vorbirea

nu mai pot sta o clipă pe fb. te desprinzi o vreme și apoi totul devine de un absurd izbitor, dureros. (desigur, asta până începi iar să te scalzi în același căcat și nu-i mai simți putoarea, pentru că ești una cu căcatul. mă rog, schema obișnuită.) oriunde arunci privirea, oamenii au păreri. du-te în orice bar, orice terasă, dintre cele mai stilate chiar, ca să zic așa (zilele astea de august în bucurești, la amiază, sunt splendide, șoselele goale, orașul amorțit, lume răsfirată) și fără să vrei prinzi frânturi din conversațiile altora; și nu atât conversațiile, cât vorbirea, acolo-i dezastrul. din rostirea unui singur cuvânt, dintr-o anume intonație, într-o clipă, i-ai făcut individului radiografia, nu-ți trebuie mai mult, știi totul despre el. vorbire de ființe amputate. uneori și eu simt că-mi pierd exercițiul articulării limbajului (mai cu seamă în așa-zise contexte de „socializare”, când de fapt mă cuprinde un soi de oboseală și resemnare, de ce să mai deschid gura, de ce să mai schițez încă o părere, încă o intervenție); aștept însă să mă trezesc scoțând nevrotic pe gură cuvinte și formule englezești absolut necesare cu care să-mi împănez vorba românească, văd că așa se face. kind of.


Comments are disabled.

%d bloggers like this: