Tag Archives: sex

von trier

ah această comică modă recentă printre intelectuali – altfel rafinați, ai zice, mari gurmanzi ai cinematografiei – de a-l „desființa” pe von trier.
von trier nu se poate decât singur desființa – dacă despre asta ar fi vorba.
mi-e totuși limpede, încă o dată, și după nymphomaniac (o, acest film despre care lumea se plânge că nu-i porno, că nu „vezi” nimic), că von trier e geniu pur, răvășire, piatră de hotar. la von trier nu-i nici o șmecherie. el lucrează numai în termeni de adevăr. numai cu adevăr.


două realități

am cunoscut vag la festivalul enescu de anul ăsta un oarecare flăcăiandru, căci multă lume mi-a fost dat să întâlnesc cu acest prilej. saxofonist. voia și el să fută, ca tot omu, n-am ce să-i reproșez. mă privea cu ochi umezi. avea un cerceluș discret în ureche, cum îmi place mie. apoi a rămas că cică să ne mai vedem să stăm de vorbă una-alta, poate o colaborare, să scriu la o anume revistă, în fine, luminoase perspective!
ne găsim apoi pe facebook, unde-mi scrie cu inocență: „De tine mi-a placut mai mult decat de VoroncasBlog WordPress. Care din realitatile astea doua te reprezinta? :)))”
îi zic că n-am cum să-l ajut. valabile-s ambele în felul lor, nimic nu se exclude. (da’ hai că m-a cam încuiat cu întrebarea asta!)
apoi flăcăiandrul, dezgustat și nedumerit, nu mai zice nimic și mă șterge. flăcăiandrul a făcut, de altfel, gestul cuvenit.

și atunci, de pe bolta cerească, a mai căzut o stea.


fetișiști

This slideshow requires JavaScript.

și o istorie, din 1955 până în 2011, de la st. petersburg la amsterdam, aici.


lupta dintre bine și rău

scenariile menite să fie populare și confortabile (căci trebuie să-i oferi lesne privitorului gratificația cuvenită), fie de film, de videoclip sau cine știe, au îndeobște în centru un vechi, de-a dreptul arhetipal, triunghi amoros: gagica și gagicul interzis – adică adevărata iubire -, ea aparținând, de drept, altuia. iar acest altul trebuie să fie cât mai urât, cât mai prost (dar al dracu’ și rău, diabolic chiar) și, desigur, cât mai ridicol și grobian în amorul lui care nu e, se vede bine treaba, iubire adevărată, ci numai posesivitate maladivă. ăștia doi se fut pe la spatele lui, iar noi știm, liniștiți, că e iubire adevărată, mai dă-l în mă-sa pe celălalt, bestie de om ce e, că sigur de la bun început a siluit-o pe pizdă să fie cu el. ecuația se tranșează deci simplu, nici o tensiune, nici o tresărire, nici un gest într-un astfel de scenariu nu trebuie să fie reprobabil, toți sunt acoperiți moral, fiecare-și merită, de undeva de sus, fericirea sau nenorocirea. ah!


/in between the sheets/

shame 6a00d8341c730253ef0120a747d625970b-800wi

singurătate

shame [steve mcqueen, 2011] / a single man [tom ford, 2009]

 


iubiri dificile

un tip vorbește la telefon, în spatele meu în troleul 86, în seara asta:

- a, a venit la tine un coleg… – păi și eu cum mai dorm la tine? – păi n-am cum să mă întorc de la tine pe urmă, că nici nu am bani la mine acuma – am vreo 50 de lei doar – vezi tu, e și problemă de bani, că deja am fost acu undeva și mi-am luat țeapă – păi asta e, că până ajung la tine, până aia, se face 11 și nu mai am apoi cu ce să plec – of… vezi ce-mi faci tu mie acuma? – păi aia e, că n-am nici schimburi la mine – nici nu-s bărbierit… – și tu câți ani ziceai că ai?  - 25? – bine, hai că cobor acu și vin spre tine.

în sfârșit, îl văd, că trece prin fața mea. e mic și nițel îndesat, poartă o geantă pe umăr, fes strâmb pe cap și trening cu românia. e trecut de 40 de ani. are tupeu să fută cu 50 de lei în buzunar.


trebuie să ne protejăm

noul meu crez sunt echipamentele de protecție. îmi redau pofta de viață. bonete, tichii, botoșei, pe toate le vreau.

boneta tyvek 30149

allen-sperm

chilot dama 30170

boneta medicala pliata 30139B


sperma neagră și alte impresii

răsfoiam din apologia plagiatului de jean-luc henning (apărută la art). și uite ce zice despre autor: n. 1946, scriitor, profesor la universitatea din cairo, jurnalist, una-alta. dar uite ce-a mai scris omul (perversul!): dicționarul literar și erotic al fructelor și legumelor (1994), scurtă istorie a feselor (1995), erotica vinului (1999), dând lovitura de grație în 2006 cu sperma neagră.

io atât am avut de spus.

p.s. totuși mă simt obligată moral să-i anunț pe cititori că pe rontziki n-a prea convins-o eugenides (ba chiar are să-i și reproșeze ceva!) cu a sa intrigă matrimonială [da' citiți, oamenilor, în original, că traducătorii fac porcării pe-acolo, îi știu io] :(

Cum spuneam, Leonard dovedeşte şi oareşce simţ al umorului, dar este cam singurul şi ceea ce-i reproşez cumva lui Eugenides este tonul extrem de serios al romanului, absenţa ironiei (nu totală, dar oricum, prea puţină) şi faptul că personajele sunt cam lipsite de simţul umorului. Totul este grav şi confuz…

deși a „regăsit și idei faine”…

[de ce, doamne, de ce???]

ok, hai că mă-ntorc la plagiat.


gândiți mai mult, scrieți mai puțin

[sau măcar fiți amuzanți.]

chestiune veche și arzătoare zilele astea prin online, repusă în discuție cu ocazia controversatului premiu literar „augustin frățilă”: dom’le cine dă/trebuie să dea valoarea și verdictele în literatură, așa-zișii specialiști, profesioniști, critici „oficiali” sau bloggeri adunați de peste tot, simpli cititori, amatori nevinovați, adică oricine? evident, mor de plictiseală cu dezbaterea asta. în teorie, nici unii, nici alții nu-s perfecți, în sensul că ambele tabere sunt corupte și coruptibile. unii de putere, alții de prea multă naivitate. 

dar cel mai tare mă plictisește ideea că tre’ să popularizăm literatura bună, că tre’ s-o „traducem” pe înțelesul fiecărui om, oricât de nepregătit și ignorant ar fi, iar pentru asta îi avem pe bloggeri, acești mesageri ai ideilor înalte puse în cuvinte simple. groaznic. eu zic, dimpotrivă, că nu tot prostul trebuie să citească, că literatura (și artele, în genere) nu e pentru toată lumea, că ierarhiile trebuie să rămână. ok, accept că există o grămadă de cititori sincer pasionați și pătrunși de patosul lecturii, fără să fi făcut studii filologice, să zicem, le accept bucuria și deschiderea inocentă spre literatură, dar mi se face greață când omul pretinde a fi și formator de opinii, reper critic și începe să creadă că chiar are ceva de spus. îi depistezi imediat: sunt ăștia care-ți povestesc cărțile, ăștia care se pripesc și-ți trântesc capricios de la bun început „mi-a plăcut/nu mi-a plăcut”, de parcă îi pasă cuiva de o asemenea tranșare, sau din contră o țin pe o indeterminare tâmpă, de tipul „nu pot să spun că nu mi-a plăcut, dar nici nu m-a dat pe spate, mă așteptam la altceva, deși au fost lucruri care m-au impresionat mult”, sunt ăștia care se bagă cu capul înainte, fără nici o jenă, fără pic de simț al ridicolului, mizând pe viziunea lor pură și virgină, exact în autorii mari, în ăia grei (pe care, chiar și dacă nu-ți plac, chiar și dacă nu-i înțelegi etc., pur și simplu nu poți să te caci doar pentru că așa vrei tu, doar pentru că ai auzit tu că cititorul face legea), de parcă le-ar face critică de întâmpinare – asta mă amuză teribil. ăștia sunt cititorii lipsiți de orice „complex” și devin înfumurați tocmai prin exacerbarea modestei lor inocențe: „io nu sunt specialist, ci spun și scriu exact ce cred eu, ce simt eu, cu maximă sinceritate și fără pretenții” (spre deosebire, adică, de profesioniști). și exact sinceritatea asta face ravagii – și când scrii literatură (bine zicea oscar wilde), și când scrii despre literatură. revenind, sunt bloggerii ăștia culturali care trebuie să-și încheie textele rotund, cu concluzii clare și, eventual, note (partea mea preferată): îi dau lui thomas mann de data asta 7 din 10; îi dau lui flaubert 2 steluțe din 5, dar sper ca la următoarea carte să facă o treabă mai bună, că tot îl laudă toată lumea (mie oricum nu mi s-a părut mare chestie)! și tot așa. cam asta se întâmplă în hiper-democratizare, așa merge treaba.

eu însămi am lăsat-o mai moale cu reflecțiile critico-literare pe blog, dacă simt că n-am nimic miezos de zis, dacă simt că încă nu m-am putut desprinde de propriile subiectivități „impresioniste”, care, o, da, știm, fac plăcerea lecturii (sau reprezintă una dintre sursele plăcerii), dar nu-s de-ajuns. o specie chiar primejdioasă printre bloggerii amatori sunt ăștia care citesc pe bandă rulantă, care înghit cărți din toate părțile, fără criterii, pe nerăsuflate, fără timp de decantare, mai ales în disperarea de a scrie totuși ceva despre ele.

aveam o colegă la litere. multă vreme n-am știut ce să cred despre ea, dacă-i proastă sau deșteaptă. răspunsul m-a izbit când a trebuit să facă o prezentare la seminar pe derrida, „spectrele lui marx” (greu al dracu’, mă gândeam, bine că n-am avut io de făcut asta): evident, nu înțelesese nimic și, mai mult, nici nu-și pusese problema asta; a prezentat cu o seninătate tâmpă (seninătatea prostiei pure), a tranșat lucrurile după cum a dus-o capul, fără pic de ezitare, fără nici o problematizare, fără nici o întrebare, că la final idiotul părea derrida în toată povestea asta, nu ea.

dacă vreți să știți cum se citește o carte, uite-așa:

iar când simțiți nevoia aia nebună să scrieți banalități pe blog despre ultimele lecturi, mai bine vă faceți un carnețel-oracol cu „citatele frumoase” din cărțile preferate. s-ar putea să ajute (nu garantez, desigur).


absconsa fantezie a casierei din fiecare femeie

locul meu preferat este la mega image. au stil și numa bunătățuri și nu o iei razna de nebun prin el ca în carrefour, de exemplu. am și aplicat la ei ca „șef de departament”, că-ți cereau studii superioare; din păcate, pentru postul de casier n-am trimis cv, că-ți cereau doar bacul, plus că io nu știu să umblu cu bani, însă fascinația pentru casierițele de la mega image nu cunoaște granițe, visez adesea că voi fi și eu cândva, când va veni clipa potrivită, de ce să forțez mâna destinului, acolo, pe scaun, la casă, cu un ecuson pe care să scrie în joacă „iuly” și să strig cu glas ascuțit, să răsune în tot magazinul, „co-rec-ți-eee!”… atunci pulărăul inert care păzește ușa se va trezi din moțăială și-și va pune pe dată fața autoritară, îndreptându-se cu pași apăsați spre casa mea de marcat, unde eu, proastă cum sunt, am tastat ceva greșit, căci numai el singur, din tot magazinul, din toți oamenii din lume, are puterea și îndurarea să-mi îndrepte și să-mi ierte greșeala. va scoate cheița precum falusul și o va băga în mica yală a casei de marcat, în timp ce privirile-i vor fi ațintite asupra mea; alteori, dimpotrivă, mă va ignora complet, lăsându-mă pe mine, biată casieră începătoare, să-i sorb din ochi mișcările-i zdravene de animal și să-mi doresc să mă plesnească cu cheia peste față, ca data viitoare să fac corect bonul fiscal! nu-i de mirare că numai un bărbat adevărat poate fi gardian la mega image. numai uitați-vă, femeilor, la bărbații de lângă voi și veți fi decepționate de cât de puțini, îi numeri pe degete, trec testul paznicului…


fido finds a dildo

din lecturile copilăriei, căci copiii trebuie să știe adevărul:

[restul aici]


tv-ul ca bordel sau cum daniela gyorfi îmi taie cheful de viață

cam o dată pe lună îmi place să mă uit la tv, mă uit la tv cum s-ar duce un bărbat la bordel. mut canalele într-o veselie, niciodată nu știu peste ce o să dau pe programul următor și asta mă excită mult. ajung la capăt și apoi apăs iar pe 1, pentru că între timp, cât am mutat io, cine știe ce se va mai fi întâmplat. în general îmi place tot ce văd, rămân cu gura căscată, printre preferatele mele sunt știrile de la kanal d, știrile fatale. mă uit o oră-două cu bale de plăcere la gură și aștept să intre căcatu gros.

ce nu-mi place, în schimb – ba chiar mă deprimă de-a dreptul – este când dau peste daniela gyorfi. ea, spre deosebire de suratele sale de showbiz, îmi strică toată distracția, îmi taie orice erecție. pentru că de mult nu mai vine prin emisiuni să se simtă și ea bine sau să facă prostimea să se simtă bine, cum face orice cârnat la tv; nu, ea vine setată deja cu mecla tragică, desfigurată (mai ales între gură și nas, să vă uitați), buhăită, căzută, ca să povestească și să ne amintească pentru a mia oară de năpastele vieții ei mizerabile: că mă-sa e paralizată (în continuare) și cum a șters-o de căcat și cum a umblat toată viața prin spitale cu ea și nimeni n-a ajutat-o, iar acu de când a devenit mămică (greu de crezut c-a ieșit ceva viu din ea) îi e și mai dificil, că mă-sa e tot paralizată și n-are cum să aibă grijă de nepoată-sa pe care, din lipsa unei bone competente, e nevoită s-o dea la creșă, plus că nici pela radio n-o mai dau ăștia. deci daniela gyorfi nu ne mai amuză și pe noi cu un crac, cu un cur, cu o țâță d-aia mutilată, nici manele nu mai cântă cum știa odată și nici scandaluri zgomotos-obscene marca zăvoranu sau bahmuțeanu nu mai poate stârni, căci ea e probabil la modul cel mai real ruptă-n două, căzută în ultima mizerie, dar, vezi tu, mie ca spectator mi se rupe, vreau să văd moloz poleit, vreau show nemernic, vreau, pentru câteva secunde cât rezist pe un canal, nițică magie, fie ea și de cea mai proastă calitate. nu vreau să-mi spui cu lacrimi în ochi că tre s-o întorci de pe o parte pe alta pe mă-ta imobilizată la pat, pentru că știu că chiar așa e. așa că danielo gyorfi te rog io stai acasă să vezi de mă-ta și de fi-ta că prea vii și rupi vraja televiziunii și mă lași cu buza umflată. vino cu o poveste vie, vino cu sex, chiar dacă nu se mai fute nimeni cu tine acu la cât de zbârcită și stacojită stafidită ai ajuns. mulțumesc.


fii și tu reporter!

nu mai pot asculta știri pe canalele românești. nu mai suport intonațiile stereotipe ale reporterilor sau vocile înțepate și stridente ale moderatoarelor, mândre de ele că l-au prins pe cutărică de prost și prostu nu știe cum să mai facă față întrebărilor lor miezoase. dar dincolo de toate astea, mai sinistru decât orice transmisiune de pe la vreo înmormântare, de pildă – fapt care, în mizeria sa, poate fi chiar amuzant – mi se pare fenomenul știrilor „de sezon”, adică știrile de la mare, care, firește, nici nu pot fi numite „știri”. reporterița stă pe plajă și ne spune fix ceea ce s-a spus și anul trecut, și acum 2 ani, și în fiecare an: plaja este arhi-plină, nu ai loc nici să arunci un ac (în carul cu fân), oamenii sunt imprudenți că stau și se prăjesc la ore nepotrivite, omg!, medicii însă ne avertizează, 5 tineri teribiliști, unii turiști preferă să mănânce înghețata la umbră, alții cu topping de căpșuni, iar alții se distrează la terasă, cu alte cuvinte toată lumea se simte bine; hotelierii spun că în acest weekend locurile sunt ocupate în proporție de 95%, iar pe autostrada soarelui sunt deja blocaje, românii alegând să se întoarcă la casele lor duminică seara, căci mâine, luni, începe o nouă zi de muncă; autoritățile le recomandă turiștilor rute alternative, slobozia, plm. apoi urmează „buletinul” informativ despre „hotelierii bulgari” și câți români – și de ce (pentru că la bulgari e mare tare) – au ales să-și petreacă weekendul pe litoralul bulgar.

și io aș vrea să fiu reporter la mare și să întreb lumea pe cearșaf, și cum e la mare? apa e bună? dar nu e soarele prea puternic? cât ați cheltuit de când vă aflați la mare? ce le transmiteți telespectatorilor care au rămas ca tâmpiții în bucurești? cât e scurtu la gagicuțe? (scump, că-i în plin sezon, afirmă din nou hotelierii)


futai în abstract

există multe tipuri de discuții pe facebook, ba chiar n tipuri de discuții. însă există acest topos muieresc cu a-ți pune poză (doar) cu coapsele goale, din diverse unghiuri și mai ales de undeva de la mare (cum ar fi să ți se vadă marea printre picioare), neapărat cu pielea de găină. atunci prima replică, pe care o și aștepți cu reală plăcere, de altfel, este a cocalarului care rânjește și-ți spune că ți-era cam frig… (nebunatiko, te fuți? etc.) tu te prefaci că te fâstâcești nițel – ba că ți-era frig, ba că nu ți-era, ba că oricum avea cine să te încălzească – și apoi începe orgia platonică în direct. cam așa-i pe fb. (măcar de s-ar fute unii pe bune, că e chiar frustrant așa, numai la nivel discursiv-aluziv. în schimb, e în mod clar mai pornografic. deci cu ceva tot rămânem!)


cu žižek

prea mișto ca s-o pierd în imediatul facebookului și să n-o bag la arhivă:

[via the onion]

și totuși, care-ar fi oare modalitățile astea, dacă ne gândim și la interviul de aici:

Q: How often do you have sex?
A: It depends what one means by sex. If it’s the usual masturbation with a living partner, I try not to have it at all.


madame bovary (pie chart)

[sursa]

iar aici, poate vă amintiți, cazul bovary pus nițel în altă lumină decât ne-am fi așteptat (desigur, nu și când vine vorba de žižek).


[o pauză]

cum spuneam și cam acu 3 ani pe vremea asta, când totuși eram mai în putere, crecă trebuie să fac o pauză de vreo lună și ceva de pe blog, ca să-mi scriu și io disertația în pace depresivă, cum se cuvine. mă rog, dacă totuși se ivește vreun subiect nebunesc sau alte necesități, probabil că n-o să rezist să țin în mine până în iunie, ce să fac?!

oricum, de sex reader mă țin în continuare cu sfințenie, că asta e tot ce mai am în viață.

și acum, un interviu:

Care este cel mai mare viciu?
Să fut

Dar cea mai mare meteahnă?
Fut orice

De la ce vârstă fuți?
Time immemorial

Îți place să fuți?
Da

Ce-ți place cel mai mult la actul sexual?
Pula-n pizdă

Dacă ai putea să fuți pe oricine vrei, care ar fi acela?
Orice

Oi fuți?
Dacă oile sunt incluse în mulțimea lui „orice”, atunci da

Cum se face că ești Berbecuț, dar ești de sex feminin?
Când fuți orice, sexualitatea este un factor secundar

La acest viciu se mai adaugă și alte vicii demne de menționat?
Să beau și să fumez, dar cel mai mult îmi place să fut

Crezi că sexul ți-a transformat viața?
Nu, pentru că să fut a fost dintotdeauna viața mea. Deci nimic nu s-a transformat

Preferi oile mai bogate-n lână sau niște culori specifice?
Orice

Pe mine m-ai fute?
Da


perspectivele copilăriei

în clasa a IV-a mi-am început primul jurnal. îmi amintesc perfect că am notat următoarele: aș vrea să fac sex cu costin [coleg de clasă], doar să nu rămân însărcinată și să nu afle nimeni. plus alte povestiri non-erotice, despre cum m-a dat învățătoarea afară din clasă sau cum am rămas io cu clanța în mână când am intrat în clasa vecină să cer o cretă și toți copiii au râs de mine. (mare chestie.)

apoi la scurt timp, date fiind informațiile compromițătoare amintite, am ars jurnalul, primul meu jurnal. l-am băgat în sobă, filă cu filă. a fost un gest înțelept la vremea aia, la care ulterior, cu oribilele jurnale ce au urmat, nu m-am mai încumetat.

iar până-n clasa a IV-a am fost un copil fericit.

la 6 ani scrisesem deja prima scrisoare de amor.


fanteziile unui arhitect

o figură misterioasă și controversată a secolului XVIII, arhitect vizionar, alături și eclipsat de boullée (la care face trimiteri greenaway în “the belly of an architect”) și desenator – jean-jacques lequeu (1757-1826). nu se știe mare lucru despre biografia lui, iar bizarele-i opere i-au rămas oricum neterminate/nepublicate, însă, din fericire, au fost donate bibliotecii naționale a franței, unde se găsesc și acu. se pare că cel mai amplu studiu despre lequeu îi aparține lui philippe duboy, „lequeu. an architectural enigma”, din care aflăm că acest lequeu nici nu era de fapt arhitect, ci un simplu funcționar public și că moare ca un prost, prin coclauri și bordeluri, necunoscut și sărac lipit. tipic, totuși.

portofoliile lui profesionale, „architecture civile” și „nouvelle methode”, sunt presărate și piperate cu serii spectaculoase de desene pornografice, aceasta fiind probabil preocuparea lui principală, „figures lascives”, călugărițe cu sânii săltați, fizio(g)nomii, genitalii și alte fantezii arhitectonice.

același duboy, dar nu numai el, îi reconsideră lui lequeu posteritatea, desemnându-l precursor al suprarealismului-dadaismului-futurismului, pe linia lui duchamp și le corbusier, și chiar inventator al prostului gust. (greu de spus ce înseamnă asta, dar formula îmi place.)

[pentru curiozități similare, scormoniți aici.]




dan fințescu vs llosa

acu ceva vreme, milf scotea la lumină, de undeva din gaura adâncă a timpului și a imaginarului colectiv, o regretabilă greșeală a naturii, pe care ne-am mulțumit s-o dăm repede uitării, dan fințescu. (dacă nu-l știți de pe când era pe val, n-are sens să mai discutăm.) și pentru că milf a fost atunci necruțătoare, vin eu acu să reabilitez personajul, căci, de altfel, s-a reabilitat singur… citind. citindu-l și devorându-l pe mario varga llosa, acest sud-american cu clocot în sânge. „elogiu mamei vitrege” i-a cam plăcut lui dan fințescu, precum și pasajele mitologice ambigui.

însă mie cel mai mult mi-a plăcut asta: E o carte puternic sexuala, dar si puternica in acelasi timp. 

:)


inedit: žižek despre „doamna bovary”

That is to say, why was Madame Bovary dragged to court? Not, as it is usually claimed, because it portrays the irresistible charm of adultery and thus undermines the fundamentals of bourgeois sexual morality. Madame Bovary rather inverts the standard formula of the popular novel in which the adulterous lovers are at the end punished for their transgressive enjoyment: in this kind of novel, of course, the final punishment (mortal illness, exclusion from society) only enhances the fatal attraction of the adulterous affair, at the same time allowing the reader to indulge in this attraction without penalty. What is so profoundly disturbing and depressing about Madame Bovary is that it takes away from us even this last refuge—it depicts adultery in all its misery, as a false escape, an inherent moment of the dull and gray bourgeois universe. This is the reason why Madame Bovary had to be brought to trial: it deprives the bourgeois individual of the last hope that an escape is possible from the constraints of meaningless everyday life. A passionate extramarital liaison not only does not pose a threat to the conjugal love, it rather functions as a kind of inherent transgression that provides the direct phantasmatic support to the conjugal link and thus participates in what it purports to subvert. It is this very belief that, outside the constraints of marriage, in the adulterous transgression, we can really obtain “that,” the full satisfaction, which is questioned by the hysterical attitude: hysteria involves the apprehension that the “real thing” behind the mask of social etiquette is itself void, a mere mirage.

(”there is no sexual relationship” în lucrarea gaze and voice as love objects, renata salecl & slavoj žižek, editori)

în aceeași cheie, a sterilității fanteziei, citește žižek și eyes wide shut al lui kubrick. dar despre asta într-un episod viitor. 


privirea celuilalt

The ultimate object of fantasy is the gaze itself. And I think that this goes not only for politics but also for sex. Here one should always ask the basic question as to how pornography is possible. The controversial answer of psychoanalysis is that it is possible because sex as sex is always already pornographic. It is pornographic in the sense that even when I am with my lover or lovers – let me stress the plural so as not to be accused of a binary logic – I always imagine a third gaze; that I am doing it for someone. One might say that there exists a fundamental structure of shame. When you are engaged in sexual activity there is always a fascination/horror as to how this would look in the Other’s eyes. Even with our most intimate acts, we always act for a potential virtual gaze. So this structure surrounding the idea that somebody is observing me is already inscribed into sexuality as such. Fantasy concerns not so much the idea of observing Others having sex but, rather, the opposite. The most elementary structure of fantasy is that when I have sex I fantasize that somebody is observing me.

Conversations with Žižek, Slavoj Žižek and Glyn Daly


reflecții & obsesii cu pascal quignard

nu sunt un om al isteriilor, idolatriilor, admirațiilor visceral-radicale și al orgasmelor mascate/sublimate prin livresc și alte isme, însă unii scriitori, puțini, îmi apar iremediabil fermecători. undeva la loc de frunte în preocupările mele, există acest pascal quignard dubios, obsesiv și fascinant când scrie „la graniță” (v. spaima și sexul sau noaptea sexuală) și mai există un pascal quignard doar obsesiv și enervant când vrea să scrie „romane” pur și simplu, care-s un soi de pierdere de vreme.

umbre rătăcitoare a luat goncourt în 2002, e un roman-eseu-poem, cu un dozaj atât de instabil între registre încât un pas în plus înspre ficțiunea de tip romanesc, ca să mă exprim prețios,  ar fi distrus definitiv cartea. e limpede că quignard nu știe – și nici n-ar mai trebui – să scrie roman. singurul stil care-i iese e hibridul, când tulburător într-ale adevărurilor elementare, când vecin cu kitschul. și totuși (fals adversativ, desigur), romanele lui sunt la mare căutare: toate diminețile lumii i-a adus notorietate mondială (mai ales prin ecranizare – una de căcat, îmi imaginez și sper), terasă la roma a luat premiul academiei franceze în 2000 – ce logică sucită, din fericire, a mecanismelor lumii literare! -, iar „promotorii” locali ai ekphrasis-ului, de pe la litere, îl întorc excitați pe toate părțile, că-i cu gravuri (și gravuri în gravuri).

alberto moravia, acest pervers cu jumătăți de măsură, are un roman din ’49, amorul conjugal. iar în ’94 quignard scrie un roman cu același titlu. curios.

revin însă la umbre rătăcitoare [humanitas, 2004, trad. emanoil marcu], cu câteva imagini persistente:

 există o viață înaintea nașterii care-i marchează începutul.

există o lume înaintea lumii în care pruncul apare.

există un fœtus înaintea lui infans.

există un infans înaintea lui puer.

există mereu, în timp, un înainte fără limbaj: e timpul însuși.

fœtus, infans, înaintea identității, sunt și unul, și celălalt fără limbaj.

*

orice umbră care ne învăluie trupul este umbra scenei pe care nu o vom vedea niciodată, căci este scena ce stă la originea noastră.

nu-i puteam auzi, nici vedea pe cei care ne făceau, nici ceea ce ne făcea, nici cum se făcea, înainte să fim. însă oamenii uită că, înainte de a fi, nu sunt.

 *

[tanizaki] … își declara nostalgia pentru closetele abia luminate din vechea japonie, deja repudiate de ansamblul societății nipone, cuprinsă brusc de dorința generală de a defeca în lumina puritană, imperialistă, americană, orbitoare a neoanelor, într-un vas de faianță imaculat, înconjurat cu dale albe, igienice, lucioase, în miros de flori artificiale.

*

scrisul nu este un mod de a fi al limbii naturale. e un limbaj ce s-a înstrăinat de dialog. un limbaj straniu. este limbajul devenit limbaj-pentru-a-fi. demult, în primele imperii neolitice, scrisul l-a smuls pe omul preistoric din lumile onirice și imaginare. umanitatea pregenerică era îngropată în cavernele ei cu imagini, ca și visele ei. dincolo de limba orală, admonestativă, hipnotică, mitică, umanitatea propriu-zisă a făcut să înflorească un limbaj izolat sub formă de litere.

pornind de la scris, ea a creat un limbaj mai izolat, un limbaj fără context, o limbă lăuntrică, secretul, o zonă de umbră absolut nouă.

*

niciodată nu cunoaștem aceea ce începe în clipa când începe. orice geneză este, în noi, retrospectivă și imaginară.

nu cunoaștem niciodată aceea ce sfârșește în clipa când sfârșește cu adevărat. adio este un cuvânt despre care vrem să credem că încheie ceva. or el nu începe și nici nu încheie nimic.

*

han yu s-a născut în anul 768, a obținut doctoratul în 792 și a detestat budismul. […] han yu a creat stilul numit al prozei vechi (gu wen). stilul gu wen se caracterizează prin claritatea sintaxei, precizia lexicului, repetarea particulelor gramaticale, limpezimea expunerii.

han yu spunea: iarba care crește crește.

detesta elipsa, religia, nodurile slabe la frânghii, relaxarea moravurilor orășenilor, lipsa de vlagă în îmbrățișarea amanților. […]

a fost exilat de două ori.

a murit.

budismul și proza flască i-au supraviețuit.

*

la roma, vestalele păzeau: 1. focul, 2. fascinus-ul [membru viril, de la fascinum, phalus etc.].

în secolul XX, oamenii au renunțat să mai păzească: 1. forța atomică (focul, explozia), 2. forța genetică (fascinația, codul).

*

niciodată nu ne-am separat într-atât [ca în societățile moderne] de cadavre, de sângele menstrual, de scuipat, muci, urină, fecale, de râgâieli, de cruste, de praf și de noroi.

suntem cu toții niște preoți maniaci în bucătăriile noastre.

suntem niște tirani demenți în sălile noastre de baie.

e greu să separăm noțiunile de igienă, de morală, de sacrificiu, de gândire, de rasism, de război. ne ferim de ceilalți, de tot ce nu intră în norma socială ori senzorială, de paraziți, de șoareci, de salivă, de marginali, de locuitorii interstițiilor (păianjenii, șoarecii de pădure sau scorpionii nu sunt nici înăuntru, nici afară), de universitarii autodidacți, de mamiferele-pești, de evreii creștinați, de mamele celibatare, de apa nepotabilă, de locuitorii frontierelor (țări sau corpuri deopotrivă), de spermă, de acele de siguranță, de unghiile tăiate, de sudoare, de secreții, de strigoi, de fobii, de fantasme (ce parazitează zidul care ar trebui să separe trezia de somn). arta este o producție parazitară.

cel care face să apară ceva ce nu exista până la el, acela aparține regnului inadecvării.

nu e la locul lui. e însăși definiția impurității: ceva nu e la locul său. un pantof e curat pe podea. e murdar dacă-l pui pe fața de masă printre flori, argintărie și paharele aliniate.

*

ceea ce caută indivizii legați de colectivitățile în care muncesc e contopirea într-un corp mai vast. ei regăsesc străvechea bucurie care consta în a te lăsa conținut. renunță la subiectivitatea dobândită o dată cu învățarea limbajului și la privilegiile îndoielnice pe care le oferă identificarea nominală. adoptă dorințele celorlalți; au bucuriile numeroase, repetitive, fetișiste, obsedate, eterne al masochiștilor. […] ei preferă să suporte un tiran pe care îl știu (care îi umilește în limitele unor legi care nu permit umilințele excesive), decât să îndure

spaima imprevizibilă;

ori lipsa de figură paternă;

ori desconsiderarea ei;

ori singurătatea.

*

romancierii sunt poate singurii conștienți de iluzia (de vreme ce-și consacră timpul cultivării ei) pe care-o zămislește orice povestire și de strania vitalitate care se naște din această ficțiune. singurii care știu că sunt oricâte romane posibile și nici un adevăr în spatele lor. că sunt oricâte întrebări posibile și nici o ghicitoare propusă cu adevărat în spatele dramei ce crește în ele. de aceea oamenii adoră examenele, concursurile, inițierile, alegerile, de aceea organizează atâtea competiții, citesc atâtea romane cu cheie, se amuză inexplicabil să dezlege cuvinte încrucișate: ei vor să creadă că există un răspuns care precedă întrebarea lor, acolo unde nu e decât țipăt de pulmonare, scenă invizibilă, nesfârșită interogare corporală, contingență sexuală. vor să creadă că există o încifrare inițială, că există o direcție sau o speranță pentru viața lor.

și-o să revin prin zona asta, că-mi place.

p.s. din quignard mi-am stors și primele idei întru viitoarea-posibilă lucrare de disertație, nu-i puțin lucru în vremuri tulburi ca ale mele, doamne păzește!


interdicție la viață

la ora 7 dimineață trecute fix, chiar când somnul e mai dulce, ei sunt deja acolo, onești și voioși, la datorie. la ora 7 începe cataclisma: bubuieli și bătăi perseverente de ciocan, sfredeliri de bormașină, neteziri, lipiri și frecușuri. totul, dacă ai noroc, chiar pe etajul tău și chiar în dreptul geamurilor tale. sunt ei, suspendați pe schele mobile, muncitorii puși de primărie să ne facă blocurile mai frumoase și mai arătoase.

dar aventura nu se termină aici, căci practic e ca și cum îi ai în casă o zi întreagă – asta mai ales dacă nu ai jaluzele sau cearșaf/pătură în geam, iar eu nu am. ceea ce înseamnă că sunt o serie de lucruri pe care nu le mai poți face în chiar casa ta. nu mai poți să ieși gol de la duș, nu mai poți să te schimbi în dormitor (pentru că ei sunt acolo, la geam!), dar nici în sufragerie sau în bucătărie, să zicem (pentru că ei sunt și acolo), nu mai poți să dormi, să citești, să mănânci, să gătești, să vorbești la telefon, să te uiți la tv, să stai cu laptopul pe genunchi să te distrezi sau să lucrezi, să faci curat în casă sau să-ți tai unghiile, nu mai zic de futut sau uitat pe geam.

și totuși ai crede că dacă nu mai sunt în dreptul geamurilor tale, înseamnă că poți face în sfârșit ce ai poftă, dar nu, pentru că nu știi niciodată când urcă sau coboară, din senin, schela cu oamenii ei și în asta constă tot farmecul!

e un bun exercițiu de înstrăinare și defamiliarizare în propriul spațiu intim și domestic, lucru care te pregătește pentru viață în general și nu numai. căci, iaca, ce suntem cu toții, dacă nu niște impostori, niște intruși, niște musafiri nepoftiți, niște actori… grăbiți? (să medităm nițel la asta, pls.)


hormonale

ateneu, recital al pseudo-androginului yundi, nocturne, mazurci, dobrogene și alte șlagăre chopiniene, zahariseală. se doarme bine pe chopin. în fața mea doi adolescenți, să le zic așa, fată și băiat, care-și pasează unul altuia mobilul (un lg de căcat cu un touchscreen pe măsură), neprivindu-se în ochi când își scriu următoarele:

el: pot să te întreb ceva?

ea: dap zii

el: așa ca fapt divers te-ai lins cu c?

ea: cred că… [și aici n-am mai reușit să văd :( ]

el: dacă ai răspuns așa înseamnă că da…

ea: nu cătălin și termină

apoi mi s-a făcut nițel o vagă milă pentru el și frământările sale, dar apoi mi-am venit în fire și mi-am adus aminte că ea e proastă, el cam urât, deci e-n regulă.

undeva în spate, tudor chirilă și andreea raicu, unul mai pocit decât celălalt, deși raicu rămâne fruntașă – cu fruntea ei lată – la capitolul ăsta. e trist când un om e și prost, și urât. nici nu știu cum să vă povestesc că arată raicu… pare de vreo 50 de ani, are niște cearcăne borcănate și toată fața, căzută, pare c-a fost umflată și apoi des(z)umflată. asta m-a întristat mult, a mai căzut un mit.


corespondențe necesare

poate-ați văzut deja pe la știrile „culturale” și inocente, care aduc numai bine în casele noastre, nu doar violuri și omoruri, că revine în țară gregorian bivolaru să-și mai arunce ochii peste colecția pornografică de la editura 3(rei) pe care cică o „patronează” (spiritual). însă pentru a nu le atrage atenția autorităților române, se pare că și-a schimbat, temporar-contextual, numele în pascal bruckner, renunțând cu această ocazie și la ochelari.

coborând puțin nivelul discuției, am mai depistat un transfer identitar straniu, undeva pe axa ion marin de la dinamo (acest țăran perfect, cu un strop de eleganță îmbâcsită) – sylvester stallone (desfigurat, cu prune în gură și pe la ochi) – freud. mi-e greu să prevăd consecințele acestor interferențe.

p.s. data viitoare, pascal quignard sau amy winehouse, încă nu-mi dau seama care-s prioritățile-mi intelectuale.


de-ale mizantropiei

observ că de la o vreme dau din ce în ce mai tare semne de mizantropie, iar asta nici măcar nu mă întristează. adevărul e că nu simt nici o plăcere „să cunosc oameni noi”, dar nici să mai interacționez cu o bună parte din cei vechi. pe fondul acestei tendințe care m-a cuprins pe nesimțite, mi-am dat seama că-s atâtea tipuri de oameni – pentru că, da, e destul de eficient să lucrezi cu tipuri umane, în loc să te amăgești cu tot soiul de false individualități, mai ales că schemele comportamentale/de gândire ale oamenilor îi trădează rapid – deci atâtea tipuri de oameni pe care nu îi (sau le?) suport, încât în scurt timp voi rămâne chiar și fără prieteni pe/de fb, lucru care s-ar putea să mă cam întristeze… :(

genul de om despre care vreau să vorbesc acum nu e un exemplar prea interesant sau complicat, dar m-am tot lovit de el și prin urmare m-aș simți vinovată să nu-i acord puțină atenție: e vorba despre pizda (nefutută, în general, deși arată bine) care coalizează cu celelalte pizde ca ea împotriva bărbaților – care au dezamăgit-o de-a lungul vremii și (nu) vor decât sex (fără sentimente). nu e genul ușă-de-biserică, dar nici n-are vână să ducă dezmățul până la capăt, așa că se limitează doar la a arăta super-sexy, în principiu ca o târfă decăzută, pretinzând totuși respectul bărbaților. o recunoști mai ales după pozele de pe fb: este ea într-un „club de fitze” alături de pizdele-surorile ei, este ea la un party exclusiv „între fete” sau este ea cu pizdele ei hlizite și agățate toate de un tip care se vrea mișto, dar care trebuie să le fie doar amic. :( revenind la capitolul bărbați, pizda noastră e genul care îl așteaptă pe mr. right, dar între timp se combină platonic cu diverși retardați care, cum ziceam, o dezamăgesc, deși cercul de oameni prin care se învârte și din care își alege partenerii e format numai din retardați și oricum felul în care ea se poartă, gândește & co. nu-l poate atrage decât pe un retardat. (deci e un cerc vicios tragic din care chiar nu se poate ieși – dar e mai bine așa, pentru că rămâne specia asta unită, în propriul mediu.) este gagica al cărei scop în viață este să atragă vulgar atenția bărbaților, dar care se revoltă când unu vrea totuși, în mod firesc, s-o fută – atunci afli, ca bărbat, ca e virgină și o romantică incurabilă și că de fapt își dorește… altceva. ce ființă paradoxală!

p.s. mda, petrecerile astea programatice între fete (sau ideea unei astfel de inițiative) mă oripilează teribil.


porno-recenzia

pentru că, fără nici un motiv, n-am mai văzut de ceva vreme un film (bun), am zis să mă bag direct la miez de data asta și să nu mă mai ascund dupe deget. unul e deep throat (1972), iar celălalt, alice in wonderland (1976), „an x-rated musical comedy” (lol, vorba lu als).

1. deep throat e o piatră de hotar în istoria filmelor porno, făcându-le, la vremea sa (adică în acea „golden age of porn”), pe feministe să sară de cur în sus și să se pună pe treabă în tot soiul de mișcări dubioase anti-pornografie, anti-violență pornografică și, mă rog, anti- în general, pentru că altfel n-are rost… spre deosebire de porn-ul rece, prea „economic”, prea „teleologic”, prea perfect și scuturat de podoabe, vorba aia, în filmul nostru dominante sunt plăcerea gratuitului, intriga, absurdul, parodicul, micile conversații & drame, realismul puțin stângaci, penisurile relativ mici și părul pubian îmbelșugat. emoționanta poveste se țese în jurul lindei, cam tristă că mereu în timpul sexului parcă lipsește ceva (orgasmul & co.), ea visând să simtă (să vadă, să audă), drept confirmare a plăcerii supreme, artificii și clopote bătând (pentru cine?, hehe). ajunsă la un doctor binevoitor, află taina (ne)fericirii sale – că n-are clitoris unde are toată lumea, ci – cum bine ați intuit – în gât! și de-aici lucrurile se încing și se lasă cu băut/sorbit cola din pizde (btw, apare și melodia de la ultima, probabil, reclamă coca cola, asta așa-zisă de colecție. de altfel, muzica e alt element important în film).

povestea cu deep throat merge însă mai departe – nush cum dracu, dar parcă mereu se întâmplă așa. e-un făcut, cum s-ar spune! – nu doar cu vreo 5 sequel-uri până prin ’92 (mai soft, din păcate, și în mod sigur fără farmecul originar), ci și cu clasicele acuzații mai (melo)dramatice decât însăși fatalitatea clitorisului în gât. linda lovelace, eroina, îl acuză pe bărba-su, „pornografist” și el, c-a bătut-o-violat-o-obligat-o-și-amenințat-o(pe ea și pe familia ei)-cu-pistolul-la-tâmplă să se răscrăcească pe ecran și nu numai! etc. după care, având revelația complet neașteptată de a fi jucat în filme porno (lucru de care cu toatele își dau seama abia post factum), se alătură mișcării anti-pornografie, împreună cu altă faimoasă oropsită, post-violată și prostituată maltratată prin olanda, andrea dworkin - deși sincer mă-ntreb cine dracu să fi îndrăznit să fi pus măcar un deget pe ea… mda, parcă am mai auzit povestea asta undeva, la maria scheinder care s-a plâns ulterior că marlon brando a violat-o cu unt în cur în last tango in paris, scena nefiind planificată în scenariu. :/

deep throat apare menționat și în ”a cultural history of the penis” de david friedman, în cadrul„cazului” dworkin & co. cartea, serios și nu mai puțin inedit documentată, a fost scoasă și la humanitas, tradusă în schimb de o proastă, simona mudava, care lasă titlul filmului în engleză și bagă o notă de subsol în care „explică”, „gât adânc”. („lol”.) și cu asta și-a făcut treaba! (ciudat e că, văd pe net, e implicată în psihologie/psihanaliză & stuff, ceea ce desigur înseamnă că n-a vrut decât să menajeze publicul. mic-burghez. whatever.)

altfel, în time am găsit un articol foarte foarte mișto despre istoria porn-ului în film, when porno was chic.

și, tot altfel, deep throat e un film pur și simplu al dracu de amuzant. „the end. and deep throat to you all.”

2. despre alice poate altă dată! cert e că e un soi de veronica, fată bună… costume, animale, reverii, descoperiri, inițieri – tot ce vrei și ce nu vrei, ce mai, un mic basm aproape porno pentru cei mari!

_______________________________________

[later edit]

toată ziua m-a chinuit gândul că dworkin asta seamănă cu… cineva. inițial ziceam că e o combinație supradimensionată de nicu covaci de la phoenix cu florian pittiș, dar cred că am aflat și sper să nu mă înșel sau să mă hazardez prea tare: seamănă cu marian nistor de la savoy.


cu futachi și pulito îți faci treaba-n casă

face maioneza bună! garantat.

 

pe pulito încă nu l-am încercat, dar am deja încredere în el.

așa că la mulți ani!


aproape totul despre nimfete

ca să anticipez postarea colectivă de mâine despre kubrick, dar și de amorul artei (și al listelor), iată ce-ar conține un meniu nabokov:

(1) Nymphets live between the ages of nine and fourteen.

(2) Nymphets are very thin (Humbert refers to “the slenderness of a downy limb”).

(3) Nymphets have catlike features—“the slightly feline outline of a cheekbone.”

(4) Nymphets resemble (and really are, for Humbert) “little deadly demons.”

(5) Nymphets have “marvelous skin.” As Humbert puts it, “Nymphets do not have acne although they gorge themselves on rich food.”

(6) Nymphets are not the prettiest among young girls.

(7) Nymphets are very rare: “Within the same age limits [9–14] the number of true nymphets is strikingly inferior to that of provisionally plain, or just nice, or ‘cute,’ or even ‘sweet’ and ‘attractive,’ . . . girls.”

(8) Nymphets have a strange and magical or “fey grace.”

(9) Nymphets have a dual nature: innocence combined with “eerie vulgarity.”

(10) A nymphet has a “small agile rump.”

(11) Nymphets are “so cruel and crafty in everyday life,” but have a “cheerful indifference” in formal games like tennis.

(12) Nymphets are prone to dangerous heat when emotional: “Hysterical little nymphs might, I knew, run up all kinds of temperature—even exceeding a fatal count.”

(13) Nymphets retain some, though not all, of their nymphic traits, as they age, such as the cheekbone. Humbert can spot these postnymphs almost at a glance—for example, when he notes on the street “a delinquent nymphet shining through the matter-of-fact young whore.”

(14) “Nymphets do not occur in polar regions.”

în ”the philosophy of stanley kubrick”, jerold j. abrams (editor), 2007, p. 115. (cartea completă, mâine.)


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,283 other followers

%d bloggers like this: