semințe

– Consilier/inspector la Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc.

– Șofer pentru Laboratorul Central pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor, București.

– Practician în insolvență, 2 ani experiență.

– Universitatea din București angajează sticlar.

(martie 2015)


***

am stat azi câteva ore ca să șterg cea mai mare parte a textelor de aici. orori veritabile. din 2008 și până acu vreo 2 ani, numai orori. mă rog, cu miza lor probabil la vremea aia, cine mai știe, refuz însă să mai înțeleg, să mai aplec urechea la ce, cine eram acum nu știu câtă vreme. din când în când, perpetuu, trebuie să te igienizezi de trecut, să dai povara la o parte și să te arunci în nicăieriul ce va fi să vină. e singura scăpare. sau poate e tot o fundătură.
note ambigue din care nu mai înțelegeam nimic („stări”, „sentimente”, „profunzimi”) sau, dimpotrivă, anecdote pe teme minore povestite și răspovestite pe toate părțile, de m-a luat somnul citindu-le acu în diagonală. pentru că, într-adevăr, cel mai greu e să scrii scurt și la obiect. să tranșezi redundanța. să țintești miezul. fără ornamente și explicitări și incidentale și aparteuri și făcut cu ochiul și hlizeli.
texte reziduale, împănate cu „simpatic”, „savuros”, „delicios”, „drăguț” și în general multă subiectivitate aridă.
peste un an, peste un minut deja, o să detest și retorica de-acum. despre asta-i vorba, acumulare de metehne și ticuri mentale, pe urmă scuturarea de moloz și cultivarea altor derapaje logico-stilistice. exerciții de luciditate, le zicem, dar întotdeauna va fi o luciditate distorsionată. asta-i probabil și salvarea noastră. am lua-o razna dac-am fi infailibili.


vieți sănătoase

ăștia care țin să tot amintească lumii că sunt familiști „convinși” sunt exact primii care-și vor înșela nevestele. și nici nu poate fi altfel. căci pentru ei imaginea familiei reușite înseamnă să-și respecte nevasta („e mama la copii”) și să pună zlinic pe masă ce-i de pus pe masă. iar când ajungi să-ți respecți nevasta e limpede că nu mai ai cum să fii și îndrăgostit. pentru asta, futai și copilărire, e amanta. dar e ok și aici, că amantele-s multe de-a lungul vieții, da’ nevasta-i numai unatot la ea și ciorba ei te-ntorci. cercul se-nchide, ecuație rezolvată.

pentru că tot citeam un motto zilele astea al unui soi de amic din copilărie (costeliv până prin adolescență, acum pe la vreo 30 de ani, umflat și tatuat, profesor de sport în dubai, în fine): „bărbații slabi își fac amante; bărbații puternici își fac familii fericite.”

 


întâlniri

exact acum, într-o dimensiune paralelă, echipa de fotbal feminin a coreei de nord joacă cu echipa de fotbal feminin a americii. la campionatul mondial din canada.


>>

„Vezi că nu știi să speli un mort? spuse el. Vroiai să-l îngropi cu murdăria într-însul?”
am scris aci. niște bucăți, ca să nu uit. pomelnice.


vitalul

umanitatea luminoasă mi-o recapăt abia atunci când am bani destui în buzunar și mă duc spre mega image cu gândul că-mi pot lua orice. tot ce-i bun și fin. tot ce amână perspectiva morții.
nemâncatul sau mâncatul prost, la întâmplare, e pentru mine sursa tuturor nefericirilor; nefericirii supreme, să-i zic așa. e drumul anevoios către abrutizare.

*studii: „bărbaţii căsătoriţi mănâncă mai mult iaurt decât cei care au trecut printr-un divorţ, iar bărbaţii căsătoriţi mănâncă mai multă ciocolată decât cei văduvi.”


un titlu

acum mulți, mulți ani am scris o scurtă povestire. magica treaptă a autobuzului se numea. cred că era o povestire foarte proastă, parcă vag în stilul zenobiei lui gellu naum. titlul însă nu mi se pare rău. dar ce să mai fac acum cu el.


*

soc, arbust cu flori
hermafrodite,
cu proprietăți sudorifice.


morală

„La o vârstă când copiii din alte părți ale lumii sunt preocupați de noile jocuri pe tabletă și de vedetele pop, Malala a devenit un simbol internațional al luptei pentru educație, pentru drepturile femeilor și, în general, pentru dreptate.”

ce e oare greșit – de altfel greșeala cea mai la îndemână, cea mai naivă – în premisele acestei recenzii? (de pe un site ro de succes etc.)

mă întreb și eu simulând naivitatea ce e rău – nu, ce e nefiresc sau condamnabil, citim printre rânduri – în faptul că alți copii, prin alte părți, sunt preocupați de noile jocuri pe tabletă și de vedetele pop.

eh, bine că nu sunt(em) cu toții malala.


/

e de-ajuns numai să te uiți la fețele celor veniți, înfiorător de mulți, la marșul antenei (la plimbare, cum zic ei). adunarea întru martiriu a acestor otrepe mediatice îmi amintește că-i nevoie de un gest radical, de altfel singurul gest cu noimă în contextul ăsta.


^

vara […]
îmi place păsărica

(cezar bolliac)


*

totdeauna am avut senzația că e mai interesant să citești sau să ți se vorbească despre clasicii englezi, victorienii, de pildă, decât să-i citești într-adevăr, să pui mâna pe carte și să tragi de rânduri, de pagini, fără tragere de inimă. pentru mine charles dickens rămâne un caz inexplicabil; discursul critic din jurul romanelor lui e fascinant, henry miller vorbește într-un splendid interviu despre umorul (!) lui. răsfoiește numai vreo carte de-a lui și o să mori cu ea de gât. poate totuși la bătrânețe. sau la vreo… cumpănă a vieții.

cine zicea că pe virginia woolf o păstrează s-o citească când va fi mort? cred că j. b.

dar dintre toate titlurile (necitite) din bibliografia facultății, adesea mă gândesc la jude the obscure al lui thomas hardy. jude neștiutul tradus la noi. jude ăsta pare să fie un mascul veritabil. cândva o să-l citesc.

(de când traduc eu însămi, sunt din ce în ce mai atentă la fiecare formulă, la fiecare întoarcere din condei a traducătorilor buni ce fac frazele să curgă. și mă simt strivită.)


cum să nu fii

cursuri de creative writing, ce enormitate. cum te poate învăța cineva, oricine ar fi să fie el sau ea (așa se zice acum, nu?), să scrii creativ. altfel decât mimând și mutilând creativitatea (neînvățată a) altora.
poate cursuri de professional writing. aia accept. să înveți adică să scrii și-atât (ceea ce nu e deloc lucru puțin). mai departe e treaba ta, e cazna ta.


*

aproape nimic din ce-am promis, mie sau altora, că fac n-am făcut.
ba chiar cu cât îmi propun mai insistent un lucru, cu atât sunt mai convinsă că n-am să-l fac niciodată. sau oricum prea târziu, prea stângaci.
proiecția ca paralizie.
(dar poate că nu ți-ai dorit cu adevărat –
dar atunci înseamnă că nu-mi doresc nimic.)


vorbirea

nu mai pot sta o clipă pe fb. te desprinzi o vreme și apoi totul devine de un absurd izbitor, dureros. (desigur, asta până începi iar să te scalzi în același căcat și nu-i mai simți putoarea, pentru că ești una cu căcatul. mă rog, schema obișnuită.) oriunde arunci privirea, oamenii au păreri. du-te în orice bar, orice terasă, dintre cele mai stilate chiar, ca să zic așa (zilele astea de august în bucurești, la amiază, sunt splendide, șoselele goale, orașul amorțit, lume răsfirată) și fără să vrei prinzi frânturi din conversațiile altora; și nu atât conversațiile, cât vorbirea, acolo-i dezastrul. din rostirea unui singur cuvânt, dintr-o anume intonație, într-o clipă, i-ai făcut individului radiografia, nu-ți trebuie mai mult, știi totul despre el. vorbire de ființe amputate. uneori și eu simt că-mi pierd exercițiul articulării limbajului (mai cu seamă în așa-zise contexte de „socializare”, când de fapt mă cuprinde un soi de oboseală și resemnare, de ce să mai deschid gura, de ce să mai schițez încă o părere, încă o intervenție); aștept însă să mă trezesc scoțând nevrotic pe gură cuvinte și formule englezești absolut necesare cu care să-mi împănez vorba românească, văd că așa se face. kind of.


*

odioasa și irezistibila manie a părintelui de a se „mândri” cu reușitele copiilor. cu cât se laudă (ah, lauda; în fața vecinilor, rudelor, colegilor) mai tare, cu atât înțelege mai puțin din reușita invocată, din viața propriilor copii și din viață în genere. viceversa, desigur, numai în logica asta se dovedește dureroasă să zicem ratarea ori nenorocirea copiilor – căci ce va spune părintele în fața vecinilor, rudelor, colegilor, cum va îndura rușinea, revers necesar al patimii lăudatului?

în noiembrie anul trecut am primit o amendă abuzivă de la jandarmerie (am dus pe stradă o sticlă de bere la gură). n-am plătit-o, firește. acum primesc somări de la anaf că o să mă execute pentru suta de lei neplătită. mă amuz, căci eu n-am bunuri, nimic al meu, nimic pe numele meu, sunt a nimănui și nimic nu-mi aparține. rămâne deci să fac muncă în folosul comunității. aștept cu inima deschisă.


advertising

dintre ororile zilelor noastre nu încetează să-mi paralizeze mintea secta publicității, advertisingului & co. mutrele, atitudinile, discursul, totul e necrozat. intru pe iqads. articol de „analiză”: „Sa lucrezi in publicitate e de multe ori cel mai rewarding la nivel de ego.” acești schilodiți mental nu pot, desigur, decât să ucidă creativitatea; sau, în fine, ce înțeleg ei prin creativitate.


tablouri

This slideshow requires JavaScript.

(1) The body of a passenger aboard Malaysia Airlines flight MH17 that fell through the roof of a home near the crash site in Rasipnoye, Ukraine, July 18, 2014.

(2) Igor Tiponov, 26, in the home where the corpse of a passenger aboard the fallen Malaysia Airlines flight MH17 fell through the bedroom roof in Rasipnoye, Ukraine, July 18, 2014.

Foto Jerome Sessini, Magnum.

(3) Resturi de avion în plin câmp de floarea soarelui.

acolo nu e corp de om, e animal. o coapsă de cal într-un tablou difuz al vreunui vechi maestru olandez. coincidențe grave.


salutări

într-o piață centrală, place voltaire, din arles, orașul lui van gogh. iar în piesele de teatru de la avignon 2014 se juisează cu gândul la lenin. așa ceva e posibil.

comunism


doamna emilia

scandal mare în lumea teatrului, unde doamna gospodină emilia popescu plânge că criticii-s haini și nu le pasă și că hai să ne înfrățim cu toții.

iată povestea:
membrii juriului de nominalizări al galei premiilor uniter 2014 publică argumentul care a stat la baza selecției.

Criticii Sebastian-vlad Popa, Andreea Dumitru și Ionuţ Sociu comunică publicului şi comunităţii teatrale din România următoarele principii care au ghidat selecţia pentru nominalizările la Premiile Galei UNITER:

– vitalitatea expresivă şi ideatică a creatorilor de a depăşi stereotipiile teatralităţii ca formă de complicitate gregară între artist şi public

– forţa prin care spectacolul dramatic se manifestă ca dimensiune autonomă faţă de prestigiul textului literar, ceea ce, de altfel, este de mult subînţeles şi rareori înţeles

Decurg, din cele de mai sus, următoarele criterii specifice:

– observarea regiei de teatru ca act de gândire care trece dincolo de nomenclatorul de teme morale, îndeobşte întâmpinate entuziast de critica de specialitate: „criza lumii contemporane”, „pierderea identităţii”, „incomunicabilitatea”, „inadaptarea”, „conflictul dintre generaţii”, „dezumanizarea”, „alienarea” etc.

– observarea regiei de teatru ca act de gândire şi de sensibilitate care înţelege omul ca un câmp de contradicţii ireductibile, revelatorii

– se deduce calitatea actorului care-şi depăşeşte propria eficienţă expresivă verificată. Spectacolele nominalizate, dar şi actorii nominalizaţi apar în acest sens juriului nu doar ca excepţii, dar şi ca fenomene rarisime de vocaţie artistică. Sentimentul entuziast şi îngrijorător este acela de a fi identificat valori nereprezentative pentru teatrul românesc de astăzi

– nominalizările de spectacol şi de regie coincid, fără nici o intenţie în acest sens, cu adeziunea reală, numărabilă, cuantificabilă a publicului. Depăşim cu această ocazie şi falsul complex al rupturii dintre ceea ce se numeşte „teatru de artă”, experiment sau laborator teatral şi public.

bun. apoi intră în scenă doamna emilia, isterizată, smiorcăită și pur și simplu proastă, idol al gospodinelor de pretutindeni, maaare actriță a neamului românesc – face roluri fantastice în scheciuri joviale alături de ștefan bănică jr, florin piersic sau la dansez pentru tine. (după scrisoarea asta, vă mărturisesc că mi s-a scurs o lacrimă prin anus.)

Scrisoare deschisă şi complet inutilă către domnul Preşedinte Uniter, Ion Caramitru

Mă adresez dumneavoastră, pentru că ar trebui să verificaţi orice material care apare în presă în numele UNITER-ului, astfel încât să nu permiteţi publicarea unor jigniri la adresa breslei pe care o reprezentaţi.

Pentru «transparenţă» aţi făcut public «argumentul juriului de nominalizări al Galei UNITER 2014». Acest «argument» mă jigneşte atât pe mine, cât şi întreaga breaslă.

Am să explic imediat, dar pentru a evita orice neînţelegere şi suspiciune subliniez că nu comentez în nici un fel nominalizările, întrucât nu am văzut încă aceste spectacole. Aşadar: în mod normal, regulile unei competiţii se anunţă înainte de desfăşurarea ei, nu la final.

Pentru a fi judecate spectacolele, senatul UNITER şi preşedintele, adică dumneavoastră, acordă girul unor persoane capabile de un act critic responsabil. Se presupune că actul critic este argumentat în baza unei cunoaşteri profunde a fenomenului teatral; adică «judecătorii» ştiu ce înseamnă munca unui regizor, actor, scenograf, au cultură teatrală şi sunt în pas cu tot ce se întâmplă la ora actuală în materie de teatru.

Pentru a judeca, trebuie să cunoşti şi să înţelegi fenomenul. Mă îndoiesc că cei aleşi anul acesta în juriul de nominalizări au cunoştinţe minime în ceea ce priveşte truda unui creator de spectacole, fragilitatea meseriei noastre şi nu în ultimul rând sunt conştienţi de consecinţele unor vorbe pompoase şi goale aruncate în spaţiul public asupra noastră.

Într-un limbaj de lemn, cu cuvinte pretenţioase, ce uneori se contrazic (în spatele cărora se poate ascunde orice), acest juriu m-a jignit. Iar dumneavoastră aţi îngăduit asta. Nici un juriu din lume nu are dreptul să-i jignească pe cei care n-au corespuns «criteriilor» lor. Adică, cum???!! Nominalizaţii sunt «fenomene rarisime de vocaţie artistică», iar ceilalţi «valori nereprezentative pentru teatrul romanesc de azi»?! Ori valori, ori nereprezentative.

Domnule Caramitru, cu ce drept îşi permit Sebastian-vlad Popa, Andreea Dumitru, Ionuţ Sociu să mă jignească? Să ne jignească? În baza cărei opere recunoscute îşi permit să anuleze o bună parte a creatorilor români de teatru? A nu fi nominalizaţi de ACEŞTIA e o ruşine? Eu nu gândesc aşa şi consider această afirmaţie un atac la persoană.

Toţi creatorii fac spectacole mai inspirate sau nu, pot fi premiate sau nu, dar valoarea unui artist se confirmă în timp, cu trudă şi tenacitate şi nu e neapărat validată de un juriu. Şi, mai presus de asta, nu poate fi desfiinţată de un juriu.

Expresia «complicitate gregară între artist şi public» jigneşte GRAV atât creatorii, cât şi publicul. Doamne fereşte de succesul de public! Adică, dacă publicul înţelege mesajul unui spectacol, aplaudă performanţa unui actor, se emoţionează, râde sau plânge, asta e o ruşine, un criteriu minor şi superficial??!

Colegii mei de breaslă, «făcătorii» de teatru mă vor înţelege. Domnilor juraţi, poate credeţi că ne puteţi dezbina. Adică noi, «valorile nereprezentative ale teatrului românesc de azi» să fim invidioşi pe «fenomenele rarisime de vocaţie artistică». Nu. Nicidecum. Îi felicit pe toţi cei nominalizaţi, dar refuz această împărţeală suficientă şi absurdă.

Refuz această «ştampilă» pusă de nişte oameni insuficient de pregătiţi, aroganţi şi complet lipsiţi de respect şi dragoste pentru cei care fac teatru.

Sunt mândră de colegii mei, de truda lor la fel cum sunt mândră de minunata mea «complicitate gregară cu publicul»! Nu vreau să fiu altceva decât sunt.

Domnule Caramitru, UNITER ar trebui să fie casa oamenilor de teatru, locul unde ne putem bucura de reuşitele celuilalt, nu un tribunal unde câţiva aşa-zisi cronicari de teatru pun etichete – unele strălucitoare, altele jignitoare. În ceea ce mă priveşte, mărunta realizare a juriului de anul acesta este provocarea unui profund sentiment de dispreţ faţă de aceşti aşa-zişi cronicari.

De-a lungul anilor am participat la Galele UNITER, cu bucurie, am fost chiar şi nominalizată, am participat la campania Artiştii pentru Artişti, ca şi anul acesta, am un profund respect pentru toate iniţiativele şi oamenii ce reprezintă UNITER-ul. Dar, în conjunctura creată, mă delimitez de tot ce înseamnă această instituţie.

În aşteptarea zadarnică a unor scuze publice adresate breslei noastre de către acest juriu,
Cu profundă tristeţe,

EMILIA POPESCU


ceva grav

ăștia toți poartă povara gândirii. ăștia nu se țin de glume. aceste portrete sunt grave.


epitaf

marți, newsletter-ul universității din bucurești. știri, anunțuri, evenimente.

serile de leadership
360 career event, primii pași spre o carieră de succes
consulting days, oportunități pentru tineri
inspire/buzz camp
țintește sus în carieră
cel mai frumos proiect
ziua femeii la ub

ok, mă duc să-mi pun ștreangu de gât. ăsta-i jargonu imbecilizării noastre.


lista imposibilă

o fată dă bucuroasă share pe fb acestui articol, făcând exact gestul banal și indecent, ăla care-ți trece prin minte imediat și de care, la fel de repede, trebuie să te cureți. întocmește deci o scurtă listă (gurmandă fiind!) cu meniul pe care și l-ar alege înainte să fie executată (că despre asta vorbim aici, nu despre mâncărurile noastre preferate). pe ea se regăsește, desigur, și salata de boeuf cum o face numai mama.

inocența, inconștiența. confuzia generală.


asl pls

eternele discuții fb, din seria „care se fute mai mult”:

– Tu cine ești?
– Și eu pe-aici
– Mi se pare că ești o tipă inteligentă și mi-ar plăcea să știu dacă te cunosc
– Păi nu cred că mă cunoști
– Bun, deci un lucru e sigur. Ce-mi poți spune despre tine?
(problema e ce facem cu brânza asta)
– Scriu citesc beau mănânc, cam asta ar fi de spus. Pe scurt, beau și fut
– M-am referit la ceva legat de câți ani ai, de unde ești. Și aveam impresia că ești fată.

morala: fetele nu fut și nu se fut. poate doar între ele. (bucuria feministelor.)


sfârșitul singurătății

de ieri mă tot gândesc la băiatul de 11 ani a cărui aniversare se apropie (născut de altfel în aceeași zi cu mine, oameni însingurați) și care i-a spus mamei că nu vrea petrecere, că n-are pe cine să invite, că n-are prieteni. atunci mă-sa i-a făcut pagină pe fb. și ce credeți? a primit sute de mii de like-uri și „endless good wishes”. acum copilul e deci mai puțin singur. are prieteni. oameni de omenie alături. prima experiență involuntară a simulacrului. e abia începutul. la 18 ani își va pune ștreangul de gât.


portret

o fi și gorzo vreun roland barthes.

pe sub25 chestionar cinema cu gorzo. aceleași fade capricii. interesul ăsta inventat pentru plăcerile oarecare ale unei voci oarecare. de parcă am ce să fac cu lista lu gorzo. io sau tu sau orișicine. invenții. falsificări.

(și alș tot barthes se credea.)


un revoltat

„În cultura noastră se discută și există încontinuu presiunea capodoperelor sau rahaturi din astea.” (corneliu porumboiu) – de înțeles acum care e rațiunea din spatele labei cinematografice marca porumboiu. ce ușurare că arta merge de la sine, că arta poate fi și un oarecare orice oricum.

j. eugenides le dă tinerilor scriitori un sfat simplu: să scrie deja (ca) pentru posteritate. să scrie acum și aici ca să rămână, să țintească adevărul etc. etc.


posteritate

Screen Shot 2014-01-10 at 00.39.50


despre labă

io nu înțeleg de ce filmul only god forgives se numește only god forgives din moment ce, până la dumnezeu, mai e cineva capabil de iertarea supremă: ryan gosling, împreună cu fățăul său de pepenoaică. de-asta și șterge mă-sa cu el pe jos. regizorul a simțit nevoia, de data asta, să-l ungă pe ryan gosling cu și mai multă sfințenie decât în drive (iar în drive a fost bine cât a fost, a avut măsură). filmul e un fel de twin peaks + blue velvet lipsite de subtilitate (mă rog, asta dacă te duce capu să prinzi toate referințele într-ale spiritualului, căci e un film tare ermetic și sofisticat!). ok, cadre, imagini splendide, dar ce să faci cu ele, numai cu ele? altfel, un film la care am râs mult, grație ridicolului involuntar. sau era parodie serioasă și n-am știut? eh, înseamnă că tre să-l mai văd o dată. una peste alta, pe gosling îl prind rolurile de impotent; nu și alea de filosof. totu până la filosofie – îl trădează fățăul, asta-i problema.

deci dacă zic de câteva ori termenul lesbiancă (+ derivatele sale) sau gheială sau plm, ăștia abia așteaptă să-mi explice că sufăr grav de homofobie, că când ne mai emancipăm, că de-asta suntem la curu europei. ah ce-mi place demența asta.

hai luați d-aicea o cronică la la vie d’adele, apropo de pizdeală, să vă inflamați nițel, că oricum hibernați degeaba lângă calorifer. discuția de mai sus nu se aplică totuși, din simplul motiv că adele nu era lesbiană veritabilă. deci nah. bine, filmu mi-a plăcut, o simplă istorie, jucată excelent de cele două pizde frumoase. frumusețea aia discutabilă, desigur.


von trier

ah această comică modă recentă printre intelectuali – altfel rafinați, ai zice, mari gurmanzi ai cinematografiei – de a-l „desființa” pe von trier.
von trier nu se poate decât singur desființa – dacă despre asta ar fi vorba.
mi-e totuși limpede, încă o dată, și după nymphomaniac (o, acest film despre care lumea se plânge că nu-i porno, că nu „vezi” nimic), că von trier e geniu pur, răvășire, piatră de hotar. la von trier nu-i nici o șmecherie. el lucrează numai în termeni de adevăr. numai cu adevăr.


%d bloggers like this: