despre labă

io nu înțeleg de ce filmul only god forgives se numește only god forgives din moment ce, până la dumnezeu, mai e cineva capabil de iertarea supremă: ryan gosling, împreună cu fățăul său de pepenoaică. de-asta și șterge mă-sa cu el pe jos. regizorul a simțit nevoia, de data asta, să-l ungă pe ryan gosling cu și mai multă sfințenie decât în drive (iar în drive a fost bine cât a fost, a avut măsură). filmul e un fel de twin peaks + blue velvet lipsite de subtilitate (mă rog, asta dacă te duce capu să prinzi toate referințele într-ale spiritualului, căci e un film tare ermetic și sofisticat!). ok, cadre, imagini splendide, dar ce să faci cu ele, numai cu ele? altfel, un film la care am râs mult, grație ridicolului involuntar. sau era parodie serioasă și n-am știut? eh, înseamnă că tre să-l mai văd o dată. una peste alta, pe gosling îl prind rolurile de impotent; nu și alea de filosof. totu până la filosofie – îl trădează fățăul, asta-i problema.

deci dacă zic de câteva ori termenul lesbiancă (+ derivatele sale) sau gheială sau plm, ăștia abia așteaptă să-mi explice că sufăr grav de homofobie, că când ne mai emancipăm, că de-asta suntem la curu europei. ah ce-mi place demența asta.

hai luați d-aicea o cronică la la vie d’adele, apropo de pizdeală, să vă inflamați nițel, că oricum hibernați degeaba lângă calorifer. discuția de mai sus nu se aplică totuși, din simplul motiv că adele nu era lesbiană veritabilă. deci nah. bine, filmu mi-a plăcut, o simplă istorie, jucată excelent de cele două pizde frumoase. frumusețea aia discutabilă, desigur.


Comments are disabled.

%d bloggers like this: