oameni frumoși, oameni creativi, ultimii oameni

pe vremuri când eram tânără mai mergeam pe la căcat, că eram și io bucuroasă că ies din casă, că stau noaptea, că văd oameni, că… îmi trăiesc vieața! acu nu mai e cazul, cu greu mă urnesc să merg la un eveniment cu mulțimi și necunoscute pentru că știu deja în mizantropia mea nemernică că va fi de căcat. dar e  străfulgerarea aia diavolească de moment când îți zici, printr-un soi de pseudorevelație extremă, că totuși dacă e mișto; că hai că-i bine, mai faci și tu ceva, uite, ești viu, ieși cu lume, te scalzi și te pierzi nițel în mulțime, bei și fuți. (mă rog, bei și fuți prea bine acasă, deci argumentul e subțire.) în fine, etc. etc. dar treaba e că uit uneori că-s anacronică și futută-n cap și sălbatică la inimă și împrumut din stările altora ca să mă urnesc până la urmă. și așa mi-a fost dat să ajung aseară la hangarul ăla super-mega-experimental, m-am căcat pe mine de toate efectele alea, îți dai seama, pe aeroportul băneasa unde avea concert woodkid, deși cine plm e woodkid, nici nu vreau să știu.

am stat vreo juma de oră să intrăm, poate mai mult, în frig, ceață și uitare; mi-era lene să fac cale-ntoarsă prin mulțimea concentrată. numai lumea bună a bucureștiului, urbanii cei mai stilați și mai exotici și mai excentrici în sensul acelei excentricități banale care a devenit normă. ăștia-s chitiți pă distracție nebună, cum s-ar spune, se vede pe ei determinarea. (e ca atunci când îți propui să te simți bine; ca la aniversări, ca la nuntă, ca la revelion. trebuie să te simți bine. nu se poate să nu te simți bine, nu ești normal dacă nu te simți bine, tre să știi să te distrezi.) lume neconvențională, lume rebelă, lume creativă, lume care are ceva de zis și de arătat. în fine, oroarea tipică. îmi trag mai bine fularul pe față și mă gândesc ce futere e viața asta, îmi degeră picioarele deși am cizme. mă uit apoi la pizdele îmbrăcate estival și experimental, cum ar veni. cred că merită dârdâiala dracului, mai ales că tre să scoți în noaptea asta o serie generoasă de poze cu tine și tovarășii tăi ca să le arăți la sclavi că-ți trăiești viața la maxim.

în fine, după niște tuburi și culoare lăbărite cu tot soiul de efecte ridicole, ajungeai în final în gigantica hazna distopică. iar asta nu pentru că spațiul în sine nu era mișto, ci pentru că dădea pe-afară de populație. iar puhoaiele năvăleau în continuare. singurul mod în care aș fi putut să extrag ceva din experiența asta era să mă droghez înainte. așa da. așa fac față mai bine simulacrului. altfel evident te izbește absurditatea gândului că ai venit să stai pentru câteva ore într-o bubuială autistă, închis și strivit cu alte câteva mii de oameni pe care practic îi urăști, înțepenit chiar, pentru că mersul să-ți iei ceva de la bar sau la garderobă era practic aceeași nedefinită așteptare tâmpă și e comic cum alegem mai tot timpul să transformăm un mecanism elementar de umilire într-un soi de fapt divers și firesc al lumii ăsteia. cum ar fi să stai la o coadă uriașă ca să-ți iei o băutură. cum ar fi să stai la orice coadă ca să-ți iei ceva de mâncare sau altceva. cum ar fi să cobori sâmbătă seara într-o cavernă împuțită de fum și iz de canal din centrul vechi ca să dansezi pe ultimele scursuri muzicale, în semn de libertate, eliberare și de exprimare a sinelui tău viu și tânăr și creativ (pentru că observ acu că toți sunt creativi. faci ce faci și ești creativ. ai idei. scoți pe cur avortonul de idei și ești creativ, îmi place, e mai simplu ca niciodată, cred că a sosit ceasul să fiu și eu creativă!). asta ca să iau ca exemple dintre cele mai mizere situații. un gând ca ăsta îmi face șanț pe creier. deci cum am constatat că era imposibil să ajung la bar, deci imposibil să mă rup de alcool ca să simt și eu vibe-ul atmosferei, m-am cărat degrabă. a fost o aventură kafkiană de mâna a treia să găsesc ieșirea.

apoi m-am dus și am băut ca omu în oraș. în tihnă și veselie.


Comments are disabled.

%d bloggers like this: