiv, care aminteste de invatamintele crestine. in general, sheena isi petrece timpul, practic mereu liber, cu lighioanele padurii si e fericita. dar pentru ca fericirea e monotona undeva trebuie sa se produca un dezechilibru; ca si-n basm, apare o problema. de cele mai multe ori e vorba de cotropitori si diverse clase exploatatoare, oameni rai si civilizati care umbla numai dupa interese marsave si vor sa distruga paradisul. atunci sheena trebuie sa-si apare pamanturile, sa patrunda in mintea intunecata a acestor monstri de oras, uneori nu intelege – e firesc! doua culturi se ciocnesc, doua ‘moduri de a fi in lume’, vorba aia. conflictul se psihologizeaza adanc. dar ne-am intins nepermis de mult!

in episodul cu pricina, sheena cunoaste placerea trupeasca – ea, mult-prea-neprihanita – cu un om, cum ar veni; orasean, insa cautat, ca sa fie omorat, de alti oraseni ticalosi. acest conflict exterior e mai putin relevant. revin. cei doi se imbratiseaza, apoi sa saruta, stand in picioare; treaba pare sa se-ncinga, iar el scoate din buzunar un prezervativ si i-l afiseaza ostentativ, intreband-o: “stii ce e asta?”, iar ea, in loc sa fuga mancand pamantul, ca o salbatica ce ie, ii raspunde calma si inteleapta, zambind in perversiunea ei de animal feciorelnic: “am citit mult.” :/ apoi cunoscu, deci, desfatarile darwinesti ale trupului. cu un om, repet.

altfel, misterul sheenei sta si in felul in care dimineata, ‘la prima ora’, cand se trezeste alaturi de omul amintit mai sus, buzele ei sfideaza practic natura, stralucind impecabil a ‘(lip) gloss’. de apreciat, totodata, si mini-rochita ei zdrentuita din rationamente estetice, pe sub care se ascunde un sutien extrem de… contemporan, cum stiu astia sa confectioneze prin jungla, desigur. iar in ceea ce priveste jocul actorilor ai zice ca fix in momentul ala, sub ochii tai, isi vad si-si descifreaza rolul pentru prima data. curata autenticitate!

anaїs nin şi sexul

cred ca n-am citit „la viata mea” prea multa literatura erotica asumata; prin notiunea asta incerc sa exclud, pe de o parte, literatura asa-zisa pornografica (vezi „amorurile unui print” a lui apollinaire, ca tot o-ncepusem de curand, unde totusi treburile pot fi citite si-n cheie parodica; chiar si asa, io zic ca plictisesc, oricat de românească ar fi sperma aia din neverosimilele aventuri – aici mi-am permis un mic intertext cu romanul – de gasit la paralela 45; ma rog, in categoria asta as plasa si seria „belle de jour/nuit” etc.), iar pe de alta parte scrierile viguroase, sa le zic asa, ale unui burroughs sau miller, unde prezenta sexualitatii explicite (si extremizate uneori sau excesive, cum vrei; ceva cu ex-…, oricum) o da in altele, e o componenta a unui sistem de idei, a unui manifest, nu sistemul insusi, deci nu miza in sine.

ceea ce-mi vine in contextul de fata sa numesc literatura erotica ar fi, sa zicem, „amantul doamnei chatterley” sau „elogiu mamei vitrege”, unde erotismul e si implicit, si explicit, dar mai mult implicit, chiar discret si cam nespectaculos sau pur si simplu neconvingator pentru un cititor (de) acum. dac-ar fi sa vorbesc despre „delta lui venus: povestiri erotice” (subtitlul in engleza fiind „erotica”, simplu) a lui anaїs nin (ca-i clar ca „delta” ii apartine si ei, vorba aia; sau mai ales ei), as face-o atat in termeni de erotism, cat si de pornografie (fara sa-i atribui prin asta o nota depreciativa neaparat). erotice in scrierile ei mi se par in special atitudinea, spiritul, simturile, asa cum se citesc ele dinspre personaje inspre autoarea concreta (sau invers – conteaza mai putin directia asta de propagare). porno e practic ceea ce se vede, ca sa zic asa; ceea ce ni se infatiseaza, ni se expune; ceea ce se exhiba (si alte ex-uri), iar treburile astea vizuale sunt cat se poate de explicite: pedofilii, nimfomanii, pozitii, orgasme, perversiuni, gafaieli, ejaculari, fetisuri, mici bizarerii/curiozitati sexuale, ma rog, tot soiul de experiente mai mult sau mai putin inedite; aici „cochetatul” scriitoarei cu psihanaliza se vede de la o posta. aici s-ar putea sa fac o eroare de argumentare, in sensul ca nu chestiunile astea in sine sunt porno, caci efectul de pornografie apare, printre altele, tocmai la redarea lor intr-o forma mai mult sau mai putin reusita (de obicei nereusita); iar eu, in schimb, ma pregateam sa spun ca tocmai reprezentarea lor, prin limbaj si imagini  - uneori cam prea metaforizate pentru gustul meu -, le diminueaza impactul si le domoleste, le face mai soft si, prin urmare, le umple de un erotism sugestiv. tot aici, discutia poate fi alunecoasa pentru ca e vorba de o traducere si n-am cum sa-mi dau seama pana unde merge, de fapt, in original, eufemizarea asta a faptelor.

lectura povestirilor (exclusiv noaptea, pentru ca, btw, se adoarme bine cu ele si se viseaza pe masura, he he) mi-a produs o scindare perfecta de atitudine: pe de o parte si aproape inevitabil, citind ca un cititor-femeie ce sunt uneori, am empatizat cu virginele-si-tarfele-si-nimfomanele-si-frigidele deopotriva, caci unele senzatii sunt pe bune expresive si nuantate si savuroase; pe de alta parte, insa, in paralel si cu constiinta limpede, am dezvoltat un soi de dezgust/dispret filologic, ca sa zic asa, fata de scaparile autoarei, care in mod clar stie mai mult sa fie femeie decat scriitoare – ceea ce nu-i lucru putin, sa ne-ntelegem, hmm… dar ca sa si exemplific nitel: structurile narative si artificiile pe care le incearca ea sunt cam ieftine si „expirate” si, in plus, folosite prea ostentativ, facil, parca in forma bruta (ca si referirile psihanalitice); vezi jocul cu povestirea-in-povestire si alte mise-en-abîme-uri de-astea groase (pictorul care-i povesteste modelului sau nu-stiu-ce aventuri picante ale altui model), motivul „manuscrisului gasit”, personajele astea – ca tipologii ale frustrarilor – care-si proiecteaza lamentos fanteziile sexuale fie scriind, fie citind – ceea ce desigur creeaza efectul asta de reflectare a scriitorului/cititorului chiar in carte -, unele dialoguri fortate si penibile, vrand parca sa-si depaseasca conditia periferica, cand stim cu totii ca miza sunt scenele de sex [asta e ca-n filmele porno care mai dezvolta cate un fir din asta epico-labirintic, ca sa arate ca e mai mult decat sex acolo!]. de remarcat, tot la nivelul constructiei, finalurile „retezate”, un pic… neterminate chiar, care nu trag concluzii, nu fac morala, nu dau sfaturi sau solutii.

cred totusi ca, cu oarecare ingaduinta sau distanta fata de scriitura slabuta, fara sa faci vreun maret compromis de lectura, te poti realmente bucura, dozat, din cand in cand (cam asa – nu tot deodata, ca se anuleaza efectul), de povestirile astea de o feminitate care combina in proportii destul de fericite forta cu sensibilitatea; nici nu braveaza (gen „bagau”, mi-am amintit acu din senin), nici nu se scurge in sentimentalisme gretoase; impresia mea generala e ca, din fericire, delta lui venus ramane un spatiu viu, deschis, care te invita, pana la urma, sa-ti mai si traiesti viata, vorba aia.

fara a trage vreo concluzie, sunt oarecum curioasa de doua chestiuni : cum ar citi, respectiv cum ar traduce, un barbat povestirile astea? (se-ntelege, deci, ca traducerea a fost facuta de o tipa.)

p.s. poate ca m-am pripit nitel cu “elogiu mamei vitrege”, care nu e de un erotism nespectaculos-neconvingator, cum ziceam acolo, insa lady chatterley da. (la ea o sa revin zilele astea, c-am niste treburi de rezolvat, se pare.)

ce se mai caută?

pai cam astea, sub semnul unor contraste care nu inceteaza sa ma surprinda:

- varianta populara a mitului androginului [e posibil, dar io nu cunosc]

- fermecator ca don juan [sunt de acord, desi nu-i nimic ca don juan]

- una se fute cu cainele in gradina [repet: nu eu; n-am gradina]

- diatezele in noua gramatica a academiei [nu vreau sa stiu]

- cum e traiul in olanda [da o fuga si vezi]

- clisee filme americane [cacalau!]

- este bine sa bei ceai de pe o zi pe alta [o fi]

- femeia in gandirea camilpetresciana [proasta]

- cum era don juan [cum zice mai sus: fermecator]

- porno animale [a se verifica in click/cancan & alte publicatii de specialitate]

- cum se citesc literele in olandeza? [la fel (de greu)]

- spectaculous ejaculations [cu maxima seriozitate, recomand ultimul filmulet din "everything you always wanted to know about sex (*but were afraid to ask)" al lui woody allen]

- voroncas corp inert [nu inca]

şi mie-mi place luni (5)

• carte: sexul si spaima, pascal quignard [desi ziceam ca propun jurnalul unei fete greu de multumit. nu stiu ce s-a intamplat.]
• melodie: love hides - yonderboi
• film: stardust memories (1980), woody allen
• pictor: paul klee (1879 – 1940) [deci iata si 'secretul' image header-ului meu.]

what’s your perversion?

combinatie memorabila: vazut (adica luat, in sfarsit, inima in dinti, trecut peste spaimele fata de marile-clasicele-must-see-uri s.a.m.d.) “citizen kane” (1941, orson welles), urmat de “everything you always wanted to know about sex (*but were afraid to ask)”, 1972, woody allen – cine altul?

nici despre unul, nici despre celalalt n-am prea multe de zis (din motive diferite insa). sa m-apuc sa vorbesc, eventual cu pretentii de seriozitate, despre “citizen kane” e ca si cum as incepe din senin sa vorbesc despre shakespeare. la fel de bine, n-are nici un rost sa m-apuc sa-mi dau cu parerea, in mod ‘impresionistic’. [deci s-ar putea spune ca de fapt n-are nici un rost sa mai mentionez ceva despre el. in fine, ca la multe altele, m-am uitat fara informatii premergatoare - in afara de faptul ca era # 1 ever in nustiucate clasamente; pentru ca abia dupa sa-ncep demersul decodarii, google-(e)ala, pe principiul 'deci care-i faza?'. groso modo, ar fi vorba de hiperinovatii tehnico-narative.]

ei, dar adevaratele provocari apar tot la woody allen! ca sa-l citez pe inteleptul tovaras razvan (vezi blogroll), filmul mai sus notat abordeaza teme ‘serioase, aproape grave’… :)) si poate nu atat temele – care-s de fapt una singura – fac toata savoarea, cat abordarea (probabil de-asta mi-a placut urmatoarea apreciere la adresa lui woody allen – ‘his traditional neurotic filmmaking style’). cu maxim profesionalism si plasticitate, dar si elocventa, filmul isi propune sa raspunda, in decursul a 7 situatii/scene independente (‘vignettes’),  la intrebari fundamentale precum:

- do afrodisiacs work?
- what is sodomy?
- why do some women have trouble reaching an orgasm?
- are transvestites homosexuals?
- what are sex perverts?
- are the findings of doctors and clinics who do sexual research and experiments accurate?
- what happens during ejaculation? (cu woody allen in rol de spermatozoid – insa unul cerebral!)

§

altfel spus, noapte buna. nici nu poate fi altfel. (spus.)

concluzie

carmen (10/19/2008 2:45:38 AM): sex si text
carmen (10/19/2008 2:45:52 AM): cum imi place mie
teo (10/19/2008 2:46:12 AM): da
teo (10/19/2008 2:46:14 AM): esti un monstru

unde eu sunt carmen, iar ea e teo.

me2

Cred în vârsta mea, în atributele fiecărei vârste, în datoria intensificării acestor atribute.
Cred în neexistenţa existenţelor imperios necesare.
Cred în bronzul cuvintelor sunate din veacuri.
Cred în pisici.
Cred în miracolul vorbelor goale.
Cred în absurd.
Cred în perversitatea florilor, fecioarelor.
Cred în orizonturile estetice deschise de psihanaliză.
Cred într-o finalitate cu forme inimaginabile, dar cu repercusiuni anticipat retroactive asupra sufletului contimporan.
Cred în sex.
Cred în ţipete.
Cred în galoşi şi prezervative.
Cred în vocea străbunilor insinuată la fluxul inimii.
Cred în sabia peniţei.
Cred în visuri.
Cred într-o viziune sexuală a întregului univers viu.
________________________
Geo Bogza – Crez (unu, an II, nr. 12, aprilie 1929)

“poem ultragiant” (uitat)

un scriitor fie uitat, fie insuficient cunoscut, fie pur si simplu prost studiat; cand spui geo bogza zici ca spui cartea oltului si alte cacaturi comuniste. inainte de toate (si de ajuns pentru mine), bogza e unul dintre cele mai proaspete si mai spectaculoase, in ‘teribilismul’ lui, desigur, spirite ale avangardei literare romanesti.

nu ma pasioneaza poezia decat, cel mult, ca mecanism textual, rareori si de idei; dar imi plac experimentele, in ele insele. si ironia. si absurdul. si cinismul. ca de exemplu,

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.
Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi când
m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.
Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă
să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape de pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă
Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a făcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide
si automobile
Aici eram numai eu şi servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.
Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş
murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare pe care de atunci nu te-am mai văzut niciodată
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jartiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lenjeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

(aparuta in vol. Poemul invectivă, 1933)