[ochi intepati si uscati, de-aia imi place de mor senzatia cand imi pun picaturi, si ganduri aparent aleatoare, ca-ntr-un tetris cu jucator neatent sau foarte neindemanatic, agitatia de pe o parte pe alta, ma sucesc si ma rasucesc, si nu ma gandesc decat cum sa dau drumul la robinet in word, imi simt stomacul strans ca o minge de tenis, iar capul in colturi, cu menghina care strange pe la tample (asa, ca-n reclame), probabil mi se trage si de la gheata maruntita din frappe, imi cunosc egoismul asta - interior si mut, care nu pretinde nimic nimanui - si acumulez bucati de emotie intr-o asteptare fara obiect, de fapt, un soi de tensiune vibranta, fix ca-naintea unui eveniment apasator, in care trebuie sa le demonstrezi celorlalti nustiuce (amintirea cu haine urate si baietoase ale olimpiadelor, de pilda), cultivarea ambiguitatilor & ambivalentelor, desi m-am convins ca de-aici se trag toate cacaturile (dar ele dau iluzia reversibilitatii, ca absolut orice poate fi, la un moment dat, regasit-reluat), ma ocup cu alegorii grosolane, n-am 'stofa', limbajul asa-zis dublu e anemic, artificiul ieftin, m-as prinde de ele si cu ochii inchisi, si cu mintea spalata, insa am inghesuit textul nervos, la mari presiuni, aproape claustrofobic, la 4 dimineata, in (deja) 6 sms-uri in stare de 'draft', ce maine-mi vor suna ca o respirare printr-un tub de oxigen, ca datul disperat din maini cand te acopera valul, inghiti, ti se-nfunda apa jegoasa pe toate caile si zici ca nu mai scapi din asta, e fix golul ala (in stomac sau nu), cu un frison lung din talpi pana-n crestet, amarui si incomod, spinos si apoi alunecos, cand parca pierzi ceva - ceva ce la urma urmei nici nu prea mai 'posedai', dar in virtutea aceluiasi egoism (tacut si inofensiv, cum spuneai) proiectai imagini nehotarate si miscatoare care simulau perfect posesiunea - in mod absolut firesc oamenii descopera oameni, se uita, se reintalnesc si se descopera iar, un continuum, deci nimic tragic, in rest, implinesc o varsta uratica, care pare s-atarne, matematic, mai greu decat toate relizarile-ti de pana acu, iata si cele 11 sms-uri pe care n-am sa le trimit niciodata, precis nu mai adorm pana se lumineaza si nu ma simt in stare sa ies. cu nimeni. nici macar la o cafea. cu lapte.] apoi n-am mai recunoscut nimic, doar degete diletante, duiosie – cu tot cu ironie – si povestile alea care nu se spun, ca sa nu le-mprastii aiurea.
truffaut, binevenit cu “l’homme qui aimait les femmes” (1977), pentru un don juan casanovesc – ceea ce nu e deloc pleonastic si nici macar redundant. gandind un pic mai ‘dincolo’, emblema asta, ‘don juan & femeile’, ‘seducatorul’ etc., e o intamplare, aia care a prins si prinde la public. la frisch, de pilda, e geometria, nu femeile. adica adevarul. pur. ratiune. 2 cu 2 fac 4, ca la moliere. morala prezentului suspendat. clipa traita la randul ei pentru o clipa, ca apoi cautarea sa reinceapa, dar intr-un prezent continuu. care ramane asa si dupa moarte. moarte, fireste, bine construita, (auto)inscenata (la propriu), asta in cazul lui frisch, unde nu intervine nici o forta, nici o intentie moralizatoare. the making of. sau, de fapt, un pre-scenariu. don juan e actor si regizor. si la tirso si la moliere e actor, dar intr-un sens mai literar, e mai ‘personaj’ acolo, e o ‘figura’, e vorba de o teatralitate implicita. la frisch totul e explicit, contradictiile legate de final dispar. neincrederea lui don juan in lumea de dincolo, de judecata (de apoi etc.), refuzul unui ‘dincolo’ sunt demonstrate. are dreptate. nu-l mai trage nici o mana fatidica in infern. la truffaut devine esentiala tema cartii. aici ar fi elementul casanovesc. pentru mine, totusi, cartea lui don juan – generic vorbind – e o carte care se scrie la nesfarsit. prezent continuu, cum ziceam. de fapt, cartea lui don juan nu se termina niciodata sau pur si simplu nu exista, tocmai pentru ca exista si atat. fara margini. oricum, don juan-ul lui truffaut devine realmente scriitor; nu memorialist nostalgic si imbatranit, ca un casanova demn de mila. iar gestul modificarii gratuite si absurde a culorii acelei rochii – din rosie in albastra -, in ultimul moment sub tipar, marcheaza trecerea, intr-adevar. bertrand a realizat gestul artistic (in sens demonstrativ parca). totul e fie traire, fie scriitura. altfel, memoria nu exista pentru don juan, nici discutiile despre trecut – ce poate fi mai dezolant si mai ilogic pentru el, daca nu asta? dincolo de un eventual interes pentru tema/motivul lui don juan, filmul merita vazut si in sine. poate pentru pantofii superbi, rochiile si picioarele multelor doamne si domnisoare care se perinda prin fata noastra, purtandu-si cu demnitate frumusetea sofisticata in simplitatea ei.
woody allen nu se dezminte. zice ca “match point” (2005) ar fi chiar cel mai bun film al lui. asa o fi. trebuie vazut in ‘cheie’ dostoievskiana, dupa cum ni se indica inca de la inceput cand eroul nostru citeste “crime & punishment” (intr-o editie penguin) si, alaturi, “the cambridge companion to dostoievski” – asta mi-a placut. bine, actul sau decisiv ramane doar conceptual ‘gratuit’, ca-n ordinea concretului, cu cinism, il va salva. apoi e chestiunea norocului si a nenorocului; de vazut cum verigheta – detaliu salvator – se roteste in aer, se loveste de gard si cade fix pe partea care trebuie, ca mingea de tenis. dincolo sau dincoace de fileu. simplu. 1/2. cat despre privitorul din mine… o senzatie de disconfort si tensiune emotionala m-a marcat pe parcursul filmului; trebuie sa fii, probabil, un porc ca sa nu te traga nitel de maneca. (pentru ca, porc fiind, nu ai maneci, desigur.) pentru placerea mea, eu zic ca are si ceva din “american psycho”. poate ma-nsel.
acelasi woody allen, ca un prozator istet ce e, il ia pe semifrustratul profesor de literatura kugelmass (eveu, chel, cu o sotie handicapata si copii pe masura) si-l duce fix in “doamna bovary”, apoi o ia pe ‘madama’ si o aduce in new york-ul anilor ’70. cum si ce iese trebuie vazut la sursa. intre timp, la lectura momentelor cu pricina, sute de studenti si cititori ai lui flaubert observa cum lucrurile o iau razna printre/de dupa randuri. copios. jocul personajelor transportate apare si-n “trandafirul rosu din cairo”, film de prin anii ’80, care, pentru o impresie cat mai autentica, merita vazut la cinema. woody allen e meta- & stuff pana-n maduva oaselor. cum sa-i rezist(i)?
si slava domnului ca nu e un film despre tenis.
sunt prinsa: “looking for richard”, un meta-film-documentar-teatral senzational, de & cu al pacino. cu un shakespeare pe care abia de cateva luni am inceput sa-l descopar realmente, cand de fapt unii nu inceteaza toata viata sa-l (re)descopere si tot nu au timp destul pentru asta. ultima piesa de teatru la care am fost e – intamplator – o bucata shakespeariana, un hamlet(machine) vulgar, postcomunist si toate celelalte, urlator, isteric. am incetat sa mai merg la teatru dintr-un motiv foarte simplu: distanta dintre actor si rolul lui, distanta in care se plaseaza grosolanul, ridicolul, vesnicul tipat (caci mai nou toti actorii nostri par sa fi facut o pasiune-moda pentru a zbiera) si intotdeauna discrepanta asta ma face sa-mi fie rusine (n-as putea spune pentru cine) si-mi aminteste de teatru ca arta a naibii de conventionala a carei provocare e tocmai sa ma convinga, in artificiosul ei, ca ar trebui sa fie de fapt a naibii de reala. sa ne gandim la hamlet; unde arta teatrului e expusa in deplinul ei paradox: joc al aparentelor si al inautenticitatii (caci, se-ntreaba hamlet, ce-ar face actorul dac-ar fi in locul lui?) care totusi reveleaza adevarul. filmul strabate drumul de la un simplu (si viu, pana la urma) shakespeare ‘boring’ pana la un shakespeare dincolo de el insusi, care inseamna de la lectura pana la internalizarea replicilor, care la randul lor inseamna direct gandire. cum zice un tip intervievat la un moment dat: say less, mean more. si apropo de tipat, sunt cateva persoane (domni si doamne) de-a lungul documentarului care dau sugestii de interpretare; unul atinge exact marea problema a actorului – ca el trebuie sa vorbeasca tare, ferm, ceea ce implicit inseamna o departare de sine (de-aia ne e cel mai firesc sa vorbim incet), ramanand totdata el si in rolul lui, pentru a convinge. al pacino da o incredibila lectie (si n-o spun cu sensul de didactic-peiorativ) de lectura shakespeariana, de intelegere, de imaginare si proiectie si de traire, pana la capat, si totul exact sub ochii tai. ca sa nu mai zic de contextele extra-’fictionale’ in care am surprins un al pacino imbatranit (si) fermecator. fermecator probabil c-a fost dintotdeauna.
restrangand deci sensurile, l-am gasit foarte sexy. si pe shakespeare la fel; dac-am sta macar sa citim fiecare rand cu toata atentia…
