cluj. desfrâu la intestin

așa-zisele întâlniri internaționale de la cluj (prima ediție) dedicate lui gellu naum n-au însemnat mare lucru în ordinea literară a lumii și nici măcar a clujului însuși. teatru, câte o conferință anemică, mai ceva decât un curs tipic de facultate, pseudo-discuții constructiv-administrative, o mică și nu-prea-inedită expoziție, veșnicul discurs al acestui sinistru kelemen hunor care s-a îngropat de mult în căcat și care părea că nici pe wikipedia nu se uitase înainte să vadă ce-i cu gellu naum și oricum ce mai conta. + cocktailuri, slavă domnului.

și nici cu gellu naum n-aș zice c-am trăit acu mari emoții, ca-n tinerețe când lesne și sincer ne mai bucuram și îndrăzneam să încercăm să scriem „literatură”, ca fiecare.

dar noroc cu ospețele excesele fasolele ciolanele băutele care ne fac să ne uităm nenorocirea regretele scârbele bolile neputințele. noroc cu vagile leneșele delectări turistice și nici pe alea nu le mai duci la bun sfârșit, că totu-i dificil de la o vreme.

carevasăzică clujul mi-a plăcut mult, m-aș întoarce oricând, dar nu pe noapte, nu pe calvarul văii oltului, nu cot la cot cu tirurile nebune. poate numa cu bicicleta. încă un oraș pe lista personală, la loc drag alături de constanța, unde se mănâncă așa bine că-ți vine să te perinzi zi și noapte din local în local și apoi să te repeți cu câteva. spre deosebire de kelemen hunor, pe mine nu mă enervează superficialitatea și superficial hoinărit-am centrul clujului în 2 zile, cu soare, apoi friguroase până-n oase.

bistro viena e loc de mic-dejunat, cu senvișuri calde, în chifle rumenite, cu prosciuto și cașcaval elastic și salată fragedă și pentru că nu te-ai săturat merge perfect să bagi apoi un ștrudel cu mere bucățele, foetaj moale, totul băltind în sirop generos de vanilie. o nebunie. au probabil cârnațuri bune, cum anunță.

doamna t. e un minuscul local desuet și cochet în care o stimabilă doamnă t., mai trecută decât și-ar fi imaginat cititorul, îți zâmbește și te răsfață și se răsfață ca o doamnă bine, zveltă, roșcovană pe la vreo 50 de ani ce e (și care are o fiică, actriță la teatrul din cluj, de vreo 20 de ani, cum altfel decât urâțică și banală, cu aparat dentar, purtând povara unei mame fermecătoare). aici, pare-se, tot ce consumi e de casă. dulcețuri, zacuscă, murături (nițel dulcege, nițel picante), untură pe pâine cu piper sau boia și alte decocturi de plante. aici am băut cel mai bun vin fiert, cu portocale și niște mirodenii nenumite.

am înfulecat la troacă la 4 amici ciolan afumat cu fasole și ceapă (numadecât 25 lei și ajunge lejer la 3 persoane înfometate), tocmai bun să te faci albie de porci, să-ți pice greu la maț, cu nădușeli, da tre să-ți duci crucea când mănânci ca porcu, se-nțelege.

vărzăria de lângă aceiași amici rămâne un loc cinstit și sănătos, pe bază de varză și fasole, plus ciorbăraie și alte câteva feluri omenoase. într-o terasă ca o uzină devenită garaj apoi cantină, pe-o față de masă găurită egal în trei locuri, stat-am la bârfe, despre varză, literare și-alte alea, cu alex & mariana și-așa încheiat-am cum se cuvine pantagruelicul periplu de pe cluj pe anu ăsta.

despre gellu naum ce să mai zicem…

oribil

acu că enescu e pe ducă, revin la vechiul moloz.

aseară în centru m-am întâlnit cu o colegă de generală cu care mă înțelegeam bine pe vremuri, dar cu care practic nu mai vorbisem de mai bine de 10 ani, deși, firește, o aveam în lista de prieteni pe fb. (oameni suntem.) una-alta, tu ce mai faci, io ce mai fac, apoi mă-ntreabă:

- auzi, da’ tu te-ai măritat?

- nu, de ce? răspund io amuzat-mirată (și cu musca pe căciulă, heheeehehehe).

- păi am văzut pe fb că ți-ai schimbat numele…

(din numele real și cinstit de buletin, într-un acces de conștiință parțială și întârziată, am acceptat, la insistențele tovareșilor ludic-protectivi, să devin pe fb iuliana cizmă. o vreme mi-a plăcut, a fost frumos sentimentul. apoi m-am măritat cu wordpress și-asta a fost, avem o căsnicie fericită, cu cât mai depersonalizată, cu atât mai bine.)

în fine, dățile viitoare o temă mare, complicată, nenorocită. despre prietenie. așa ziceam că revin și cu barenboim. așa zic mereu. oribil.

păcatele și virtuțile chelnerului

chelnerii nesimțiți sunt o realitate din ce în ce mai pregnantă a zilelor noastre! retorica lor gestuală, între plictis și enervare, e menită în general să-i transmită nesubtil clientului că e cazul să se simtă vinovat și responsabil pentru meseria de căcat pe care chelnerul o are. desigur, nu trebuie să te lingă în cur cum fac cei de la pizza hut unde mai nou se și prezintă (cu prenumele) întru stabilirea familiarității și te liniștesc spunându-ți că-ți aduc mâncarea în 10 „minutzele” (căci minutzelul nu poate fi decât – de fapt, trebuie să fie – mai mic decât minutul).

și cum stă bine unei demonstrații, să purcedem din zona generalului în bestiarul inepuizabil al particularului. urmează doo povești cu chelneri.

1. noapte de vară. soarele strălucește pe cer ca o minge de foc. intrăm cu voie bună în grădina verona, deschisă, foarte deschisă și din ce în ce mai extinsă, în spatele cărtureștilor. e, n-am ce zice, un loc reușit. așa cvasi-antropizat cum e, imită perfect naturalul, iarbă, pietre, copaci înalți, vegetație din plin. și stau și mă-ntreb fermecată cum de se poate ivi cu atâta discreție un asemenea loc fix în miezul orașului betonat… etc. deci îmi place, e bine, ne așezăm undeva în fundul curții, lângă un hamac. și așteptăm. mult. până vine un idiot și ne pune meniurile pe masă și ne întreabă în același moment că ce vreți. păi stați să ne uităm întâi. păi stau până vă decideți, zice el spre oroarea noastră vag amuzată. și l-am rugat să revină totuși în câteva minute. i-am cerut un ceai neîndulcit, cu gheață – el mi l-a adus invers. mai târziu am cerut un caffe latte, trecuse deja juma de oră și cam voiam să plec, așa că-l anunțăm să nu-l mai aducă după atâta vreme, deși tocmai se pregătea să vină cu el. :( deci cerem nota. care firește întârzie nepermis tot mult. ne ridicăm să mergem să plătim direct la bar. ne apropiem, el stă și nu face nimic tot la bar, ne vede, dar rămâne cu spatele făcând nimic în continuare. a, ok atunci, treaba e clară. așa că ne continuăm drumul tot prin spatele lui și ieșim din curte. și asta a fost. ne-a invitat în mod explicit să plecăm fără să plătim.

2. seară de vară. terasa van gogh din zona lipscani & co. cam scumpă, da-mi duc crucea mai departe. 11 lei cupa de înghețată! (și io care mă miram ca la french bakery, alături, e 5 lei.) r. cere un mojito. arată mișto, cu frunze de mentă din belșug. cum îl aduce îl iau și io să gust, învârtind cu paiul menta și gheața și romul auriu. și un vierme din ăla verde, observ imediat. chelnerul se scuză, ce poate să facă? apoi aduce altul. sau cel puțin așa zice. e bun, n-are vierme. iar la final, fără vreo mențiune anterioară, pe notă nu au trecut și mojito.

altfel, într-un top al indiferenței chelnerilor, pe loc fruntaș e „la scena”, unde constrastul dintre decor și servire nu cunoaște limite. mai exact, dacă vrei să stai într-un loc mișto câteva ore fără să te deranjeze nimeni, nici măcar un chelner care să-ți ia comanda, și să-ți întinzi acolo senvișurile cu salam de-acasă, la scena e locul ideal. și tot (la) la scena ne-a reproșat cândva un chelner că îi e greu și lui și că avem noi idee de la ce oră lucrează el?! de la 2 ziua! și acu e(ra) 9! wow. și din acel moment l-am stimat mai mult.

(da, știu, toată lumea are povești cu chelneri. și ce dacă. și cu taximetriști sau cu controlori ratb.)

se poartă cancerul

în aceeași notă sumbră de contemporaneitate, aflu că tocmai a avut loc „pasarela”, un festival de modă & design, organizat de institutul francez și ambasada franței și cine-o mai fi. atmosferă alternativă, elite, snobi, oameni subțiri, boemi, oameni cu viziune, urbani, hiper-estetism, în fine, frumos, cine sunt eu să-i judec? cine sunt eu să judec niște oameni care arată în halul ăsta, de exemplu:

dar, contrar aparențelor, pe mine în toată povestea asta nu mă preocupă esteticul – căci doar frumosul e subiectiv! -, ci aspectul medical. :( printre toți acești oameni frumoși, am dat peste el…

… și nu înțeleg de ce nu-i spune nimeni că are o tumoare pe cap… poate încă mai are șanse, deși pare, ce-i drept, un stadiu avansat al bolii. poate punem de o campanie să-l ajutăm cumva, e o chestiune umană de maximă urgență. nu e vina lui, gândiți-vă că oricare dintre noi putea fi în situația sa… (eu deja le-am făcut o întrebare pe fb celor de la institutul francez, aștept să văd și inițiativa lor.)

unele voci îl iau peste picior, numindu-l în batjocură „regele hipsterilor”, dar nu despre asta este vorba acum. (iată-l și mai de aproape, să-l identificați cum trebuie.)

de-ale mizantropiei

observ că de la o vreme dau din ce în ce mai tare semne de mizantropie, iar asta nici măcar nu mă întristează. adevărul e că nu simt nici o plăcere „să cunosc oameni noi”, dar nici să mai interacționez cu o bună parte din cei vechi. pe fondul acestei tendințe care m-a cuprins pe nesimțite, mi-am dat seama că-s atâtea tipuri de oameni – pentru că, da, e destul de eficient să lucrezi cu tipuri umane, în loc să te amăgești cu tot soiul de false individualități, mai ales că schemele comportamentale/de gândire ale oamenilor îi trădează rapid – deci atâtea tipuri de oameni pe care nu îi (sau le?) suport, încât în scurt timp voi rămâne chiar și fără prieteni pe/de fb, lucru care s-ar putea să mă cam întristeze… :(

genul de om despre care vreau să vorbesc acum nu e un exemplar prea interesant sau complicat, dar m-am tot lovit de el și prin urmare m-aș simți vinovată să nu-i acord puțină atenție: e vorba despre pizda (nefutută, în general, deși arată bine) care coalizează cu celelalte pizde ca ea împotriva bărbaților – care au dezamăgit-o de-a lungul vremii și (nu) vor decât sex (fără sentimente). nu e genul ușă-de-biserică, dar nici n-are vână să ducă dezmățul până la capăt, așa că se limitează doar la a arăta super-sexy, în principiu ca o târfă decăzută, pretinzând totuși respectul bărbaților. o recunoști mai ales după pozele de pe fb: este ea într-un „club de fitze” alături de pizdele-surorile ei, este ea la un party exclusiv „între fete” sau este ea cu pizdele ei hlizite și agățate toate de un tip care se vrea mișto, dar care trebuie să le fie doar amic. :( revenind la capitolul bărbați, pizda noastră e genul care îl așteaptă pe mr. right, dar între timp se combină platonic cu diverși retardați care, cum ziceam, o dezamăgesc, deși cercul de oameni prin care se învârte și din care își alege partenerii e format numai din retardați și oricum felul în care ea se poartă, gândește & co. nu-l poate atrage decât pe un retardat. (deci e un cerc vicios tragic din care chiar nu se poate ieși – dar e mai bine așa, pentru că rămâne specia asta unită, în propriul mediu.) este gagica al cărei scop în viață este să atragă vulgar atenția bărbaților, dar care se revoltă când unu vrea totuși, în mod firesc, s-o fută – atunci afli, ca bărbat, ca e virgină și o romantică incurabilă și că de fapt își dorește… altceva. ce ființă paradoxală!

p.s. mda, petrecerile astea programatice între fete (sau ideea unei astfel de inițiative) mă oripilează teribil.

momente și schițe urbane

începând cu street delivery, retardare urbană generală. femei pe mătăsari sau chiar faimoasa noapte a institutelor. mai nou, tu, ca organizator or whatever, nu trebuie să te mai scremi să vii realmente cu ceva ca să scoți lumea din casă și s-o mai și extaziezi pe deasupra, ci e suficient să anunți că se întâmplă o chestie – incertă, dar care să sune bine -, chiar dacă, desigur, nu se întâmplă nimic concret. iar publicul nici nu-și va da seama de goliciunea asta și de improvizările de căcat ale unor pseudo-activități, pentru că deja e pătruns energic de simpla idee a evenimentului în cauză. e o strategie remarcabilă, nu pot să neg, dar e complet involuntară.

„femei pe mătăsari” mi s-a părut de departe cea mai idioată inițiativă „cultural-urbană” din trendul ăsta. bine, însăși așa-zisa miză a proiectului e aberantă: să faci pe mătăsari un pseudo-festival (adică, în principiu, să aduci tarabe cool cu chestii handmade, LOL, sau îi pui pe les elephants bizarres sau pe toulouse lautrec să cânte, cum ar veni) pentru a schimba percepția asupra unei zone „rău famate” din bucurești, unde prostituatele… vând pizdă la colț. cam despre asta e vorba. sau despre faptul – nu foarte evident, de altfel – că, iată, femeile pot face și altceva decât să se prostitueze: artă, cultură, afaceri sau chestiutze handmade, făcute cu multă dragoste.

mă întreb și io retrospectiv (încă cu regretul că vinci și răzvan nu s-au pus atunci pe treabă și nu și-au luat bărbăția de coarne) cum ar fi fost să te fi dus, „ca și bărbat”, în timpul festivalului să întrebi pe la tarabe & workshopuri & co. cât e scurtu, lungu sau all inclusive. pentru că fix la asta te invită un asemenea demers. (așa cum terasa/grădina verona cărturești, alături de multe alte localuri – sau „locații” -, cu chelneri retardați, te invită să pleci fără să plătești.)

cât despre street delivery – când bine măcar c-a plouat, deși tot n-a stricat distracția hipioată nenorocită -, din nou o stradă animată unde de fapt nu se întâmpla nimic, în afara unor hipioți hipsterizați (sau invers) care se desfătau întru autism; tarabe cu handmade, vechituri și alte deșeuri vintage, dulceatză eco și ceai bășinos de la cărturești, bere la halbă, graffiti și, ne-am prins cu toții, multă l i b e r t a t e!

hai că iar n-am înțeles nimic din mersul hipermodern al civilizației citadine contemporane. rămânem prieteni.

inedit: incursiuni bănățene

am uitat să zic că acu vreo lună am fost (pentru prima oară) pe la timișoara la niște tovareși cu umor și am fost și la meciu de căcat poli cu steaua (0-0) și la intrare pe stadion o gardiancă mi-a scos acumulatorii de la aparatu foto, pe care desigur după nu i-am mai recuperat, deși io chiar mă dusesem cu gândul explicit (și naiv) de a face poze, iar nu altceva!

în fine, niște poze amărâte tot au rămas ca (și) amintire de neuitat:

(îndrăzneală n-am avut decât să miros așa ceva, în ciuda – sau poate tocmai din cauza – faimei)

(răzvan mazilu înainte să devină celebru)

(în imagine era vinci, dar are prea mulți dușmani ca să-i pun fața când știm că micul ftiriadi veghează, iar nu doarme)

p.s. cât despre restul chestiilor (alea importante) din timișoara – le știe toată lumea, din cărți poștale, de la televizor sau din albume turistice.

angoisse

în tramvaiul 34. un plod de vreo 9 ani, probabil inocent viitor manelist, cu mama lui:

- și dacă-mi zic fetele ceva de inel, la școală? [are un inel de tinichea pe arătătorul drept.]

- le zici că-i de la biserică, răspunde mă-sa mulțumită.