Author Archives: voroncas

tzy

oroarea alintului: numele în interbelicul intelectual românesc. ia orice document confesiv al vremii și dai peste
tantzy
țuți
nelly
kuki
miți
poldi
leny
samy
șuly

Advertisements

despre morți…

de ce vă excitați că vine peter gabriel în românia? n-ați văzut cum arată? îl mai recunoașteți? vă mai recunoașteți? este vorba de alt om, alt chip, altă viață. starurile astea trebuie să rămână tinere. vraja funcționează numai în raport cu acel corp tânăr, acel corp viu. restul e o tristă simulare. a, deci vă duceți la concertul lui peter gabriel ca să vă amintiți de vremurile tinereții voastre. atunci vă duceți la o labă. e moda asta scursă a ultimilor ani în românia a concertelor geriatrice. toate epavele vin la noi să cânte, iar noi suntem bucuroși și sentimentali. (asta e, nu toți sunt dave gahan.)

peter-gabriel_2710032b

atunci n-ai cum să nu te gândești la… șansa – absolut necesară unei mitologii, să-i zicem, pop-erotice contemporane – a starurilor care au murit prematur, cum s-ar spune. azi imaginea așa cum a rămas a unui elvis (că tot a apărut de curând în presă „știrea” cum ar fi arătat azi elvis presley), a lui marilyn, kurt cobain, freddie mercury, michael hutchence și atâția alții e revigorantă, e de o vitalitate strivitoare, vibrează. ne aparține, e încântare, e iluzia perfectă și perfect reală. morțile lor timpurii ne apar ca niște necesități categorice. de aceea, zice bernhard în extincție (dar câte nu zice bernhard în extincție? ce lucru teribil rămâne oare nespus de bernhard în extincție?), cu cadavrele, cu morții, cu trupurile și chipurile moarte nu mai poți avea nici o relație; de ele nu te mai leagă nimic; tot ce te lega de oamenii ăștia, de altfel apropiați, era viața. expunerea cadavrului și întreg ritualul mortuar sunt, și pentru mine, fapte de neconceput, de neasimilat, de nerezolvat. nici o clipă în preajma mortului nu vei ști cum să te comporți, cum să-ți gestionezi presupusa suferință, ce mimică să afișezi, ce grimase, ce vorbe să spui. pentru că orice ai face e greșit. nefirescul tău vine din însuși nefirescul fundamental al situației, al întregii regii funerare apăsătoare și, evident, necrofile. atunci cum să nu fii pentru discreția, igiena și bunul-simț ale incinerării?


gura apă

aceeași adâncă și obraznică nepăsare față de celălalt. când nimic din celălalt – din ceilalți, cei străini, intrușii obișnuiți – pe care-l citești definitiv în câteva secunde nu mai are cum să miște ceva în tine. când la rândul tău nu dorești, nu încerci să atragi interesul nimănui, n-ai nimic de oferit, nimic de căutat, asta-i ușurarea, eliberarea, singurătatea.

vocația voyeuristă a lui eugenides de a se planta în universuri intim-feminine; de a intra, pervers și meticulos, ba chiar cu scrupulozitate, în rolul tinerelor, puberelor tulburi. vezi middlesex/marriage plot. iar acum (fără tragere de inimă, plus alte cărți de cărat în paralel), virgin suicides. mă interesează de fapt același joc de-a identitatea, de-a identitatea posibilă, blânda intruziune, înduioșătoarea orbecăială a băiatului în lumea magică a micilor femei, a cosmeticelor lor, a dulăpiorului lor de accesorii și dispozitive secrete care ah formează în spatele draperiilor grele întreaga frumusețe inexplicabilă a acestor stranii creaturi. eugenides e înainte de toate un literat, un filolog deștept care strunește al dracu de bine condeiul, știe, știe cum merge textul, lucrează cu migală, prea conștient fiind probabil uneori – dar din impasul ăsta îl salvează talentul și intuiția.

refuz să dau vina pe „societate”/pe „sistem” pentru nenorocirea personală. nu știu cine-i societatea, cine-i sistemul, ca să am deci înaintea cui mă revolta. totul e-n mine. ceea ce nu face lumea asta mai puțin grotescă și diformă.

cea mai delicioasă chestie pe care am mâncat-o în utima vreme e: curmală umplută cu gorgonzola, apoi înfășurată în bacon, prinsă cu scobitoare și băgată la cuptor, într-o tavă cu hârtie de copt. se lasă nu prea mult, până se rumenește și strălucește baconul, iar din curmale se lasă zeamă caramelizată. cam asta-i viața.


isteriile

circul ăsta grotesc și nerușinat de a-l purta pe beligan ca pe moaște. se duce lumea ca la urs. așa se duce lumea la egoistul. se sting luminile în timpul piesei ca să-l aducă pe scenă sau să-l transporte de colo-colo, de pe un fotoliu pe altul. bine c-a prins cartea recordurilor, despre asta era vorba, asta era miza. acu mai au să-l împăieze și să-și facă treaba cu el în continuare. asta-i iubirea, așa au găsit de cuviință familia, prietenii, apropiații.

argumentul putred al experienței. dar nici măcar – veșnicul argument al cantității, al statisticii („eu am fost ca tine, tu n-ai fost ca mine”). tu câți ani ai, 40? îl întreabă caramitru pe un regizor viu pe care nu se poate abține să nu-l învețe meserie. ei, eu am 40 de ani de teatru. în aceeași comisie și beligan. zdrobitor – cu 100 de ani de teatru în spate.

biroul elenei ceaușescu. ceva enorm, ireal, decor kafkian. pupitrul ei undeva sus în vârful unui soi de pantă urcătoare, și tu jos, mărunt, terifiat, vorbind cu pereții, vorbind către nicăieri. senzația – o picătură, probabil – o trăiești și la mc drive când comanzi ce vrei unui difuzor, nu unui chip, nu unei priviri. halucinant. când vrei un hamburger în miez de noapte.


creativitatea continuă

citiți mai întâi mizeriile astea teribile, monumente de prostie, banalitate și naivitate, scrise cu ocazia evenimentului anti-mall, și apoi mai vedem:

Potrivit reprezentantilor Grolsch, Anti-Mall este un proiect prin care artisti necunoscuti incearca sa scoata bani din pasiunea lor, dar „nu este o campanie impotriva mall-urilor”, a subliniat Gabriela Cretu, Global Brand Director la SABMiller.

Ne-au impresionat prin creativitate, dar si prin utilitatea obiectelor pe care le concep. Cateva exemple ar fi […] un economist care confectioneaza bijuterii din materiale neconventionale sau tanara care pregateste accesorii si obiecte decorative din piulite, iar in restul timpului face livrari la domiciliu pe bicicleta”, a declarat brand managerul Grolsch, Andrei Lascut.
(sursa: wall-street.ro)

Grolsch își propune astfel să încurajeze creativitatea colectivă și nonconformismul, în același timp amendând clișeele convenționale cu care ne întâlnim în fiecare zi.

Mai mult decât atât, spiritul locului va fi completat în fiecare zi de formații românești care vor susține concerte: Les Elephants Bizarres, OCS, ROA, Electric Brother, Charlie Boy The Rabbit King, Gojira & Planet H, DJ Bully, alături de trupe experimentaliste.
(sursa: incomemagazine.ro)

felul în care se abuzează de termeni ca „creativitate” și „experiment” (cu tot cu familia lor lexicală) e hilar. totul a devenit de ceva vreme ba creativ, ba experimental, ba ambele la un loc. nefăcând nimic, ești experimental. făcând un gest slobozit, ești creativ. cu alte cuvinte, ești salvat oricum. e bine la toată lumea, e loc pentru toată lumea. uitați de criterii, de spirit critic, de ierarhii; fiți relativiști, fiți experimentali & creativi până la completă uniformizare.

deci cum, nu e o campanie împotriva mall-urilor? păcat. credeam că ne arată, întru veșnică ipocrizie, cum să ne croșetăm hăinuțele în casă.

„creativitatea colectivă” – deci regresăm, regresăm. creativitatea e mai ales colectivă, se știe. dar, în fine, asta explică perfect nivelul „creațiilor” aduse în discuție (bijuteriile handmade din materiale „neconvenționale” – devenite între timp cât se poate de convenționale – care se tot întind ca o ciumă, sau „accesoriile din piulițe”, mmm!).

„clișeele convenționale cu care ne întâlnim în fiecare zi”… vreau să țin minte formula asta, ca să știu să mă revolt la momentul potrivit.

la sfârșit am lăsat pomelnicul de trupe „experimentaliste”, pentru că arta lor e într-adevăr o palmă adusă societății ăsteia convenționale în care trăim. există, văd, un soi de concepție conform căreia tot ce nu e „comercial” (adică să zicem manele sau d-alde connectR et comp.) e deci „de calitate”, valabil artistic; plus creativ și/sau experimental, desigur. imbecilizarea e intensă, suntem proști, naivi și lipsiți de repere. îmi spune o prietenă că de 1 decembrie la eden (palatul știrbei) a fost party cu manele (da’ stai mă că erau din-alea autetice, gen albatros! etc.) și ce s-a mai dansat, ce distracție, ce isterie. păi normal: pentru crema hipsterimii (nu țin să folosesc termenul ăsta, să zicem crema „tinerimii” educate) bucureștene e de-ajuns să atașezi pur și simplu eticheta „ironic” pentru a da drumul la valuri de căcat. or fi manele, dar receptorul e ironic; dansatul pe manele e tot ironic, totul e ironic, deci e safe. manelele sunt de căcat (nu?), dar nu mai sunt de căcat dacă pretinzi că le asculți ironic. adică dacă simulezi ironia. plăcerea manelelor – perversă, vinovată, în cazul ăsta – devine astfel perfect legitimă. pentru că e ironică. dar nici măcar pentru că e ea însăși ironică, nu-i o ironie autentică aici, este pur și simplu o delimitare convențională, ironia fiind, de altfel, o altă noțiune de care se abuzează grosolan, o altă noțiune decăzută. toți suntem, așadar, creativi și ironici. tre’ să fii prost în ziua de azi să nu fii creativ, experimental sau ironic.


oameni frumoși, oameni creativi, ultimii oameni

pe vremuri când eram tânără mai mergeam pe la căcat, că eram și io bucuroasă că ies din casă, că stau noaptea, că văd oameni, că… îmi trăiesc vieața! acu nu mai e cazul, cu greu mă urnesc să merg la un eveniment cu mulțimi și necunoscute pentru că știu deja în mizantropia mea nemernică că va fi de căcat. dar e  străfulgerarea aia diavolească de moment când îți zici, printr-un soi de pseudorevelație extremă, că totuși dacă e mișto; că hai că-i bine, mai faci și tu ceva, uite, ești viu, ieși cu lume, te scalzi și te pierzi nițel în mulțime, bei și fuți. (mă rog, bei și fuți prea bine acasă, deci argumentul e subțire.) în fine, etc. etc. dar treaba e că uit uneori că-s anacronică și futută-n cap și sălbatică la inimă și împrumut din stările altora ca să mă urnesc până la urmă. și așa mi-a fost dat să ajung aseară la hangarul ăla super-mega-experimental, m-am căcat pe mine de toate efectele alea, îți dai seama, pe aeroportul băneasa unde avea concert woodkid, deși cine plm e woodkid, nici nu vreau să știu.

am stat vreo juma de oră să intrăm, poate mai mult, în frig, ceață și uitare; mi-era lene să fac cale-ntoarsă prin mulțimea concentrată. numai lumea bună a bucureștiului, urbanii cei mai stilați și mai exotici și mai excentrici în sensul acelei excentricități banale care a devenit normă. ăștia-s chitiți pă distracție nebună, cum s-ar spune, se vede pe ei determinarea. (e ca atunci când îți propui să te simți bine; ca la aniversări, ca la nuntă, ca la revelion. trebuie să te simți bine. nu se poate să nu te simți bine, nu ești normal dacă nu te simți bine, tre să știi să te distrezi.) lume neconvențională, lume rebelă, lume creativă, lume care are ceva de zis și de arătat. în fine, oroarea tipică. îmi trag mai bine fularul pe față și mă gândesc ce futere e viața asta, îmi degeră picioarele deși am cizme. mă uit apoi la pizdele îmbrăcate estival și experimental, cum ar veni. cred că merită dârdâiala dracului, mai ales că tre să scoți în noaptea asta o serie generoasă de poze cu tine și tovarășii tăi ca să le arăți la sclavi că-ți trăiești viața la maxim.

în fine, după niște tuburi și culoare lăbărite cu tot soiul de efecte ridicole, ajungeai în final în gigantica hazna distopică. iar asta nu pentru că spațiul în sine nu era mișto, ci pentru că dădea pe-afară de populație. iar puhoaiele năvăleau în continuare. singurul mod în care aș fi putut să extrag ceva din experiența asta era să mă droghez înainte. așa da. așa fac față mai bine simulacrului. altfel evident te izbește absurditatea gândului că ai venit să stai pentru câteva ore într-o bubuială autistă, închis și strivit cu alte câteva mii de oameni pe care practic îi urăști, înțepenit chiar, pentru că mersul să-ți iei ceva de la bar sau la garderobă era practic aceeași nedefinită așteptare tâmpă și e comic cum alegem mai tot timpul să transformăm un mecanism elementar de umilire într-un soi de fapt divers și firesc al lumii ăsteia. cum ar fi să stai la o coadă uriașă ca să-ți iei o băutură. cum ar fi să stai la orice coadă ca să-ți iei ceva de mâncare sau altceva. cum ar fi să cobori sâmbătă seara într-o cavernă împuțită de fum și iz de canal din centrul vechi ca să dansezi pe ultimele scursuri muzicale, în semn de libertate, eliberare și de exprimare a sinelui tău viu și tânăr și creativ (pentru că observ acu că toți sunt creativi. faci ce faci și ești creativ. ai idei. scoți pe cur avortonul de idei și ești creativ, îmi place, e mai simplu ca niciodată, cred că a sosit ceasul să fiu și eu creativă!). asta ca să iau ca exemple dintre cele mai mizere situații. un gând ca ăsta îmi face șanț pe creier. deci cum am constatat că era imposibil să ajung la bar, deci imposibil să mă rup de alcool ca să simt și eu vibe-ul atmosferei, m-am cărat degrabă. a fost o aventură kafkiană de mâna a treia să găsesc ieșirea.

apoi m-am dus și am băut ca omu în oraș. în tihnă și veselie.


un poet dă check-in

un oarecare poet
dă check-in cu noaptea-n cap la
spitalul clinic de urgență bucurești.
gestul firesc.
mai firesc de atât, oamenii sar îngrijorați
să întrebe ce se întâmplă,
căci omul pe fb
e în primul rând
solidar;
abia apoi
o fi
voyeur
autist.
poetul găsește o ultimă sforțare
să atingă degetele
lui
de ecranul mobilului
și să scrie aproape sec, aproape grav „cu mama….”
via mobile.
alți oameni se solidarizează „offffff”
cu șase f.
au trecut de-atunci mai bine de trei ore
nu înțeleg de ce nu ne anunță mai departe
vreau să știu până la capăt,
cu precizie medicală și creștină,
ce-a pățit
mă-sa –
e dreptul meu
de voyeurist
nu se poate să-și bată joc de noi în halul ăsta


două realități

am cunoscut vag la festivalul enescu de anul ăsta un oarecare flăcăiandru, căci multă lume mi-a fost dat să întâlnesc cu acest prilej. saxofonist. voia și el să fută, ca tot omu, n-am ce să-i reproșez. mă privea cu ochi umezi. avea un cerceluș discret în ureche, cum îmi place mie. apoi a rămas că cică să ne mai vedem să stăm de vorbă una-alta, poate o colaborare, să scriu la o anume revistă, în fine, luminoase perspective!
ne găsim apoi pe facebook, unde-mi scrie cu inocență: „De tine mi-a placut mai mult decat de VoroncasBlog WordPress. Care din realitatile astea doua te reprezinta? :)))”
îi zic că n-am cum să-l ajut. valabile-s ambele în felul lor, nimic nu se exclude. (da’ hai că m-a cam încuiat cu întrebarea asta!)
apoi flăcăiandrul, dezgustat și nedumerit, nu mai zice nimic și mă șterge. flăcăiandrul a făcut, de altfel, gestul cuvenit.

și atunci, de pe bolta cerească, a mai căzut o stea.


modă și cancer

lămuriți-mă. (nu vreau nici o lămurire, imaginile vorbesc de la sine.) văd peste tot pe net cum un grup de pizdălăi mondeni, bag de seamă, unii mai cunoscuți, alții mai puțin cunoscuți, unii de-a dreptul celebri, alții mai degrabă urban-obscuri, au decis – mă rog, altcineva mai ingenios a decis pentru ei – să-și lase (luna asta sau luna trecută sau așa ceva) barbă și/sau mustață. sub forma unui statement, am impresia, e vorba de o misiune la mijloc. un gest de importanță social-erotică. reabilitarea bărbii & a mustății. adică reabilitarea acelei bărbății sănătoase. habar n-am. acu paradoxu dracului e că pizdălăii ăștia virili arată, cu tot cu barbă & mustață, și mai pizdălăi. o fi de la sprâncenele pensate. de la frizura retezată atent. de la colanții strânși pe cur. sau de la privirea neglijent-fatală pe care-o aruncă spre orificiul fotografic.

și acu o să-mi spuneți că e vorba de un gest omenos în cadrul movember (strașnică combinație între moustache & november), unde bărbaților li se atrage atenția că pot face cancer la prostată, de exemplu. ceea ce însă nu anulează cu nimic ce spun mai sus. cu atât mai mult cu cât dimensiunea mondenă și de fashion  a evenimentului pare s-o domine zdravăn pe aia social-umanitară. pizdălăilor le place în primul rând să pozeze sexi. a, și că colateral și întâmplător participă și la o campanie umanitară (care-s oare rezultatele concrete?), păi e excelent. perversitatea e perfect legitimată, ce ușurare.


cruzimea duce la epilepsie

aveți grijă la supărări că faceți cancer. de lăcomie, cruzime sau „lipsa principiilor morale” nici nu mai zic:

boliboli2


„ești un splendid plic cu solzi”

Recurg deci la barbati

savori erotice pentru totdeauna la carti!

aforisme totale bag

urla în urmă, îmi place printre fabrici, sunt oameni

am si interviul cu mine, mulțumesc

nu vreau legea aia

pai crezi tu ca sa invingi monstrul

„un concept nou” că ieșim prea bătrâni

i-am prins aura la emirates airlines

unu d-ăsta onirist cum și trebuie să moară odată

încă mai dă viața pentru ca vorbim despre cât de impropriu e

A venit si Andreea Raicu sa nu-ti vina pofta

Neam prost la reduceri azi

gogol-zizek-freud-munch e frică de vaci. în momentu ăsta

revival sau cum tre să vă zdreliți curu și spatele

Ilinca, fata mortii etc.

bip bip păi normal!

da, forțând limitele detașării

chimia malefica a turnat cositorul topit în apă

ai avantajul, subtire fiind, ca poti rataci

noul pur, cu it-iștii faci si mozart, cumva

nu vreau sa stau asa, claustrofobic, toata ziua.

păi atunci portocale cu preotu personal vorbesc

vă rog supărați-vă

frumos să râzi de pornografie ruseasca cu tot

 adaptare de acord, accept fatalitatea timpului

întrebări fără de seamă

cica ‘pe timpuri’ se taie porcu

da, deci moral ar fi prea simplu. dar adevarat sex

așa dulce-mi place ateneu’ la Urziceni

sunt treaza de flerul lui

îmi plac mult oximoroanele profunde, aproape nemaivazute

N-am citit si am scobit degeaba

sa intri, complet aleatoriu de la capatul sclerozei

Cer cheia de foste sclave, reginele patului și cuptorului

cine face cate 3 piramide sfinte

i-am prins aura la bcu

Anunt pt iubitorii de problema

intrebare de naștere.” th. bernhard, de pildă fără poze

fratii lu toulouse lautrec. trebuie impuscati cu llosa

e un lenovo aproape religios

de la morcovi avem fobie

icoană făcătoare de minuni la bunică-mea în reclama pentru „bagă drujba-n cimitir

ești un splendid plic cu solzi

o zi cu un criteriu mult prea de tot

semn că păsările sunt ce-au fost

o emisiune cu cartof în dialog

stirile atemporale de suspensie…

copulare, nu baltagu si critici, futi si cu maika domnului

cum sa-ti bati femeia cu solzi

cum sa-ti bati femeia cu dobanda totusi

în fine, același timp șocant

se pare că păsările sunt pătrunse de vascozitate si imoral.

cand futi si critici, futi si placeri garantate

Mai bine că mi-aş dori să tragem pentru totdeauna la murivale.

ma gandeam, cand mi-am luat pilula am avut copilărie!

Nu era perpetuu negru

daca va grabiti, meditati cateva zile

plin de picturi și câini fără copii, că tre să stai cu lacrimi în ochi

Ma fascineaza pozitia 69, o fac carte de vizită, îți dai seama

[frumos poem pur și aleatoriu din tot ce-am zis pe fb, prin what-would-i-say]


când o să fiu și io mamă… (căcat cu jandarmi)

ieri n-a fost numa ziua în care am lansat infinitezimalu, am dănțuit și ne-am bucurat, ci și sfânta zi aleasă de dumnezeu să-mi dea o lecție în care mi-am luat amendă de la jandarmerie (100 dă lei) că am dus la buzele-mi spurcate o sticlă de bere pe stradă, în fața casei lowendal. și io care credeam că trăim în țara aia în care poți să faci cam ce vrei, că e ok și ne-nțelegem. eh, bun, că dacă ziceam și io săru-mâna, mă iertați, n-am știut, n-o să mai fac, mulțumesc că m-ați învățat de bine și aruncam sticla și vărsam și o lacrimă și le lingeam nițel tălpile la cele 4-5 namile care-mi veniseră de hac, că deh, eram recalcitrantă și arogantă și le-am oferit și infinitezimalu, „ziar de cultură”, da n-au vrut, că „nu suntem pasionați”, normali că nu sunteți în plm. adică dacă jucam jocu clasic al umilinței, rămâneam și prieteni pe urmă futu-vă-n gură.

deci animalele erau deja la pândă lângă casa lowendal, unde am avut lansarea, la parcul icoanei, pentru că vedeau că ies oamenii cu voie bună, iar prea multă voie bună pe străzi e de căcat. argumentele clasice: asta-i legea, îi vede camera de filmat, ei primesc pe urmă bobârnacu etc. lungi discuții, desigur, nu ca să-i conving ce scursuri sunt, ci mai mult ca să mă descarc și să mă amuz. unu îmi dă chiar o cruntă lovitură și-mi spune că o să fiu și io mamă și o să vin cu copilu-n parc și ce-o să zic când o să văd bețivani pe lângă mine, o să văd io, o să-nțeleg io! ăsta care-mi explică cu frumosu, ca de la om la om, ca de la jandarm la viitoare mamă, are în mână o țigară. îi zic că-i de căcat că-mi fumează-n față, că-s nefumătoare, plus că dă exemplu prost la copii! păi cică să mă duc în parlament să dea lege anti-fumat etc. altu zice că poa să urce până la „2 milioane” amenda, îi zic și io că a trecut ceva vreme de când au intrat banii noi, mie să-mi vorbească după cum scrie în lege! eh, continuăm să ne căcăm și noi unii pe alții, ce să facem, replici, anecdote, îi rog să-mi dea și o zi de muncă în folosul comunității, mi-ar prinde bine!

în fine, tot scenariul e de un comic grotesc, îmi țin în dugheana aia a lor vreo juma de oră buletinu de parcă deliberau pe argumente filosofice marea crimă săvârșită de mine. îmi imaginez că-n elementaritatea lor psihologică își dau și ei seama de absurdul situației – sunt om normal, sunt însoțită de alți oameni normali, tocmai ieșim de la un eveniment cultural etc. – (altu chiar îmi explică simulând o neutră complicitate, că măcar dacă doar țineam sticla în mână, dar am și băut! ei ce să facă acu?!), de pseudo-autoritatea lor care intervine să stârpească adevăratul rău al vieții ăsteia din bucurești, al societății ăsteia în genere.

și tot în fine, sper că și-au încheiat ziua mulțumiți și împăcați că au mai pus o cărămidă la securitatea și civilitatea acestui stat polițienesc, s-au mai implicat într-o misiune extremă și, firește, mi-au dat și o lecție morală și umană la urma urmei. mulțumesc jandarmeria română!

pe declarație au scris că cică consumam un lichid gălbui cu miros specific de bere (nici n-au verificat, puteam să am pișat acolo), iar pe sticlă cică era inscripția „staropramen”. de parcă io-s proastă să beau staropramen. era bere nemțească nefiltrată, da ăștia nu știu de-astea. dă-i în morții lor, le fac contestație că n-au citit ce trebuie pe etichetă.


ce e rău? nimic.

ieri o indiancă de 17 ani s-a spânzurat la ea în cameră pentru că i-au interzis părinții să mai stea pe facebook. le-a dat o lecție, ce să mai! dar nu despre asta vreau să vă zic.

vreau numai să vă reamintesc, ca o moară stricată, despre obscenitatea pe fb. despre lipsa rușinii. despre isteria expunerii totale. despre demența asta generală.
sunt oameni pe care poate-i apreciez, oameni care mi-au fost profesori, oameni pe care-i citesc sau îi ascult cu interes, oameni de la care am așteptări mari – adică firești -, sunt prieteni de-ai mei, colegi, foști colegi, oameni în care am încredere, în fine, oameni cu o anume semnificație „în viața reală”. totul e în regulă.

urmărește-i în schimb pe facebook și criteriile se schimbă radical, complet aleatoriu; începe pornografia – pornografia aia permisă, cum s-ar spune, orgia seninătății și a sensibilității. oamenii perfect raționali și funcționali „din viața reală” devin pe fb bolnavi mintal, se infantilizează încercând să simuleze inocența. ce e rău în a publica zeci de fotografii cu gagica de care oricum o să te desparți? ce e rău în a publica zeci de fotografii de la nuntă? ce e rău în a publica zeci de fotografii cu nevasta gravidă întinsă ridicol pe masa de nașteri? ce e rău în a vrea să împărtășești cu o masă de anonimi fiecare mică bucurie a vieții tale? ce e rău în a publica sute de fotografii cu plodul tău iubit de cum a ieșit din mă-sa? și de a împărtăși cu aceeași masă de anonimi jucăușele citate din spunerile lui înțelept-surprinzătoare? ce e rău în toate astea?

nimic nu e rău în toate astea. sunt declarații mortuare pe care le lași în urma ta, acolo-i viața ta, moartea ta, atâta ai tu de oferit lumii.

exagerez, exagerez, nu mai înțeleg nimic.


veșnicii impostori

a venit toamna și tinerii entuziaști își caută de muncă. văd că pe ejobs a reapărut (și o să tot apară de-a lungul anului) anunțul așa-numitei asociații „repere” de căutare de oameni (nu mai puțin de 50!) pentru postul de așa-numit „lector cambridge”:

repere

încep cu concluzia: nu vă băgați la așa ceva, că este culmea ridicolului ce se întâmplă în capul acestor moldoveni suciți și meschini (mamă și fiu, profesori la rândul lor, plm, oameni de omenie și toate cele) care se ocupă de această vagă organizație. sunt atât de neserioși, imbecili și mint atât de senin încât sunt uimită că cursurile lor căcăcioase oferite prin școli copiilor încă supraviețuiesc. de fapt, șmecheriile lor merg mai bine în provincie unde lumea-i naivă; în bucurești, unde se screm de vreun an să răzbată, treaba se complică, na, au concurență serioasă, iar studenții entuziaști pe care-i cooptează se trezesc totuși după 2-3 luni că stai că una am vorbit, alta se întâmplă în realitate. ăsta-i și motivul pentru care se caută practic încontinuu „lectori” noi, pentru că nimeni nu rămâne mai mult de 1-2 module de curs, pentru că ăștia ar face orice să te fută-n gură pe față, păstrând totuși aparența unor ființe respectabile.

mă uit la salariul de 400-500 euro, cum scrie pe ejobs, și mor de râs.

deci nu vă băgați nici dacă muriți de foame.

cel mai mișto era, de pildă,  când copiii plăteau pentru manual & caiet (desigur, o sumă mai mare decât prețul lor, dar na, asta fac toți probabil), tu ca „lector” făceai comandă, dar te trezeai că moldovenii „de la centru” îți trimit caiete trase de ei prost la xerox. sau că ai o mică simulare de examen cambridge cu copiii, iar partea de listening/speaking, unde elementele vizuale/culorile sunt esențiale în rezolvarea subiectelor, devenea o parodie, pentru că materialele erau trase la xerox alb-negru. în fine, important era să se economisească din toate părțile, cu orice preț.

memorabil e totuși momentul în care mi-am dat seama că idiotul îmi dăduse un barem greșit pentru testul inițial (grilă) în funcție de care îi distribuisem pe copii pe niveluri & grupe. asta era o treabă care-ți lua ceva timp și energie. deja stabilisem orarul, părinții știau rezultatele copiilor (ba chiar unii au zis, ia uite, ce bine a făcut aici, și la școală e bâtă etc.). poate că îmi dăduse baremul de la alt test, în fine, cert era că rezultatele erau perfect aleatorii, iar după ce am recorectat, grupele și nivelurile copiilor s-au modificat radical. îl sun pe bou să-i spun grozăvia – că mi-a dat barem greșit. omul era mereu senin la telefon, dezarmant de senin, de o impertinență candidă. în mod evident prins cu căcatul, îmi zice, râzând cu simulată stângăcie: „ah, da, știam, că de vreo doi ani io tot bag aici rezultatele corecte, dar nu știu ce are calculatorul ăsta că nu mi le salvează.” cât despre rezolvarea molozului, în principiu tu trebuia să te descurci pe cont propriu, pentru că ei – conducerea asociației – erau la bacău. totul se făcea la distanță – alt motiv de nervi -, într-o permanentă desincronizare, ba prin telefon, prin mail, prin curier. era o futere continuă.

pentru că te trambalai de la o școală la alta, în general la mama dreacu, ca să ții cursurile, cu fiecare grupă de copii de 2 ori pe săptămână, era firește nevoie să-ți deconteze transportul. ziceau ei: 1 leu pentru fiecare copil înscris. ceea ce nu prea avea cum să-ți acopere un abonament ratb pe toate liniile, pentru că efectiv nu aveai cum să ai 50 de copii înscriși (în formula lor de predare, în care trebuia să ții cont de programul elevilor sau dacă mai voiai să ai și tu weekend-ul liber). într-un final, moldovenii au avut dureroasa revelație că „mda, bucureștiul nu e vatra dornei”, așa că vor deconta un abonament. decontat trebuia să fie și telefonul, în fine, eu n-am văzut nici o decontare, nici de transport, nici de mobil. pe principiul că dacă nu cereai și nu insistai și nu reaminteai, ei uitau, cum s-ar spune, să-ți plătească ceea ce ți se cuvine. dezgustător era felul în care trăgeau tocmai de sumele și cheltuielile meschine.

„umflatu”, cum îi spuneau alte angajate, promitea periodic – încă de la început – că vom face niște training-uri zdravene cu british council, ca să devenim pe bune lectori cambridge. dacă întrebai de cursurile astea, răspundea evaziv sau amâna chestiunea pentru un viitor apropiat, dar indeterminat. mișto era când anunța training-ul pentru o perioadă a anului când british council nici nu avea așa ceva programat (pentru că sesiunile astea de cursuri de formare sunt afișate public pe site-ul lor, nu e nici un mister), deci omul mințea așa cum respira.

eu am ieșit din toată mizeria asta când am încheiat primul modul de curs cu cele 3 grupe cu care am lucrat. aș spune că știam de la bun început că o să plec, de cum am văzut cum scârțâie treaba la fiecare pas. dar am rămas pentru că-mi părea rău de copii să-i las baltă deodată, ba chiar începuse să-mi placă interacțiunea cu ei, erau bucuroși când mă vedeau. iar dacă treaba mea s-ar fi redus exclusiv la predat & lucrul cu copiii, ar fi fost excelent.

odată cu mine anul trecut s-au angajat și alte fete (studente la limbi străine, comunicare etc.), pentru că abia atunci intrau și pe piața din bucurești. eu am plecat prima, după vreo 2 luni de lucru efectiv, cred (am prins și vacanța de iarnă în perioada asta), și le-am sugerat colegelor, la fel de nemulțumite ca și mine, să pună piciorul în prag și să vorbească cu moldovenii despre toate astea. pe mine oricum nu mă mai interesa să am vreo legătură cu ei, nici măcar dacă s-ar fi schimbat ceva. nu știu ce au făcut în urma mea, dar la scurtă vreme au plecat și ele. oricum, lectori noi veneau pe bandă rulantă. veneau și plecau. la fel se întâmplă probabil și acum. de ce căcat nu vrea nimeni să rămână pe termen lung? cum morții lor vor să-și mențină imaginea unei firme serioase prin școli – mai ales că sunt încă la început și nu pot concura cu bell bucharest sau shakespeare school sau cine știe care -, când lectorii se schimbă la fiecare lună? e limpede că nu-i interesează decât câștigurile imediate. și cu cât mai meschine, cu atât mai bine.

evident, și părinții să fie atenți la ce fel de cursuri își înscriu copiii, deși în cazul ăsta, cum totul se petrece chiar în școală, cu acordul conducerii & co., te gândești că-i treabă sigură. dar am văzut prea bine că nici directorii de școli generale nu-s așa luminați la cap.


muzică și versuri

ăștia nu pricep că între muzică și text nu-i nici un raport de necesitate, nu-i nici o logică, ci o asociere pur arbitrară. pe aceleași cuvinte poți pune o infinitate de melodii și viceversa. cuvântul e cuvânt, muzica e muzică. versurile într-un cântec sunt în principiu nule. fie pentru că-s oricum tâmpite, fie pentru că muzica funcționează perfect autonom. dovadă că ne încântă la ureche atâtea cântece ale căror versuri nici nu le distingem, asta ca să dau cel mai la îndemnână exemplu. mai rămâne să-mi spuneți că și anotimpurile lu vivaldi sunt reprezentări muzicale ale anotimpurilor reale.

toți ăștia care citează cuvinte profunde, parabole, ironii, skepsisuri din cântece, toți ăștia care insistă tâmp „da’ ascultă versurile!”. ce vă mai emoționează trubadurii ăștia morți care pun un nichita, un vlahuță pe muzică!


bietele fete bătrâne

semnul distinctiv al femeilor nebune – isterice trecute de prima tinerețe sau doar scofâlcite prematur sub povara singurătății sau a locuitului cu mama bătrână și bolnavă – este floarea/panglica din păr asortată cu restul vestimentației, de obicei în culori tari, roșu, verde, albastru, auriu, de obicei întru totul demodate – și hainele, și accesoriile -, tocmai scoase de la naftalină.

o astfel de doamnă apare des pe la evenimentele culturale bucureștene. la enescu am văzut-o zilnic, insinuându-se peste tot. jurnalistă, actriță, ceva de genul ăsta, pe la tvr – n-are rost să-i dau numele -, grizonată, cu maxilar proeminent, dinți de cal și buze plescăitoare, mereu de un entuziasm obscen și zgomotos însoțit de un rânjet înfiorător. doamna are probabil zeci de flori din plastic sau textil cu care-și prinde părul slinos. rochii din materiale lucioase și culori incerte, pantofi metalici, geantă placată cu pietre și nestemate strălucitoare. o prezență, ce-i drept.

femeia asta care m-a agresat vizual în fiecare zi timp de o lună mi-a amintit de profesoara de fizică din liceu. aceeași specie blestemată de fată bătrână, cu panglici lungi, de voal, colorate precum deux-pièces-urile de anii ’80 pe care le purta. și de parcă nu era îndeajuns de grotescă oricum, cucoana avea părul până la cur – alt semn al dereglării mentale feminine – și o voce înaltă, cu fluctuații să le zic muzicale, deși era ceva atât de sinistru și de ridicol încât părea ireal, în fine, o voce pe care nu poți decât s-o auzi, o voce care-și conținea deja propria parodie. evident, era o plăcere s-o imităm în clasă.

și acu mă gândesc la replica ei misterioasă cum că „în occident se râde și cu fundul de einstein”, s-o știm de la ea!


jazzul – boala lui mozart

de unde se vede că talentul n-are nimic de-a face cu bunul-gust. desigur, știam asta deja. dar vreau s-o amintesc, pentru că oamenii sunt în genere proști, naivi și confuzi.

azi la ateneu, alături de orchestra din lucerna & dirijorul james gaffigan, a cântat și celebrul pianist (și compozitor) fazil say. concertul 21 al lui mozart. la cadențe a improvizat gros, cu niște inserții proprii așa-zise jucăușe care-l făceau pe mozart să pară un imbecil. în fine, excesul de zel al interpreților cu personalitate; meteahna ălora care nu știu unde să se oprească. dar încă nu era rău. execuție frumoasă. deși puteam anticipa dezastrul.

bisul 1 a fost mișto. nu știu ce a fost. la bisul 2 a băgat o zahariseală de jazz/blues de restaurant trist de film hollywoodian când se închide programul și localul e gol și un cuplu trecut de prima tinerețe se regăsește ascultând această mizerie ambientală. mă uit la oamenii din sală. mulți dau din cap aprobator, ca și cum abia acum, cu bucata asta, și-a confirmat fazil say forța, asta era proba de foc – blues-ul ăla decrepit și languros. aici și-a arătat adevărata valoare, nu la concertul lui mozart. ăsta dom’le artist, care te trece de la una la alta de nu mai știi de tine!

și încă i se mai putea ierta păcatul. dar la bisul 3 începe cu marșul turc al lui mozart – bietul mozart, l-a futut pe toate părțile, ăsta-i calul lui de bătaie -, sala izbucnește în hohote de râs, delir, frenezie, apoteoză, lumea e relaxată peste poate, rânjesc cu toții bucuroși, căci imediat își și bagă jazzul futut peste superba melodie (și-așa destul de tocită prin reclame, și-așa îndeajuns de ludică și de antrenantă și de accesibilă și de melodioasă și de tot ce vrei – deci ce dracu să-i mai faci?). a ieșit un soi de muzică de desene animate. parodia perfectă, lipsită însă de orice urmă de conștiință.

firește, fenomenul se practică. aceeași poveste și cu berezovsky (iar, pianist excelent, mare virtuoz). dacă nu-l lași să cânte măcar un liszt, atunci sigur o să-ți bage la final un rock’n’roll de să te duci dreacu. ca și cum – interpret și public deopotrivă – tot ce-ai cântat/ascultat până atunci e un calvar odios și în sfârșit vine și izbăvirea, sau recompensa – că doar nu te-ai chinuit degeaba 1 oră-două cu un concert de muzică clasică în toată regula ca apoi să nu primești nimic în schimb. un sloboz pe ochelari, un strop de pișat în gura hlizită, adică… un show pe cinste! acu poți pleca mulțumit acasă, ai simțit plăcere și pe ziua de azi.

[acu e drept că nu oricine strunește așa bine arta kitsch-ului, iar kitsch-ul are desigur splendoarea lui, dar asta-i altă latură a poveștii]


tu ce scriitor ți-ai tatua la găoz?

deci după citit, următorul fapt sexy chic cute savuros delicios (căci pe astea din urmă nu le mai folosește nimeni referindu-se la mâncare) pe lumea asta e să-ți faci tatuaje literare. coperta preferată, autorul iubit, personajul ăla mișto cu care ai ieși la bere, un citat inspirat unduitor pe piele. aci se vede adevăratul amor pentru artă! în fine, am dat peste articolul ăsta pe bookaholic, unde niște găini scriu voit user-friendly și witty despre cărți și alte subiecte grele, bravo lor. autoarea se preface că ia distanță și zice cum că ar fi greu să cântărești ce-i pasiune pe bune și ce-i doar snobism în tatuajele astea, pentru ca apoi să tranșeze chestiunea: dacă faci chestia asta fără să epatezi, atunci e ok, ești deci acoperit, etic și estetic. sau, mai e o strategie, numește-o „guilty pleasure” și dă-i înainte cu mizeriile, că, din nou, ești acoperit. noțiunea de guilty pleasure e cea mai gogomană și mai ieftină perversitate pe care o cultivă animalul urban din clipa în care descoperă și el, rudimentar, la a cincea mână, ironia și autoironia. atunci pizda de om, dezorientat, lipsit de criterii și ierarhii, lipsit deci de educație și conștiință, dar bănuind vag că pe lume sunt chestii de căcat și chestii fine, adică alea rele și alea bune, cum s-ar zice, și aspirând, la fel de vag, din cotineața lui la cultura elitelor, deci pizda asta de om, sfâșiat „între natură și cultură”, incapabil în fond să facă vreo alegere proprie, autentică și pe care, prin urmare, să și-o asume, apelează degrabă la guilty pleasure și rezolvă toate dilemele. iese din căcat și în fața lui, și în fața celorlalți. 

de-aia, un așa-zis intelectual subțire care-i pune pe nor zeatic și pe bach pe același nivel în privința plăcerii pe care i-o produc, pe principiul „fiecare e bun/genial pe partea lui”, e, desigur, mai primejdios decât manelarul onest din fața blocului.

revin așadar la tatuaje. confuziile persistă: deci dacă e un tatuaj discret, ascuns (adică care nu epatează), la inghinale, să zicem, atunci e în regulă. or, miza unui tatuaj, dacă e să fie, e să se vadă, să fie arătat, să fie observat, să nu fie trecut cu vederea, să te izbească, să atragă atenția, să transmită, cum s-ar spune, un mesaj. apoi cică tatuajul e o idee inspirată atâta vreme cât obiectul tatuat, citat etc., are o anumită semnificație pentru purtător. a face toate delimitările astea incerte pe un ton rezonabil e ca și cum ai culege dintr-o hazna căcatul mai puțin puturos. mă întreb ce-ar fi mai valoros – și mai demn, chiar – pe scara asta obscură a auto-stigmatizării (pentru că ce altceva e un tatuaj?): să-mi tatuez o pulă, un desen aleatoriu, o ideogramă chineză contorsionată (care să însemne de fapt „orez”) sau fățăul lui foucault?

o vita


fetișiști

This slideshow requires JavaScript.

și o istorie, din 1955 până în 2011, de la st. petersburg la amsterdam, aici.


cum să scrieți un poem modern

nu vreau să plec în vacanță înainte de a vă reaminti cum puteți deveni poeți și poete. luna august, luna molcomă a reveriei în care aveți posibilitatea să stați la terasă, să beți un mojito și, de ce nu, să așterneți pe hârtie, un vers, două, trei, apoi inspirația va curge de la sine, căcălău. important e să nu lăsați ridicolul – simțul ridicolului – să vă împiedice, căci acesta-i cel mai mare rău care i se întâmplă omului în procesul de creație! dacă vă țineți de treabă, într-o săptămână gata volumul.

Nu în ultimul rând, vreau să vă împărtășesc, de asemenea, secretul, adică rețeta, poeziei române contemporane. Dacă vrei să fii un poet de succes cu priză la colesterol de adolescente tardive (ceea ce-i de-ajuns, măcar pentru debut) trebuie să spui – mai exact, să povestești – în repetate rânduri, dar cu minimă variație, dacă nu chiar fix la fel, care-s melodiile pe care le ai în playlist la un moment dat (pe Ipod, să zicem, sau, dacă n-ai bani de Apple ori, și mai grav, ești, cum ar veni, anti-Apple, pe rabla ta de mobil, care vine și el cu povestea lui – trebuie profitat de orice detaliu, de orice mizerie, deșeu intim ce te-nconjoară), pe care le asculți pe repeat, obsesiv, pe care le știi pe de rost (și aici firesc e să dai și un vers-cheie), pe care nu le știi pe de rost și, înduioșător, le încurci versurile sau improvizezi unde nu le înțelegi, în fine, drăgălășenii de acest fel. Totuși, nu e bine să rămâi în zona asta a gratuitului oarecum banal; acest stadiu trebuie degrabă consumat, până nu se destramă vraja, pentru a merge la nivelul următor, ușor metafizic, unde, pe același ton trist, egal, sictirit și jignitor de indiferent, să abordezi teme tragice, precum: moartea, viața, viața în doi, despărțirea, singurătatea, nebunia, erosul. Poți începe chiar așa:

ți-am verificat contul de facebook,
mi-ai verificat mailul pe yahoo
că pe gmail nu știai parola
apoi ți-ai adunat câteva haine
sutienul albastru pe care ți l-am luat din vamă (mai știi?)
parfumul scump (ăsta nu era de la mine)
niște cărți (poate rushdie?)
și apoi ai plecat
cred că ai și trântit ușa.
sau poate mi s-a părut.
cumpărăturile de la mega image zac pe hol nedesfăcute
mă uit pe tavanul negru
în căști – lamentoul lui *** [aici bagi cântărețul tău sau al ei preferat]
îl ascult încontinuu de trei zile
să fi fost un semn
cine știe
eu sunt blocat
mă ridic și mă duc să-mi iau o sticlă de whisky
că n-a mai rămas nici o picătură
de la ultimul dezmăț
doar rujul tău vinețiu pe un muc de țigară –
n-ai mai reușit să te lași de când ești cu mine
dar poate acum

Etc. Etc. Dacă reușești, așadar, să te menții în zona asta – firește, am dat doar un umil exemplu și eu – foarte probabil că vei primi și un premiu pentru debut. Bine, se subînțelege că nu e nici chiar așa de simplu – altfel toți proștii ar scrie versuri și ar publica volume. Ideea e să ai un sistem filosofic în spate, îți dai seama, un Weltanschauung închegat. În fine, nu uita totuși că poezia nu prea vinde. Nu mai e respectul care era odată, pe vremea romanticilor. Ăștia nu mai cred în Poet.

Și acum îndrumări lirice pentru tinerele și neinițiatele poete, dar pline de elan și speranță (că până acum ne-am referit doar la sexul vârtos): voi trebuie să scrieți despre ciclu, adică despre ce aveți voi mai de preț. Succesul se va târî la picioarele voastre, atent epilate.

[textul integral, aici]

 


camil petrescu, note zilnice (I)

am citit de curând volumul de „note zilnice” ale lui camil petrescu, apărut într-o ediție oarecare, urâtă, școlărească (îngrijită și toate cele de florica ichim), la editura cheiron, 2008 (pe care, dată fiind grafia specială, am citit-o inițial „creion”, apoi „creiron”, iar apoi m-am lămurit). note când într-adevăr zilnice, când răzlețe și întâmplătoare; oricum, perioada 1927-1940, anii „gestației” lui camil petrescu, cum se spune.

camil petrescu, un tip dificil, chinuit, plin de umori, obsesii și nervozități, un arțăgos. rareori, vorba aia, îți vine să „ții” cu el (așa cum, de pildă, empatizezi într-o bună măsură cu m. sebastian în jurnal, dar acolo e un caz emoțional clar: pur și simplu nu ai cum să nu empatizezi. și aici e și un soi de perversitate – dar despre asta altă dată, despre perversitatea lacrimilor și a „sentimentelor”). și nu ții cu camil petrescu – deși e-n postura ideală să te manipuleze – pentru că își trădează cu ușurință propriile dereglări. pe cât de mult insistă să amintească că scrie notele doar pentru a nu fi desfigurat de contemporani și urmași, pe atât de mult se desfigurează de unul singur – în sensul că mai rău, chiar mai grotesc decât apare în propriile note nici nu e posibil.

dar spun banalități fără consecință, pentru că-n toate astea rămâne, desigur, un farmec anume; doar n-o să-l disprețuim acu pe camil petrescu că și-a dat și el aere de mare filosof. vrei-nu vrei, rămâne o figură seducătoare.

niciodată n-are bani, mereu ajunge la concluzia – mereu ultimă și definitivă – că se va sinucide, niciodată nu are parte de recunoaștere și apreciere, toți au succes și faimă, numai el nu, i-au oprit curentul, iar servitoarea i-a ars și unicul costum bun pe care-l avea, piesele nu i se joacă, surzenia îl copleșește, în fine, o întreagă realitate filtrată parcă printr-o vocație a maniei persecuției.

dar nu-i nici o tristețe aici. pe alocuri strașnic am mai râs.

13 ianuarie 1927. De altfel, dacă nu voi fi jucat în 1927, și încă în primăvară, nu văd nici o altă soluție care să nu fie cerc vițios.
O „însurătoare cu parale” e greu de realizat, în condiții… (Ah, jurnalul acesta o să fie o adevărată pacoste. L-am scris ca să mă scutesc de oboseală și iată că fac note interminabile.) care să însemne o soluție. O fată frumoasă – adică la fel cu cele pe care le-am iubit sărace – și inteligentă e greu de întâlnit, pentru că de la părinți, odată cu averea, se moștenesc și însușirile care au creat-o: prudența, lipsa de sensibilitate, avariția sau spiritul „șmecher” și cu o nevastă „șmecheră” nu văd cum m-aș putea însura. Cu o fată urâtă, fără îndoială că nu m-aș însura, oricâte parale ar avea. Chiar cu planul ignobil de a divorța în doi ani. Doi ani de minciună cotidiană n-aș putea suporta cu nervii mei extenuați. În orice caz, numai liniște nu mi-ar aduce o astfel de căsătorie. Atunci? Ah! […]
Ah, o femeie care să nu fie o ignobilă amantă spirituală, ci o frumoasă și calmă tovarășă senzuală! O bucurie matură de seceriș. Ah, o femeie care să fie atât de puțin frumoasă încât să nu se observe, să-ți lase liniștea, atât de senzuală ca să-ți calmeze nervii, atât de bună camaradă încât, cu averea ei, să poți realiza Etica, Estetica și Sociologia în forme care au devenit obsedante. Fără îndoială, însă, că această întâlnire este irealizabilă, căci împotriva ei stau datele noastre sufletești și materiale.
Hotărât lucru, dintre toate femeile, singura pe care n-aș lua-o de nevastă ar fi aceeași care mi-ar deschide perspectiva unei pasiuni mediocre și stupide, ceva în genul „căsătoriilor din dragoste”.

11 iulie 1931. Mă pasionează boxul. Am plătit bani, cu care aș fi cumpărat o carte interesantă, ca să văd boxul.

12 iulie 1931. A venit Sebastian de la Paris. Toți hotărâți să scoatem o revistă vie.

19 noiembrie 1936. Nu există burlac care să ia masa la restaurant zilnic singur. Când apar singur, parcă sunt un urs… […] Eu, îndeosebi, mă simt penibil singur la masă, într-un restaurant plin de lume. Înțelegi că, în asemenea împrejurări, nevasta devine și o utilitate. […]

[un oarecare, necunoscut, se așază la masa lui Camil Petrescu, ca să-i ceară păreri despre teatru, una-alta – în fine, moment cât se poate de teatral] Am răspuns evaziv, nervos, vag și tot sângele mi s-a urcat la cap. Am înțeles atunci de ce franțujii consideră sfânt repausul din timpul mesei. Nemulțumit de răspunsul meu, de altfel voit idiot, mi-a expus părerile lui. Un ceas și jumătate mi-ar vorbit despre cum ar trebui să se joace teatrul… Simțeam o sudoare rece ieșit, parcă, din nervi, căci nici nu puteam mânca. Din cauza surzeniei, trebuie să-mi întrerup masa ca să ascult, căci nu pot asculta distrat și absent ca acei cu auzul normal. Eram furios pe mine că i-am tolerat se se așeze la masă… de furie mă durea capul. Până la urmă, nu m-am putut stăpâni.
– Ascultă, domnule, nu te cunosc, dar, oricine ai fi, ceea ce faci mă scoate din sărite… Ce cauți la masa mea, dacă nu mă cunoști intelectual? Ești pederast? Și dacă mă cunoști, nu știi că de 14 ani, 14 ore pe zi sunt intoxicat cu teatru?… Tot ce mi-ai spus e o tocătură de a cincea mână după articolele mele. Ce sunt vinovat, ce e blestemul acesta ca, nici la masă, să nu fiu lăsat în pace? Crezi că, după cinci ore de operații, ai dreptul să-i vorbești unui chirurg la el acasă despre ficat cu puroi?


all my friends are dead

ah, prea bune albume (preferata mea e nemțăloaica, liebe mutter…!):

(sursa)

This slideshow requires JavaScript.


mad men

mă tăvălesc de râs. oameni cu haz.

This slideshow requires JavaScript.

adevărul, aici.


lupta dintre bine și rău

scenariile menite să fie populare și confortabile (căci trebuie să-i oferi lesne privitorului gratificația cuvenită), fie de film, de videoclip sau cine știe, au îndeobște în centru un vechi, de-a dreptul arhetipal, triunghi amoros: gagica și gagicul interzis – adică adevărata iubire -, ea aparținând, de drept, altuia. iar acest altul trebuie să fie cât mai urât, cât mai prost (dar al dracu’ și rău, diabolic chiar) și, desigur, cât mai ridicol și grobian în amorul lui care nu e, se vede bine treaba, iubire adevărată, ci numai posesivitate maladivă. ăștia doi se fut pe la spatele lui, iar noi știm, liniștiți, că e iubire adevărată, mai dă-l în mă-sa pe celălalt, bestie de om ce e, că sigur de la bun început a siluit-o pe pizdă să fie cu el. ecuația se tranșează deci simplu, nici o tensiune, nici o tresărire, nici un gest într-un astfel de scenariu nu trebuie să fie reprobabil, toți sunt acoperiți moral, fiecare-și merită, de undeva de sus, fericirea sau nenorocirea. ah!


la mare (un fel de a spune)

blecherblecher cu mama. și dispozitivul. berck-sur-mer, 1930. s-a mai ținut până în ’38.

(photo credit: ernest wichner & suhrkamp verlag)

 


onirice

îi spun unuia în vis ceea ce, cred, am aflat și eu ieri în realitate – că au scos durex cu get lucky (după daft punk). tipul zice că i se pare de căcat ideea. apoi io îi zic că dac-o scotea don draper nu ți se mai părea de căcat. dar el n-auzise de don draper.

p.s. oniriștii au fost discipolii lui onan. așa am auzit.


despre psihologi

întotdeauna am o tresărire a oroare când văd pe facebook așa-numiți psihoterapeuți, psihologi sau doar terapeuți. fete tinere la vreo 25 de ani, ca mine și ca tine, care pun dimineața poză cu spuma cafelei și dau mai departe citate motivaționale sau imagini delicate cu flori, cu ele însele în club, în vacanță, în fața oglinzii, în baie, în mașină, declarând cât de mult își iubesc viața și cum au trecut peste greutățile alea în care atâția proști – care n-au făcut psihologie! – se poticnesc.

ah, ce m-aș da, deci, pe mâna ăstora, să mă consoleze, să-mi explice cu frumosul cum stă treaba cu sufletul complicat al omului. mi-aș pune toată încrederea într-o pizdă ca asta, să mă vindece de depresii și fobii.

n-am ce-i drept o concepție limpede asupra psihologiei în genere, nici măcar banala părere personală – se prea poate să fie o obscuritate, o obscenitate, o dulce impostură, speranța noastră, condamnarea noastră, habar n-am. îi văd mai clar, în schimb, pe ăia care-și zic psihologi & co. perfectă opacitate. îmi dau indiscutabila senzație că ăștia nu înțeleg nimic din viață. domnișoare conștiincioase, cucoane mămoase care au și ele o gospodărie de ținut, târfulițe descurcărețe, burtoși inerți, în fine, o întreagă și diversă faună în care vorbitul corect e ceva exotic – că despre vorbitul cu miez și subtilități nici nu mai pomenesc.

nu în ultimul rând, îmi pare o glumă sinistră să fii un psiholog bun (orice ar însemna asta) fără să știi medicină, fără să fi citit și să citești enorm, din toate (inclusiv literatură), fără să fii apropiat de artă, muzică și alte universuri. eh, și, firește, fără să fi trăit tu însuți niște lucruri. deci la 25 de ani am impresia că ești mai degrabă un bou decât un psiholog.

eh, da, și-acum îmi veți spune că tre’ să ai și 25 de ani ca să ajungi la 40. și-aveți dreptate. atâta sper, să n-ajung pe mâna psihologilor, acești inculți notorii. ok, și-acum îmi veți spune că nu sunt toți la fel, ba chiar îmi veți da și nume. și iar aveți dreptate. câteva nume știu și io. da’ mai mult neorologi, nu știu cum se face. în fine, dați o tură prin facultățile de psihologie, strașnică incursiune!

p.s. da’ pe psihologii ăia care-ți recomandă să vezi și un preot îi știți? lol.

oricum, dacă a dat năpasta-n voi și aveți nevoie de unul, am găsit eu pe fb, mă bag toată în foc până-n pânzele albe pentru pizda asta terapeutică:

This slideshow requires JavaScript.


două pizde într-un bar

2 pizde într-un bar făcând în același timp poză la limonada de pe masă. fiecare din unghiul ei. băutul limonadei întârzie, devine fapt secundar, căci pozele astea neastâmpărate nu vor să iasă cum se cuvine. limonada nu se poate bea înainte de a i se face poză. nu una, nu două, ci la infinit.

nu râdeți, nu plângeți, ăsta e timpul nostru. simulacre-simulare.


mitul lui don juan (proces-verbal)

Buna ziua!
În urma alegerii temei de licență ( Mitul „Don Juan” în literatură) am început să cercetez site-urile în căutarea de noi informații și a unei bibliografii. În urma acestei căutării am avut plăcerea să va descopăr blogul,să vă citesc articolele și să aflu că ați susținut licența pe aceeași temă.
Rugămintea mea este, dacă aveți timp și plăcerea să-mi recomandați o bibliografie în ideea conceperii și descoperiri acestui mit, precum și articole sau lucrări pe această temă menite să îmi îmbogățească cunoștințele și să mă ajute să-mi concep ideea în vederea scrieri lucrări.
Mulțumesc anticipat!

am primit chestia asta pe fb de la o studentă cu șuvițe blonde din galați, iubitoare, firește, de frumos. vorba aia, mă doare mâna să-i dau bibliografia și s-o ajut în vederea îmbogățirii și ajutării conceperii ideii scrierii și elaborării sensibilei lucrări? nu. oameni suntem. dacă noi nu ne ajutăm între noi…


văz monstruos

zilele astea l-am zărit ascuns și absent într-o poză pe fb pe un profesor grăsan de la snspa, nu-i mai dau numele, da poate-l știți că mai apărea pe la tv și bătea câmpii ca un grobian ce era, și era o poză de la balu de absolvire de la snspa unde sunt numa pizde una și una, mai ceva ca la litere, și am dat și io un comentariu de bun-simț în care am zis, da nu mai știu exact cum am zis, că mi l-au șters, am zis ceva că ce straniu că pe d-l profesor nu l-au prins în poză îndopându-se, sau crecă am formulat mai plastic atunci, fir-ar să fie, și să se știe că n-am spus asta doar așa din răutate, pentru că l-am mai văzut eu odată la un cocktail la tnb când înfuleca platou după platou că mi-era frică că pârjolește totu în calea lui și de fapt io-l știu pe om de când eram mică și făceam și studii europene la litere, dar m-am lăsat de facultatea aia că era de căcat, numa cursurile cu andrei cornea aveau miez, îmi și amintesc că ne-au adus odată un prof de la ase să ne predea cică teoria relațiilor internaționale și ne dicta din wikipedia, așa, și omu ăsta gras avea un curs pe disidența în vremurile comunismului și venea gâfâind și transpirat și începea să înșiruie pantagruelic tot soiu de informații obscure și superpasionante despre disidenții din bulgaria, iugoslavia, ukraina și n-aveau nici cap nici coadă poveștile lui autiste și nu dădea nici pauză și nu mai tăcea odată din gura aia plescăitoare nici când se suna de ieșire și aveam curs cu el vineri după-amiază când toată lumea se gândea la băutură și fornicație, nu la disidenți, și ne mai și ținea după program pentru că era ca un motor care pornește ușor și nu se mai oprește deloc, trebuia să ne ridicăm în picioare și să ne foim ca să înțeleagă că era deja sâmbătă și vream și noi să ne trăim tinerețea, uite-așa s-a dus tinerețea mea.


%d bloggers like this: