*

totdeauna am avut senzația că e mai interesant să citești sau să ți se vorbească despre clasicii englezi, victorienii, de pildă, decât să-i citești într-adevăr, să pui mâna pe carte și să tragi de rânduri, de pagini, fără tragere de inimă. pentru mine charles dickens rămâne un caz inexplicabil; discursul critic din jurul romanelor lui e fascinant, henry miller vorbește într-un splendid interviu despre umorul (!) lui. răsfoiește numai vreo carte de-a lui și o să mori cu ea de gât. poate totuși la bătrânețe. sau la vreo… cumpănă a vieții.

cine zicea că pe virginia woolf o păstrează s-o citească când va fi mort? cred că j. b.

dar dintre toate titlurile (necitite) din bibliografia facultății, adesea mă gândesc la jude the obscure al lui thomas hardy. jude neștiutul tradus la noi. jude ăsta pare să fie un mascul veritabil. cândva o să-l citesc.

(de când traduc eu însămi, sunt din ce în ce mai atentă la fiecare formulă, la fiecare întoarcere din condei a traducătorilor buni ce fac frazele să curgă. și mă simt strivită.)


Comments are disabled.

%d bloggers like this: