AIR, cu dragoste

Concertul AIR la București e unul despre care nu pot vorbi decât „rațional”. Deși-mi plac nespus de mult francezii ăștia „electriza(n)ți”, eu n-am avut parte de orgasme multiple precum duduia din fața mea care își trecea frenetic și lasciv mâinile prin păr și bâțâia ca apucată din cur, prinvind din când în când în spate, să vadă dacă și restul de Polivalentă îi urmează extasul. Polivalentă care, încă o dată în ce mă privește, se dovedește o „locație” nefericit aleasă (îmi amintesc aici de concertul Chicane, eșuat). Frig al dracu’, stat cu hainele-gențile-fularele pe jos, printre picioare, în fine, the usual – că doar e normal să plătești nițel în grade (Celsius) de confort ca să te poți bucura de niște muzică pentru oameni. Oricum, important e ca înuntru s-a fumat, ca să fie bine la toată lumea, inclusiv nefumătorilor care ne-am încălzit deci de la țigări. Eh, detalii meschine, să revin la concertul în sine.

Am avut mari rețineri să merg. Mi-era de fapt teamă c-ar fi „genul de” muzică, de formație care nu prea poate aduce nimic în plus printr-un live, tocmai pentru că robotizarea sonoră, sintetizatoarele, „electronica” asta a lor – deci însuși miezul lor – se vor pierde într-un concert, în spațiu deschis etc. în care exact elementul uman ar conta, contactul direct și emoțional. Deci în prima parte a concertului nu am încetat să reflectez pe marginea a ceea ce numeam o contradicție (între muzica lor și ideea de concert). AIR nu-s o prezență „caldă”, în ciuda zâmbetelor lui Nicolas sau englezei lui simpatic-și-inevitabil franțuzite, scuzându-se că n-a apucat să învețe să mulțumească în română.  Jean-Benoît a fost discret și sobru – dar cu atât mai secsi pentru Roxanah –, îmbrăcat complet în alb.

Ultimul album e o surpriză plăcută, Love 2. Parcă mai puțin „minimalist”, mai exotic. Au cântat de pe el vreo 7 piese. O strategie foarte mișto a fost să scurteze simțitor piesele, tocmai pentru evitarea monotoniei sonore, a repetării acelorași structuri – treburi care merg desigur mai bine când asculți tu acasă; și așa au cântat vreo 20 (3 la bis). Proiecțiile vizuale au fost în general austere, geometrizate; efectul cel mai puternic a fost chiar la final, pe Femme d’argent – un vârtej hipnotic și izbitor pe la ochi. Publicul s-a extaziat mai ales pe Cherry Blossom Girl și Sexy Boy, desigur. De pe ultimul album pe mine m-au dat gata Love și Be a Bee (unde, ca și-n Don’t Be Light, gradează sunetul agresiv, mai rock așa, cu inserții delicate). O să bag și io clișeul regretului că n-au cântat și „piesele mele” (Mer du Japon și Napalm Love).

În mod limpede, nu mi-am eliberat toate senzațiile de care eram capabilă în concertul ăsta, pentru c-am stat prea mult să analizez ce se-ntâmplă. Marea provocare sau marea curiozitate, am impresia, n-a fost atât să-i ascult pe ei live, cât să văd cum abordează/„rezolvă” chestiunea unui concert, cum își concep ”show”-ul, ce aduc în plus, ce se modifică etc. Și n-am fost dezamăgită, au gândit totul impecabil, au improvizat pe măsură. Dar cred că povestea asta se potrivea mai degrabă unui club (cum fu, de pildă, cu Bonobo), unui spațiu mai restrâns și mai „cald”. Da’ nu-s chiar sigură!

P.S. Și nu s-ar zice că ambii au deja 40 de ani!

P.S. (2) Pozele sunt de pe metropotam (unde nu mi-a plăcut recenzia). Așa, ca să n-avem probleme.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: