„midnight in paris” sau ultima fază a sclerozei lui woody allen

acu că am văzut, cu mare greutate, și ultimul woody allen, midnight in paris, despre care „unele voci”, aparent conștiente de sine și de decăderea sclerotică în care se scaldă de ceva ani buni woody allen, susțineau că gata, vine cu… altceva, că nu-i chiar cine știe ce, dar ar fi o reabilitare acolo, deci văzând semi-mizeria asta de film, mi-a venit boala pe multe alte lucruri și viață în general. despre film e prea la cald să vorbesc și încă mi-e greu să înțeleg altfel decât prin fatalitatea patologicului naivitatea și stilul imbecil cu care ne izbește woody allen de ceva vreme, deși pe mulți reușește să-i păcălească folosind, în modul cel mai evident și strident, vechile-i trucuri-scheme-retorici-principii-logici, cum vrei să-i zici.

de fapt, nimeni nu îndrăznește să recunoască că ultimele lui filme sunt pur și simplu de căcat, n-ai ce fir să mai despici dacă 1. ai un minim de conștiință și cultură cinematografică și 2. ești un așa-zis fan woody allen, adică știi cam ce filme făcea în anii ’70, să zicem, și încă mori după ele și mai știi și cum scrie omul și eventual îți place, deși în textele lui manierismul e și mai… supralicitat, dacă mi-e permisă o asemenea exprimare, și prin urmare trebuie, cred, consumat în doze mici.

și pentru că nimeni nu vrea să recunoască că filmele lui recente sunt atât de slabe, a apărut – vezi prin recenzii și bloguri – un penibil discurs, al îngăduinței, al duioșiei și concesiei prietenești, totul însă pe fondul confortabil al pseudo-simțului critic (cum altfel?): știm că nu e în cea mai bună „etapă de creație”, dar filmul ăsta (oricare dintre astea noi) parcă aduce cu woody allen pe care-l știm cu toții… parcă ne amintește de replicile „alea”, de personajele lui care l-au consacrat, parcă pizda mă-sii, deși e clar că undeva nu e doar o fisură, ci un hău de netrecut între autenticitatea discursului lui allen de acu 30-40 de ani și vagile imitații de azi ale propriilor mecanisme care, ca atâtea lucruri pe lumea asta, nu funcționează o veșnicie.

revenind la midnight in paris, nu ai cum să fii woody allen și să nu-ți dai seama încă că nimeni, dar nimeni de pe pământul ăsta și nu numai nu te poate „imita”. nevrozatul (lui) woody allen a devenit o marcă, un tip psihologic pe care probabil nimeni nu va mai fi în stare să-l reproducă, să-l reprezinte, să-l „impersoneze”. efectul încercărilor de genul ăsta? îl vedeți în midnight în paris și l-am mai văzut și m-a iritat la culme și în whatever works. nu i-ați da în cap lui owen wilson (gil)? eu da. mi-a făcut șanț pe creier tot filmul, pentru că îl juca pe woody allen boemul-artistul-stângaci&co., plus tonul, expresia feței, gesturile, modul de articulare a cuvintelor, totul era o copie nemernică.

de fapt, filmul e compromis din concepție, am impresia. nu poți vorbi – nu ai voie! – despre parisul anilor ’20 sau cel din belle epoque înglobând și reciclând – nici măcar cu intenții mega-hiper-ironico-parodice, ceea ce oricum nu-i mai iese lui woody allen de data asta – numai și numai clișee, până la îngrețoșare. dacă erai mare pasionat de interbelicul boem parizian, după filmul ăsta nu vei mai fi. tușa groasă dintotdeauna i-a plăcut lui woody allen, dar i-o tolerai, pentru că știa să dozeze nuanțele, acu nu, frate, îți îndeasă molozul pe gât o oră jumate. faptul că într-o oră jumate îmi înșiri cu maximă ostentație ceea ce știm cu toții că forma boema pariziană a vremii, cuplul fitzgerald, hemingway (foarte prost gândit și construit personaj, vorbind exclusiv în clișeele scrierilor lui), picasso, gertrude stein, dali, bunuel, man ray (cu ăștia 3 e una dintre cele mai jalnice scene ale filmului), t.s. eliot, cocteau sau mai vechii toulouse-lautrec, gaugain sau degas, plus alții doar menționați, toți ăștia susțin tema scriitorului în film. scriitorașul incert față-n față cu marii maeștri, care, desigur, nu și-i poate proiecta decât prin filtrul lecturilor (deformatoare? naive?) și al imaginarului anecdotic care învăluie inevitabil o asemenea epocă. să zicem că accept parada asta de nume și figuri, sperăm voit schițate superficial, din care eu, fie că-s cunoscător, fie că-s un dobitoc, nu mă aleg cu absolut nimic, zero plăcere.

deci acceptăm jocul ăsta infantilizant dintre lumi, realități și ficțiuni, de dragul amuzamentului facil. trecând însă de partea cealaltă a poveștii, a „observației socio-psihologice”, ca să zic așa, raporturile dintre personajele „reale” ale filmului sunt complet aberante, trasate cu o tușă și mai groasă și tot insistă pe ele, că poate n-ai înțeles. umplutură, umplutură, redundanță, discuții pentru imbecili, lipsite desigur de gratuitatea „aia” absurdă tipică lui woody allen; poate numai urme vagi de așa ceva. iar eu m-am umplut de energii negative. ultima juma de oră am văzut-o pe fast forward, căci nu se mai putea, îmi era jenă să mă mai uit.

filmul ăsta nu funcționează, e complet greșit și dacă-l iei drept o simplă farsă, o parodie, o „comedie romantică”, ce vrei tu. pe orice parte l-aș întoarce, pe seama oricărui tip de intenție l-aș pune, din orice perspectivă l-aș privi, rezultă un film întristător de slab, care nu te poate păcăli o clipă. hai că deja dau pe-afară de silă.


13 responses to “„midnight in paris” sau ultima fază a sclerozei lui woody allen

  • Razvan

    A, stai ma ca le-am incurcat, io am vazut Inside Paris(2003 – Paris Hilton), nu Midnight in Paris, zlbz, asa se explica.

  • Rorschach

    And a rhinoceros!

    eo-am dat bani sa-l vad. :) Nu mi s-a parut deosebit de slab. Ideea in sine e simpatica, dar e de scurt metraj. Pacat ca in unele bucati se lalaie ca buzdugan si morar..

  • Udi

    filmul e o schema umpluta cu cacat. singurul artist mort pe care il evoca e, de fapt, woody allen.

  • Mahalagiul

    Păi în toate filmele lui Woody Allen, toate pesonajele îl imită pe Woody Allen. E chiar un exercițiu interesant: hai să vedem cum îl imită Owen Wilson pe W.A.

    Mie mi-a plăcut filmul, e drept că nici prin cap nu mi-a me ale lui Allen, există de obicei o singură găselniță în jurul căreia se face tot filmul. Găselnițele sunt simple și simpatice. Aici e vorba despre un tip care își scrie propria carte în care e el personaj (io așa am văzut delirul lui cu scriitor, e chiar cartea despre magazinul de nostalgie) și poate decide singur finalul. În viața reală-reală, n-ar fi avut tupeu, dar uite că între roman și viața reală nu e nicio diferență, etc.

    Mi-aduc aminte de un alt film recent cu găselniță al lui WA, Anything Else. Acolo, găselnița e că normalitatea poate ieși la lumină ca medie a două anormalități: tipul super-dependent și tipul super-paranoiac.

  • k

    > Păi în toate filmele lui Woody Allen, toate pesonajele îl imită pe Woody Allen

    exact. si tocmai din acest motiv singurele filme bune ale lui WA sunt cele in care personajele nu il imita pe WA. gen match point sau zelig [in zelig e chiar WA, care nu se imita pe sine, ci pe toti ceilalti].

    subscriu la opinia postului, WA e, deja, senil.

  • k

    adica e de vreun sfert de secol [cu exceptia match pointului, amintit mai sus].

  • mulliganoglu

    ciocanitoarea mortii sincer

  • martzipan

    vazut in cele din urma filmul in chestie. ca sa fie cliseul maxim, fix in paris, unde – fatalaitate! – numai ce s-a pus pe o ploaie din aia specifica, nu ca aia din final, ci marunta, deasa si mai presus de toate rece :D

    ce mi se pare mie interesant e ca filmul asta vine dupa “you will meet a tall, dark stranger”, care incerca sa fie indie, under etc etc, tot invartindu-se in jurul povestii cu scriitorasul, insa – asa cum bine remarcai – dus in extrema cealalta – hipercliseizat si comercial la maxim, ca un clip de pe mtv (ala de cand eram eu mic). ti-am spus de cand ai pomenit prima data de film ca m-a uimit alegerea lui owen wilson – clar inca o decizie de pr/sales, ca sa vina orice grivei si, cum zicea o tantie deunazi intr-un autobuz, ‘sa se rada’ si el, daca nu de clisee, macar de pataniile amicului gil. nici nu e de mirare ca e filmul cu cele mai mari incasari ale d-lui allen.

    doua amanunte amuzante, per ansamblu:

    primul e amicul brody – pe care de curand l-am vazut pe post de mercenar care kilareste de zor predatori – si ipostaza de dali obsedat de rinoceri. toate trei i-au iesit binisor, atat cat poate/stie sa joace el.

    al doilea e actrita de o joaca pe the-wife-to-be-si-al-carei-nume-imi-scapa, careia bag sama ca ii plac/priesc rolurile de femeie lasata pe dinafara de la calatoriile temporale. imi aduc aminte ca nu cu mult timp in urma a jucat intr-o chestie din care nu am vazut decat un trailer, care chestie se chema ‘the time traveler’s wife’. si acolo ea statea penelopic – cel putin asa am priceput eu din clipul ala – in timp ce barbat’su se tot fataia prin diverse perioade.

    p.s.: eu suspectez ca asta filmul asta a fost, de fapt, reclama mascata la paris – ai vazut doar ca pana si carla e in el. cum erau clipurile alea de la noi facute de ministerul turismului (descopera ro, ro mereu surpinzatoare), doar ca pe ceva mai multi bani ;)

  • fictionaddict

    pe mine m-a salvat sistemu’ imunitar si am adormit bustean in primele 20 de minute ale filmului. sper ca apare si adresa oarecum :P

  • voroncas

    da, iti scrisesem deja, vezi deci care-i treaba :)

  • seherezada

    ha-ha …
    adica Woody Allen isi propune sa schiteze dintr-o trasatura de condei un suav crochiu al boemiei franceze a anilor 20, care sa semene cu o savarina delicata imbibata in sirop si frisca…,
    si hop tzop, vin criticii si zic, ia te uita la senilul asta de WA, tot ce a reusit in acest fim de kkt, e sa prezinte boemia franceza a anilor 20, sub forma unei savarine cu sirop si frisca …
    halal critica !!
    Dar voi chiar va imaginati ca Woody Allen nu mi ti-o cunoaste el pe Gertrude Stein ?
    El se joaca, iar criticii se iau in serios.

  • jardinmythique

    de acord cu seherazada :) mie una mi-a placut filmul tocmai pentru ca nu am stat sa analizez/hiperanalizez/enervez-analizand/ajungand-in-coma-metafizica-provocata-de-enervare etc (prea multe paranteze, scris greoi, altfel as mai fi adaugat, ar fi fost oricum redunant). no offence. e un film lejer, fix ca o savarina, misto comparatia. cred ca nu te poti uita tot timpul la filme incarcate de profunzime psihologica, creationista, metafiziologista (cu ” de rigoare), eu una mai am nevoie si de savarine every once in a while. am citit pana acum toate posturile din blog si am fost extrem de placut surprinsa de ce am descoperit. pana am dat de acest review care m-a din nou surprins, de data asta mai degraba neplacut. mi-ar parea rau ca cineva sa nu se uite la film citind pareri de acest tip. da, e prajituratic si infam, da, e reclama la paris, e neverosimil si neistoric si whatever, dar poate un exercitiu de a il privi fara intregul bagaj de “cum ar trebui sa arate un film de w a” ar fi binevenit. imi dau si eu cu parerea cand ar trebui sa dorm. oricum, blogul mi-a provocat delicii cititoricesti, macar din punct de vedere al stilului, mes felicitations.

  • voroncas

    jardinmythique,
    inteleg foarte bine ce spui (si ce spune si seherezada), insa efectul filmului asupra mea nu s-a produs in urma unei analize sofisticate sau elitiste, ci a fost mai degraba vorba de o reactie absolut organica, mi s-a facut greata – asta apropo si de compratia cu savarina.

    faptul ca n-am gustat sub nici o forma filmul nu are legatura cu vreo pretentie “metafizica” & co., caci totusi cam toate filmele mai vechi ale lui woody allen, alea care l-au consacrat, sunt mai ales accesibile – dar contrabalansate in fond de viziunea lui woody allen asupra limbajului (si asupra psihologiei umane prin limbaj).

    si cum sunt o mare iubitoare a stilului lui woody allen, cred ca e normal sa reactionez poate mai agresiv decat e cazul atunci cand nu-l mai regasesc. :)\

    in fine, nu vreau sa mai continuu discutia asta, pentru ca nici rational, nici senzorial/impresionistic – ca doar nu ma uit la filme chiar din postura unui monstru hiper-critic si hiper-lucid, care vaneaza erori, si sunt perfect deschisa spre placerea nemediata a receptarii -, filmul asta nu-mi poate placea si nu ma poate convinge sub nici o forma. iar ca un ultim argument – stupid – pot spune pur si simplu ca “nu e genul meu de film”.

    in rest, ma bucur sa provoc asemenea “delicii”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: