Category Archives: inside (out)

vitalul

umanitatea luminoasă mi-o recapăt abia atunci când am bani destui în buzunar și mă duc spre mega image cu gândul că-mi pot lua orice. tot ce-i bun și fin. tot ce amână perspectiva morții.
nemâncatul sau mâncatul prost, la întâmplare, e pentru mine sursa tuturor nefericirilor; nefericirii supreme, să-i zic așa. e drumul anevoios către abrutizare.

*studii: „bărbaţii căsătoriţi mănâncă mai mult iaurt decât cei care au trecut printr-un divorţ, iar bărbaţii căsătoriţi mănâncă mai multă ciocolată decât cei văduvi.”

Advertisements

un titlu

acum mulți, mulți ani am scris o scurtă povestire. magica treaptă a autobuzului se numea. cred că era o povestire foarte proastă, parcă vag în stilul zenobiei lui gellu naum. titlul însă nu mi se pare rău. dar ce să mai fac acum cu el.


*

aproape nimic din ce-am promis, mie sau altora, că fac n-am făcut.
ba chiar cu cât îmi propun mai insistent un lucru, cu atât sunt mai convinsă că n-am să-l fac niciodată. sau oricum prea târziu, prea stângaci.
proiecția ca paralizie.
(dar poate că nu ți-ai dorit cu adevărat –
dar atunci înseamnă că nu-mi doresc nimic.)


vorbirea

nu mai pot sta o clipă pe fb. te desprinzi o vreme și apoi totul devine de un absurd izbitor, dureros. (desigur, asta până începi iar să te scalzi în același căcat și nu-i mai simți putoarea, pentru că ești una cu căcatul. mă rog, schema obișnuită.) oriunde arunci privirea, oamenii au păreri. du-te în orice bar, orice terasă, dintre cele mai stilate chiar, ca să zic așa (zilele astea de august în bucurești, la amiază, sunt splendide, șoselele goale, orașul amorțit, lume răsfirată) și fără să vrei prinzi frânturi din conversațiile altora; și nu atât conversațiile, cât vorbirea, acolo-i dezastrul. din rostirea unui singur cuvânt, dintr-o anume intonație, într-o clipă, i-ai făcut individului radiografia, nu-ți trebuie mai mult, știi totul despre el. vorbire de ființe amputate. uneori și eu simt că-mi pierd exercițiul articulării limbajului (mai cu seamă în așa-zise contexte de „socializare”, când de fapt mă cuprinde un soi de oboseală și resemnare, de ce să mai deschid gura, de ce să mai schițez încă o părere, încă o intervenție); aștept însă să mă trezesc scoțând nevrotic pe gură cuvinte și formule englezești absolut necesare cu care să-mi împănez vorba românească, văd că așa se face. kind of.


despre morți…

de ce vă excitați că vine peter gabriel în românia? n-ați văzut cum arată? îl mai recunoașteți? vă mai recunoașteți? este vorba de alt om, alt chip, altă viață. starurile astea trebuie să rămână tinere. vraja funcționează numai în raport cu acel corp tânăr, acel corp viu. restul e o tristă simulare. a, deci vă duceți la concertul lui peter gabriel ca să vă amintiți de vremurile tinereții voastre. atunci vă duceți la o labă. e moda asta scursă a ultimilor ani în românia a concertelor geriatrice. toate epavele vin la noi să cânte, iar noi suntem bucuroși și sentimentali. (asta e, nu toți sunt dave gahan.)

peter-gabriel_2710032b

atunci n-ai cum să nu te gândești la… șansa – absolut necesară unei mitologii, să-i zicem, pop-erotice contemporane – a starurilor care au murit prematur, cum s-ar spune. azi imaginea așa cum a rămas a unui elvis (că tot a apărut de curând în presă „știrea” cum ar fi arătat azi elvis presley), a lui marilyn, kurt cobain, freddie mercury, michael hutchence și atâția alții e revigorantă, e de o vitalitate strivitoare, vibrează. ne aparține, e încântare, e iluzia perfectă și perfect reală. morțile lor timpurii ne apar ca niște necesități categorice. de aceea, zice bernhard în extincție (dar câte nu zice bernhard în extincție? ce lucru teribil rămâne oare nespus de bernhard în extincție?), cu cadavrele, cu morții, cu trupurile și chipurile moarte nu mai poți avea nici o relație; de ele nu te mai leagă nimic; tot ce te lega de oamenii ăștia, de altfel apropiați, era viața. expunerea cadavrului și întreg ritualul mortuar sunt, și pentru mine, fapte de neconceput, de neasimilat, de nerezolvat. nici o clipă în preajma mortului nu vei ști cum să te comporți, cum să-ți gestionezi presupusa suferință, ce mimică să afișezi, ce grimase, ce vorbe să spui. pentru că orice ai face e greșit. nefirescul tău vine din însuși nefirescul fundamental al situației, al întregii regii funerare apăsătoare și, evident, necrofile. atunci cum să nu fii pentru discreția, igiena și bunul-simț ale incinerării?


isteriile

circul ăsta grotesc și nerușinat de a-l purta pe beligan ca pe moaște. se duce lumea ca la urs. așa se duce lumea la egoistul. se sting luminile în timpul piesei ca să-l aducă pe scenă sau să-l transporte de colo-colo, de pe un fotoliu pe altul. bine c-a prins cartea recordurilor, despre asta era vorba, asta era miza. acu mai au să-l împăieze și să-și facă treaba cu el în continuare. asta-i iubirea, așa au găsit de cuviință familia, prietenii, apropiații.

argumentul putred al experienței. dar nici măcar – veșnicul argument al cantității, al statisticii („eu am fost ca tine, tu n-ai fost ca mine”). tu câți ani ai, 40? îl întreabă caramitru pe un regizor viu pe care nu se poate abține să nu-l învețe meserie. ei, eu am 40 de ani de teatru. în aceeași comisie și beligan. zdrobitor – cu 100 de ani de teatru în spate.

biroul elenei ceaușescu. ceva enorm, ireal, decor kafkian. pupitrul ei undeva sus în vârful unui soi de pantă urcătoare, și tu jos, mărunt, terifiat, vorbind cu pereții, vorbind către nicăieri. senzația – o picătură, probabil – o trăiești și la mc drive când comanzi ce vrei unui difuzor, nu unui chip, nu unei priviri. halucinant. când vrei un hamburger în miez de noapte.


onirice

îi spun unuia în vis ceea ce, cred, am aflat și eu ieri în realitate – că au scos durex cu get lucky (după daft punk). tipul zice că i se pare de căcat ideea. apoi io îi zic că dac-o scotea don draper nu ți se mai părea de căcat. dar el n-auzise de don draper.

p.s. oniriștii au fost discipolii lui onan. așa am auzit.


didactice

am făcut mai demult meditații la română cu unu care-și zicea „micutzzu”. era mic, într-adevăr, și îndesat. picase bacu la română doi ani la rând. era un exemplar rar de imbecilitate autentică, de o perfectă inocență, fără strop de aroganță, era, adică, simpatic, abia dacă știa să scrie. părinții erau oameni normali, voiau să facă și el o facultate, să-și facă un viitor. între timp însă micutzzu se angajase să alimenteze (pe timpul nopții) automatele de la metrou cu cafea, cola, apă, biscuiți, pentru ca noi, dimineața, să găsim automatul încărcat cu bunătăți, deși nici o clipă nu ne oprim din mersul nostru nebun să ne întrebăm, să ne gândim, să ne punem măcar problema cum se face că automatul e mereu pregătit pentru noi și capriciile noastre… și pentru că micutzzu găsise slujba asta care-i plăcea, părinții l-au mai lăsat în pace. însă bacul tot trebuia dat.

în vara aia a luat 5,60 la română. tare m-am bucurat.

(gâdea la emisiunea marinei constantinescu (nocturne – cu chopin pe fundal!!!) a povestit cum s-a futut cu octavian paler, ca-n grecia antică, când i-a dus un unguent rar. ce poveste…)


hierofanie

unica și neprețuita mea contribuție în domeniul matematicii s-a produs prin clasa a X-a. în liceu de informatică era greu de răzbit pentru un om ca mine, așa că trebuia să profit de orice ocazie să mă fac auzită. eram la ora de matematică, un coleg scria la tablă, iar eu deodată mă ridic și spun, nemaiîncăpându-mi în piele de atâta vigilență: „a greșit – a scris că sin de 45 egal cu cos de 45.”

„i-auziți”, a zis profu, întorcându-se mirat către clasă. „stai jos.”

 


cu zâne

continui [cică forma continuu la pers. I sg. nu mai e admisă] seria de note așa-zise nostalgice. în ultima vreme îmi tot revin momente, imagini, figuri și mirosuri din copilărie; de altfel, dintre cele mai obscure, pe care nici nu mai sunt atât de sigură dacă le-am trăit vreodată sau doar mi le fabrică, aproape involuntar, memoria. oricum, una peste alta, ăsta e semnul morții. plus că mai bine să-mi iau răgazul necesar să-mi vizitez trecutul, pentru că-n clipa ceea de pe urmă – fracțiunea ceea inefabilă – mintea o să-mi fie perfect goală; n-o să se dilate timpul și senzațiile, n-o să mi se deruleze pe dinaintea ochilor filmul vieții, ehe, n-o să-mi amintesc de cei iubiți, de mamă, tată sau amant. vid. și probabil o durere fizică cruntă. acu lăsând moartea la o parte (le-am zis deja părinților să mă incinereze, când o fi), io nu prea m-am dat în vânt după citit până pe la vreo 12 ani (și nici n-o să încep acu să vă povestesc cum noi am avut copilărie. nu stăteam pe facebook toată ziua. nici cablu tv n-aveam…! bătrânețe – haine grele. în viață nu faci doar ce-ți place. respectu’ era respect, masa, masă, casa, casă. nu ți-era frică să ieși noaptea pe stradă. nu știa lumea de homosexuali). într-a-ntâia am citit pe bune asta; mi-a plăcut la nebunie, dar tot nu m-a clintit întru lectură; într-a doua am început fram, ursul polar, dar l-am abandonat repede și am pus-o pe mamaia să mi-l povestească dimineața până să plec la școală; într-a treia și a patra am tras ca vita la jug, cu chinuri și spume, să termin robinson crusoe, colț alb și iliada, totul fără sens, fără izbândă, fără perspectivă.

îmi plăcea în schimb să mi se spună povești. întruna. aceleași la nesfârșit, ca să aud iar și iar anumite pasaje pe care le așteptam cu nerăbdare, le anticipam (cam ca la muzica clasică, cum ar veni). replica preferată era din povestea porcului, „ce-ai făcut, nenorocito, că mai aveam o zi și mă făceam om!” iar dacă nu erau cărți, atunci erau caseta audio cu năzdrăvăniile lui nastratin hogea. pusă și întoarsă de sute de ori. firește, le știam pe de rost, deși unora nu le prinsesem șpilul/poanta/morala.

dar cartea cu adevărat tulburătoare a copilăriei mele timpurii am regăsit-o abia de curând. contesa de segur, „povești cu zâne” (de fapt nici nu știu ce-i cu „contesa” asta). basmele erau – sau doar mi se păreau – absolut sinistre, ilustrațiile bizare, când călduroase și intime, când respingătoare, poate chiar cu o anumită hidoșenie a personajelor și a expresiilor lor care mă atrăgea teribil, narațiunea amplă, întortocheată. erau totuși imagini la care mi-era teamă să mă uit (broasca diformă, șoarecele gigantic sau băiatul-ursuleț, cu tot corpul acoperit de păr – un blestem, desigur). sper să dau de ea prin vreun anticariat și s-o aduc înapoi acasă.

This slideshow requires JavaScript.


o lume dispărută

mi-am amintit de curând de „controversatul” roman „băgău”, de ioana bradea. eram în liceu când a ieșit și probabil ne masturbam pe sub bancă cu el, ceva de genu ăsta. adică cam în aceeași perioadă în care aveam senzația că bucurenci e culmea jmecheriei și al său mizerabil și absolut accidental „real k” rupe-n două literatura română. (cam greu de zis azi de ce-l numea mircea martin (?) „micul burroughs”, lol; sau era vorba de ionuț chiva? whatever.)

revenind la băgău, singura discuție de oarecare interes literar care se poate construi în jurul acestei cărți începe și se încheie tragic cu celebra frază de deschidere „sunt o doamnă, ce pula mea!”. pentru că, de altfel, aici s-a și încheiat romanul. s-a spus tot ce era de spus, gata, știi tot deja, poți închide liniștit cartea. ce urmează sunt palide și triste variațiuni.

acu nu-mi mai rămâne decât să fac exegeză pe „singur sub duș” și „letopizdeț” și aia e. apropo, s-a aflat, mă, cine a scris misteriosul roman „belle de nuit, aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureștene”, în care zicea că a renunţat la patapievici şi liiceanu în favoarea lu dolce şi gabanna? – alt șut în cur adus artei, vorba aia. cărtărescu, parcă, nu?

tot cu slavici îți faci treaba.

_________

erată: stai că-i „gabbana”, da pe site la editura trei așa zice, „gabanna”, să mor. adică târfa renunțase la filosofie de primă mână pentru adibas & friends.


io zic să aveți grijă

scopul meu în viață e să mă feresc de oameni:

de isterici, labili, nevrozați.

de ăia care se hiper-entuziasmează și se excită din orice, adică din nimic.

de cei care cred în chestii, au „idoli” și sunt „fani” a ceva.

de activiști întru mai bine. de oamenii ăia drepți și onești și sufletiști și implicați.

de ăia care-și dau viața pentru câini, pisici și cărturești.

de grupuri, grupări, grupulețe, asocieri, asociații, comunități, cluburi, centre, afilieri, organizații, echipe – toate sunt inevitabil niște secte perverse.

de narcisiști.

de omu prea vorbăreț.

de omu vesel tot timpul. de omu pseudo-deprimat tot timpul.

de ambițioși și de carieriști.

și de toți ceilalți câte puțin.


cum să-ți schimbi viața într-o singură noapte

știi nopțile alea unice în recurența lor când îți schimbi viața? o dată la câteva luni vine o noapte d-asta care-ți dă viața peste cap la 180 de grade, chiar la 360. îți amintești că aveai tu așa un fler special, un talent acu vreo 10-15 ani, pictai, dansai, jucai șah pe la concursuri (io chiar nu jucam, decât la întâmplare, dar zic așa), aveai și niște diplome, medalii de tinichea, ai apărut și într-o piesă de teatru în franceză (a, da, le aveai și cu franceza pe-atunci), făceai felicitări cu frunze, desenai schițe de posibile case, le și decorai (aveai simțul ăla fin al formelor & culorilor – ok, poate nu era așa fin, dar dacă l-ai recupera acu și ai persevera… poți chiar să iei lecții, să faci pregătire cu un profesor, de ce nu?), revista școlii („flori albastre”, care dintotdeauna a simbolizat iubirea – neîmplinită? – la eminescu, să țineți minte asta), olimpiadă chimie, ochi buni și memorie la geografie, competiții de volei, astronomie, invenții, traforaje, tricotaje, gimnastică, ore de canto, cursuri de gătit, rochii la păpuși.

deci ai revelația asta că la 9 ani ai avut lumea la degetul mic. evident, atunci n-aveai cum să-ți dai seama, că erai mic, dar acu că ești mare, om serios la casa ta, ești fericit că ai reînnodat trecutul ca să găsești, în sfârșit, sensul pierdut al vieții tale. în nopțile alea ești, rând pe rând sau deodată, chirurg, director executiv, designer vestimentar, pictor de biserici, actor, regizor, antrenor-jucător, prof universitar, analist politic, „om de radio”, librar șef.

îi suni pe părinți să-i întrebi ei ce-ar fi vrut să te faci, își mai aduc ei aminte la ce erai tu mai bun în școală? faci folder special de bookmarks cu noile universități la care o să mergi. răsfoiești jurnalul pubertății ca să vezi la ce te pricepeai atunci, că vrei să știi sigur, din documente, nu așa, din iluzii și impresii, că așa, oricine poate să viseze câte-n lună și-n stele. hai că nu-i prea târziu, sunt oameni care la 40 de ani s-au reorientat profesional absolut radical, n-ai cum să fii tu ultimul prost, pur și simplu n-ai cum, statistic vorbind, trebuie doar să vrei și – vorba aia mare! – să ai curaj, înțelegi? căci cine te oprește? poate numai tu însuți!

gata, de data asta o faci. să mori tu de n-o faci.


s-ar putea să am febră

oamenii sunt complet lipsiți de conștiință – conștiință de sine, a locului lor în spațiu, a raporturilor dintre ei și alți oameni. tirania majorității, aia care dă și normalitatea, te strivește. nu te mira că vei rămâne singur, brutal de singur, atunci când vei înceta să mai faci pactul meschin al conviețuirii, al gesticii sociale. singura și adevărata normalitate interioară nu poate fi decât divorțul camusian: îți privești de la depărtare iubita gesticulând mutește în cabina telefonică și revelația absurdului cade ca o fatalitate. atunci, desigur, unicul act firesc și perfect viu e s-o părăsești.

pe cât de eliberator e să te uiți la lume așa, pe atât de înspăimântător. ești ca drogat tot timpul, nu mai ai simțul proporțiilor, lucrurile se fac și se desfac într-un lung proces stupid ca într-un coșmar, gesturile și chipurile se descompun, nu mai sesizezi continuumul.

tinerele mame apasă compulsiv pe butonul aparatului foto ca să-ți arate toate pozele cu proaspătul bebe, mai ales că e una pe care trebuie neapărat s-o vezi, e un dulce, aici cică seamănă cu soacră-sa, ți se pare? aici e cu ta-su (doarme fix ca ta-su!), aici se pișă, aici se cacă, aici tocmai se căcase, aici se bosumflase, aici avea cojițe pe față, aici era înainte de vaccin, aici era după vaccin. sunt oamenii ăștia grav desincronizați cu viața [cu vitalul] care-ți vor pune să se deruleze pe dinaintea ochilor toate pozele strânse de-a lungul istoriei lor, vacanțe și petreceri de familie în special.

rețeaua relațiilor familiale este focarul tuturor bolilor, tuturor traumelor, tuturor nenorocirilor. oamenii sunt nebuni, fugiți de ei.


gândiți mai mult, scrieți mai puțin

[sau măcar fiți amuzanți.]

chestiune veche și arzătoare zilele astea prin online, repusă în discuție cu ocazia controversatului premiu literar „augustin frățilă”: dom’le cine dă/trebuie să dea valoarea și verdictele în literatură, așa-zișii specialiști, profesioniști, critici „oficiali” sau bloggeri adunați de peste tot, simpli cititori, amatori nevinovați, adică oricine? evident, mor de plictiseală cu dezbaterea asta. în teorie, nici unii, nici alții nu-s perfecți, în sensul că ambele tabere sunt corupte și coruptibile. unii de putere, alții de prea multă naivitate. 

dar cel mai tare mă plictisește ideea că tre’ să popularizăm literatura bună, că tre’ s-o „traducem” pe înțelesul fiecărui om, oricât de nepregătit și ignorant ar fi, iar pentru asta îi avem pe bloggeri, acești mesageri ai ideilor înalte puse în cuvinte simple. groaznic. eu zic, dimpotrivă, că nu tot prostul trebuie să citească, că literatura (și artele, în genere) nu e pentru toată lumea, că ierarhiile trebuie să rămână. ok, accept că există o grămadă de cititori sincer pasionați și pătrunși de patosul lecturii, fără să fi făcut studii filologice, să zicem, le accept bucuria și deschiderea inocentă spre literatură, dar mi se face greață când omul pretinde a fi și formator de opinii, reper critic și începe să creadă că chiar are ceva de spus. îi depistezi imediat: sunt ăștia care-ți povestesc cărțile, ăștia care se pripesc și-ți trântesc capricios de la bun început „mi-a plăcut/nu mi-a plăcut”, de parcă îi pasă cuiva de o asemenea tranșare, sau din contră o țin pe o indeterminare tâmpă, de tipul „nu pot să spun că nu mi-a plăcut, dar nici nu m-a dat pe spate, mă așteptam la altceva, deși au fost lucruri care m-au impresionat mult”, sunt ăștia care se bagă cu capul înainte, fără nici o jenă, fără pic de simț al ridicolului, mizând pe viziunea lor pură și virgină, exact în autorii mari, în ăia grei (pe care, chiar și dacă nu-ți plac, chiar și dacă nu-i înțelegi etc., pur și simplu nu poți să te caci doar pentru că așa vrei tu, doar pentru că ai auzit tu că cititorul face legea), de parcă le-ar face critică de întâmpinare – asta mă amuză teribil. ăștia sunt cititorii lipsiți de orice „complex” și devin înfumurați tocmai prin exacerbarea modestei lor inocențe: „io nu sunt specialist, ci spun și scriu exact ce cred eu, ce simt eu, cu maximă sinceritate și fără pretenții” (spre deosebire, adică, de profesioniști). și exact sinceritatea asta face ravagii – și când scrii literatură (bine zicea oscar wilde), și când scrii despre literatură. revenind, sunt bloggerii ăștia culturali care trebuie să-și încheie textele rotund, cu concluzii clare și, eventual, note (partea mea preferată): îi dau lui thomas mann de data asta 7 din 10; îi dau lui flaubert 2 steluțe din 5, dar sper ca la următoarea carte să facă o treabă mai bună, că tot îl laudă toată lumea (mie oricum nu mi s-a părut mare chestie)! și tot așa. cam asta se întâmplă în hiper-democratizare, așa merge treaba.

eu însămi am lăsat-o mai moale cu reflecțiile critico-literare pe blog, dacă simt că n-am nimic miezos de zis, dacă simt că încă nu m-am putut desprinde de propriile subiectivități „impresioniste”, care, o, da, știm, fac plăcerea lecturii (sau reprezintă una dintre sursele plăcerii), dar nu-s de-ajuns. o specie chiar primejdioasă printre bloggerii amatori sunt ăștia care citesc pe bandă rulantă, care înghit cărți din toate părțile, fără criterii, pe nerăsuflate, fără timp de decantare, mai ales în disperarea de a scrie totuși ceva despre ele.

aveam o colegă la litere. multă vreme n-am știut ce să cred despre ea, dacă-i proastă sau deșteaptă. răspunsul m-a izbit când a trebuit să facă o prezentare la seminar pe derrida, „spectrele lui marx” (greu al dracu’, mă gândeam, bine că n-am avut io de făcut asta): evident, nu înțelesese nimic și, mai mult, nici nu-și pusese problema asta; a prezentat cu o seninătate tâmpă (seninătatea prostiei pure), a tranșat lucrurile după cum a dus-o capul, fără pic de ezitare, fără nici o problematizare, fără nici o întrebare, că la final idiotul părea derrida în toată povestea asta, nu ea.

dacă vreți să știți cum se citește o carte, uite-așa:

iar când simțiți nevoia aia nebună să scrieți banalități pe blog despre ultimele lecturi, mai bine vă faceți un carnețel-oracol cu „citatele frumoase” din cărțile preferate. s-ar putea să ajute (nu garantez, desigur).


foucault la pizza hut

când aveau ăștia de la pizza hut (ce-mi mai place mâncarea de la ei, recunosc, mai puțin pastele alea pișate, io le fac de zeci de mii de ori mai bune) oferta de luni seara cu „iei o pizza, mănânci câte vrei”, perversitatea era, desigur, că chestia se aplica pentru o singură persoană numai. nu veneai cu tovarășii, 6 la masă, plăteați o pizza și mâncați 20, nu, nu așa stătea treaba, oricât ați fi visat voi; regulile erau dure: ești tu cu gagicu într-o seară romantică, să zicem, el zice că vrea o pizza (la ofertă, să se știe), tu-ți iei doar de băut? eh, ai făcut o mișcare greșită, chelnerița deja știe că tu vei lua din pizza lu gagică-tu și că împreună puneți la cale să-i trageți pe sfoară, deci va fi cu ochii pe tine ca pe butelie. dacă ai doar un pahar cu apă în fața ta și te surprinde din priviri – sau, doamne-ferește, direct la fața locului – mestecând ceva, te-ai dus pe pulă, îți stă dumicatu-n gât și rămâi stigmatizată pe viață. de-aici începe urmărirea, jocul tensionat din priviri, de parcă ești fix în foucault cu mecanismele infailibile de supraveghere & pedepsire: știi că ești privit sau că poți fi oricând zărit cum comiți infamia, deci îți reglezi automat și tu comportamentul, te fofilezi, bagi în gură pe sub masă, întorci capul când trece torționara, lași privirea în jos și-ți oprești mestecatul sau înghiți brusc nemestecat ca să scapi mai repede de sub tirania privirii acuzatoare. s-a dus dreacu plăcerea mâncatului, ești într-o cursă a morții, indigestia e deja pe maț, ești numai tu cu ea – adina, cristina, alina sau cum le mai poate chema pe amazoancele astea de la pizza hut – într-o luptă în care fiecare îmbucătură pe sub mână e o mică victorie împotriva sistemului opresiv, împotriva alienării.

apoi te duci acasă și mănânci și tu ca omu, dar realizezi că nu mai are nici un farmec.

morala e că mai bine-ți comanzi o pizza barocă de la jerry’s la miezul nopții. altă anecdotă cu tâlc și miez am scris aici, a sosit vremea înțelepțirii, dragii mei.


lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par

marele blestem al vieții este că viața nu merge de la sine și că nici cea mai elementară desfătare de pe lumea asta nu vine fără un efort absolut necesar și inevitabil, adică fără suferință. asta-i legea – deci ori îți pui ștreangu de gât, ori aștepți să putrezești în casă, ori, varianta idilică, intri-n horă, joci și crezi fără să cercetezi. nu există bucurie pură, autonomă, există doar negocieri și schimburi: sufăr acu ca să mă simt bine mai încolo. fac o zi întreagă curățenie în casă, ca să fie curat pentru cel mult o zi, că apoi uiți cât te-ai chinuit și începi să te caci pe covor, să nu mai ridici firimitura când o vezi căzută (deși se spune din bătrâni că atunci când pâinea e aruncată pe jos, maica domnului stă îngenuncheată și plânge – acu fiecare hotărăște pentru sine), să lași uleiul stropit pe pereți, pahare folosite prin toate coclaurile casei, plus fatalitatea vaselor murdare: dacă nu le speli imediat după ce-ai mâncat, ia-ți adio, căci vor rămâne încremenite în chiuvetă vreo săptămână (pe puțin), până se anunță tovarăși în vizită și ți se face jenă și-i rogi pe ei să le spele, că oricum nici nu ai în ce să le pui să mănânce sau să bea.

iar dacă extindem cercul preocupărilor, eforturile devin copleșitoare, nici să ieși la o „bere la terasă” nu mai poți. da, muie ți-s posmagii.

pregătirile și suferința dinaintea acțiunilor atârnă chiar mai greu decât bucuria pe care ți-o produc, așa că de cele mai multe ori nici nu te mai apuci. nici nu-i de mirare atunci că încântarea de a construi scenarii, de a-ți face iluzii și de a proiecta povești cu tine și viața ta depășește considerabil satisfacția lucrului împlinit. deci nimica n-are nici un sens, trebuie să ne intre bine-n cap chestia asta.

cam atât am avut de spus într-o zi de septembrie (luni), sper că alții se pricep mai bine să fie fericiți și să zâmbească la lume, io stau acasă și beau must, am de scris, dar scriu pe lângă, ce-mi mai place eschivarea…

intră unu îndârjit ieri pe mine pe mess, îl scosesem de mult din listă: „așteptam un telefon de la dumneavoastră!”, bine, așteaptă.


de azi înainte

de azi mi-am propus să fac lucruri numai și numai de/din plăcere, restul e strigător la cer – fiecare drum la administratoră să-i dau indexul la apă la început de lună mă strivește, orice treabă care trebuie rezolvată și presează e tocmai bună de amânat, amânarea fiind de altfel singurul principiu după care mă ghidez în mod constant în viață. iar ceea ce e amânat o dată devine perpetuu amânat, se știe. și o țin așa de ani întregi; oamenii ghișeelor trag de mine de parcă io aș ști ce să le spun, de parcă cu mine tre’ să vorbească. oamenilor, străinilor, nu mă mai puneți să dau telefoane, să fac drumuri, să completez cereri, să depun dosare, să achit facturi, să mă ocup de țevile și curentul electric din casă, vreau ca totul să curgă de la sine, să nu cunosc nimic din mersul ăsta funebru al lucrurilor. lăsați-mă să-mi fac supa mea cremă de legume. părinților și copiilor nevinovați, nu mai vreau să intru în casele voastre să vă dau meditații la română și la engleză, nu mai am nici un chef, hai să nu ne mai prefacem, apelați la altcineva, nu (mă) rugați seriozitate.

iar una dintre replicile preferate ale părinților este „eh, în viață nu faci numai ce-ți place”, cu care te fut de când ești mic și mai târziu ți se pare firesc să fie așa. undeva ceva e greșit în viața de adult.


pildă lexicografică cu orfani

deci dacă cumva cauți cuvântul plight în cambridge dictionary (online), găsești următorul exemplu: Few of us can be unmoved by the plight of the Romanian orphans.

în rest, plouă în oxford peste castelele bântuite și aștept liniștită masa de prânz, probabil niște cartofi copți, dar mai mult cruzi, rondele de morcov fiert, muiate bine-ntr-un sos de smântână făcut fără prea mare pasiune.

și le mulțumim lexicografilor englezi că sunt alături de orfanii din românia.


odă manichiuristei

„la salon” – cosmetică, coafor, „mani-pedi” & alte meschinării – trebuie să mergi umil și tâmpit, apăsat de păcat, alienat; ca la doctor, ca la preot. intri acolo ca ultimul om, cu vopseaua decolorată la rădăcini, cu oja de pe unghii ciobită, cu păr pe picioare, cu sprâncenele prost crescute. în timp ce tipa de la recepție și aia care-ți întinde abil ceara fierbinte au sprâncene tatuate perfect, dezumanizant. trebuie deci să te lași pe mâna lor, să-ți vinzi sufletul, fie ce-o fi, că sunt pe poziții de superioritate, chiar și atunci când îți bagă pe gât kiss fm și le auzi fredonând un guess who sau connect-r, deși înainte o să spună că s-au săturat de aceleași melodii tot timpul. după câteva ore de plictiseală, aceste ființe misterioase și contradictorii, care sunt în stare să-ți maseze divin picioarele, care înțeleg rădăcina încăpățânată a firului de păr și care în general știu să facă din căcat bici, îți redau demnitatea umană. e ceva ce nimeni nu poate înțelege.


ultimele mizerii

înainte să adorm, seara, aud tot. abia atunci îmi dau seama cât de absurd e să-mi aud în miezul nopții vecinii cum se pișă. apoi cum trag apa. mă uit la jurnalul cultural, unde marius constantinescu prezintă decent una-alta, premiul nemțesc al lui cărtărescu, dosarul francofoniei de la dilema cu mircea vasilescu în platou. habar n-am cine e marius constantinescu; cert este că-i știu toată viața de pe facebook, are copil mic, poze cu nevastă-sa lăuză, poze de la aniversări, din chiar miezul casei lor. e, într-adevăr, ceva îngrozitor. nici măcar de o formă autentică, prețioasă de voyeurism nu mai putem avea parte, pentru că totul e deja arătat. știm tot, ne-am plictisit de toate, nu mai putem uita nimic. ca atunci când pui sită la cadă, la chiuvetă și apoi trebuie să strângi din ea mizeriile, părul, reminiscențele, adică exact ceea ce nici nu trebuie să vezi vreodată, ceea ce e făcut să dispară pentru totdeauna pe țeavă.


[o pauză]

cum spuneam și cam acu 3 ani pe vremea asta, când totuși eram mai în putere, crecă trebuie să fac o pauză de vreo lună și ceva de pe blog, ca să-mi scriu și io disertația în pace depresivă, cum se cuvine. mă rog, dacă totuși se ivește vreun subiect nebunesc sau alte necesități, probabil că n-o să rezist să țin în mine până în iunie, ce să fac?!

oricum, de sex reader mă țin în continuare cu sfințenie, că asta e tot ce mai am în viață.

și acum, un interviu:

Care este cel mai mare viciu?
Să fut

Dar cea mai mare meteahnă?
Fut orice

De la ce vârstă fuți?
Time immemorial

Îți place să fuți?
Da

Ce-ți place cel mai mult la actul sexual?
Pula-n pizdă

Dacă ai putea să fuți pe oricine vrei, care ar fi acela?
Orice

Oi fuți?
Dacă oile sunt incluse în mulțimea lui „orice”, atunci da

Cum se face că ești Berbecuț, dar ești de sex feminin?
Când fuți orice, sexualitatea este un factor secundar

La acest viciu se mai adaugă și alte vicii demne de menționat?
Să beau și să fumez, dar cel mai mult îmi place să fut

Crezi că sexul ți-a transformat viața?
Nu, pentru că să fut a fost dintotdeauna viața mea. Deci nimic nu s-a transformat

Preferi oile mai bogate-n lână sau niște culori specifice?
Orice

Pe mine m-ai fute?
Da


houellebecq

a studiat agronomia la institutul național de agronomie paris-grignon și cinematografia la școala națională superioară louis lumière, pe care a abandonat-o înainte de obținerea diplomei, din cauza crizei personale și profesionale cu care se confrunta.

(polirom)

fals motivaționale: și acum să ne simțim mai bine cu noi înșine, sperând că la un moment dat vom avea o scuză bună pentru ratare. etc.


perspectivele copilăriei

în clasa a IV-a mi-am început primul jurnal. îmi amintesc perfect că am notat următoarele: aș vrea să fac sex cu costin [coleg de clasă], doar să nu rămân însărcinată și să nu afle nimeni. plus alte povestiri non-erotice, despre cum m-a dat învățătoarea afară din clasă sau cum am rămas io cu clanța în mână când am intrat în clasa vecină să cer o cretă și toți copiii au râs de mine. (mare chestie.)

apoi la scurt timp, date fiind informațiile compromițătoare amintite, am ars jurnalul, primul meu jurnal. l-am băgat în sobă, filă cu filă. a fost un gest înțelept la vremea aia, la care ulterior, cu oribilele jurnale ce au urmat, nu m-am mai încumetat.

iar până-n clasa a IV-a am fost un copil fericit.

la 6 ani scrisesem deja prima scrisoare de amor.


cugetări în curte la mc donald’s

deci mâine moartă-coaptă trebuie să ajung la bcu. dar cum, cum? când vremea e așa luminoasă, când au pantofi frumoși în vitrine, când la mc se poate deja mânca afară, când au reduceri la anticariat, când ai atâtea de făcut și atâtea presiuni pe cap încât ai senzația că oricum nu te poți ocupa vreodată ca lumea de ele, deci hai să le mai amâni nițel până la acel moment cu adevărat potrivit, binecunoscutul moment care nu vine niciodată – o știm de mult, dar ne place să ne mai alintăm o vreme întru inocență și mirare și să așteptăm cu aparentă încordare clipa ideală, căci, vorba aia sfântă, toate la timpul lor, care cu siguranță și din fericire nu e niciodată acum

eh, e o viață grea și n-avem curaj să fim liberi până la capăt.


despre îmbătrânire

azi dimineață mă pregăteam să merg la doctor – căci se pare că nu-mi pot fi propriul doctor la nesfârșit – să vedem care-i treaba cu tusea asta nebunească, când, cum stăteam în fața oglinzii, observ în breton două (două!) fire albe viguroase. am stat clipe bune în stare de șoc, apoi le-am smuls. căci câte un fir alb răzleț mereu am avut probabil, dar două deodată, alăturate, complice – niciodată, iar asta mi-a pus capac și m-a scârbit profund. toată ziua m-am gândit la cartea lui améry, „despre îmbătrânire” (pe care, cu un tâlc anume, am primit-o acu la 25 de ani, o vârstă despre care am io „teoriile” mele, în fine): oare cum vom percepe, în starea de familiaritate, sincronicitate și intimitate cu corpul nostru, propria înstrăinare (de noi înșine) care e îmbătrânirea?

când citesc undeva tipărit „simone de beauvoir”, ceva îmi vorbește despre o femeie tânără ce sunt eu…

proteza dentară e tragică precum regele lear în câmpie și acela care nu-i în stare să mai muște din carne s-a afundat într-o jale mârșavă.

acest jean améry, supraviețuitor după auschwitz și care s-a sinucis în 1978 într-un hotel (pentru că toți se sinucid într-o cameră de hotel) din salzburg, avea toate datele să devină un personaj, cu viața lui, cu subiectele lui obsesive – moartea, degradarea  etc. (a mai și scris o carte despre sinucidere) – dacă ar fi reușit să-și articuleze puternic ideile și n-ar fi scris atât de prolix, vag, metaforic, „impresionistic” și redundant, deși, da, întotdeauna în prefețe are grijă să-și scuze stilul etc. totuși, din motive obscure, eu îi rămân un cititor răbdător.


bildungsroman (I)

povești complecse, chiar greu de înțeles

înainte de a vizita capitalele și orașele iconice ale lumii, visul meu în viața asta este să poposesc și să scormonesc în micile orășele provinciale ale țării. asta-i perversitatea mea, ca s-o lămurim de la bun început. poate că fascinația conștientă a început cândva cu târgu neamț și înghețata betty cu doar 1,5 lei/cupa, 2 lei/2 cupe și tot așa – până unde nu-mi amintesc, dar știu c-am băgat la exces 2-3 înghețățuri enorme pe zi și a fost bine, iar pe la mănăstirile aferente ne-am distrat mai drăcos ca nicăieri, căci dumnezeu ne veghea și-i cam plăcea și lui să vadă puțină deșănțare prin biserică, căci cui nu i-ar plăcea? apoi delirul acesta bolnav a pus complet stăpânire pe mine. orășelele și cătunele sunt acele locuri unde mai poți găsi american cola și magazine gen „co(o)perative”, iar pentru mine asta e tot ce contează, e bucuria turistică supremă. mi-aș irosi cu frenezie toate avuțiile din chioșc în chioșc, din dugheană în dugheană și-napoi, dar mai ales în cârciuma întunecoasă și râncedă a satului, unde toate poftele își găsesc astâmpăr.

dar iaca că m-am luat cu vorba și am uitat să deapăn frumoasele amintiri și imagini recente, prilejuite de un scurt periplu prin râmnicu-vâlcea, oraș mândru, curățel și luminat la față, unde sistemul de taxiuri este cel mai bine pus la punct din țară și nimeni nu te-nșală la aparat, lol. aici sunt două teatre, ba chiar e și un festival de teatru, dar nu cu de-astea vreau să vă plictisesc, căci alte două locații locuri sunt miezul orașului, sensul său de a fi pe lume: discoteca crystal și muzeul de artă (art museum).

practic nu mai fusesem într-o „discotecă” din clasa a II-a, când eram în prima mea tabără la lacul amara, lângă slobozia (da, adică la sloboz – asta ca să lămurim din nou lucrurile din vreme), și am stat și noi noaptea, poate chiar până la 10 noaptea!, să ascultăm coco jumbo și să ne consumăm primele jalnice amoruri. însă iată că valurile vieții m-au purtat pe unde nici cu gândul nu gândeam și mă trezesc, la început de martie 2012, într-o vineri seară straniu-aromată, în crystal club din rm. vâlcea. lumini hipnotice, spuma mic burgheză a urbei, podoabe sclipitoare, combinate baroc, dar și minimalist, chipuri schimonosite și împietrite, inspirate parcă de bătrânul laocoon, de la durerea ritualică a pantofilor care strâng, cu tocurile lor necruțătoare, de neconceput, a rochiilor mulate care se ridică fatal și rebel și trebuie să le tragi mereu în jos, sub cur, asemenea unui sisif desacralizat, lume fină care-ți scrutează fiecare gest, căci fiecare gest mă trădează, mai ales blugii și bocancii – ei știu că nu sunt una de-a lor, am încălcat tabuul estetic de vineri seară în club, dar răul a fost deja produs și trebuie să duc mai departe coborârea infernală. e party anii ’90 – ce lege a universului a decis ca eu, după aproape 20 de ani, să regăsesc atmosfera coco jumbo, uitată demult pe malul lacului amara…? apoi n-am mai știut nimic. oare voi afla vreodată?


un souvenir de paris


cadoul-bumerang

se apropie ziua unui tovarăș de-al tău. (să zicem, ziua lu răzvan.) și, ca în fiecare an, nu știi ce dracu să-i mai iei. evident, n-ai nici o idee. plus că nu vrei nici să stai o zi întreagă prin magazine căutând cadoul perfect. ei bine, de data asta vin io să te ajut – nu mai trebuie să te dai cu capul de pereți și nici să-ți pară rău că ți-ai irosit banii pentru un cârnat de tovarăș, pentru că eu și vinci (ok, mai mult vinci – să n-avem probleme cu paternitatea ideii) am inventat (mai avem nevoie doar de patentare) cadoul-bumerang. este acel lucru după care tânjești de câteva luni, pe care-l visezi zi și noapte și care într-un fel te-ar face fericit pe lumea asta, dar pe care nu te-ai îndura nici în ruptul capului să dai banii, că nu ești tu prostul nimănui. așa, deci cumperi lucrul ăsta (fie el ce-o fi) și i-l dai la prost și te bucuri pe lângă el de complezență. dar după câteva zile îl rogi să ți-l împrumute și ție nițel, că el îl poate folosi oricând are chef, dar tu…? și-ți faci treaba. (ca să curmi suferința mai repede, poți să i-l ceri chiar din ziua în care i-l faci cadou, că el oricum o să-l aibă de-acu încolo de fapt.) acu, cu cât ești mai abil și mai viclean, cu atât vei putea să ții mai mult cadoul-bumerang. depinde numai și numai de tine! important e să-l prostești pe prost.

dacă vrei să-i faci cadou tovarășului o carte, ai grijă să fie neapărat hardback – numai așa funcționează impecabil efectul de bumerang. (la paperback se îndoaie etc. și nu vrei astfel de complicații.)

răzvan, deci anu ăsta o să-ți luăm asta, pentru că ne-o dorim mult. sperăm să-ți placă și să ne îmbucurăm împreună. (și acceptăm să ne-o dai înapoi, drept cadou (non-bumerang) când va fi să plecăm din țară, căci cartea asta ne va ajuta să ne adaptăm printre străini, trebuie deja să înțelegi și să accepți asta… așa cum și noi te înțelegem pe tine.)

p.s. nu uita că anul trecut ți-am luat deleuze. când ai de gând s-o plasezi acolo unde i-e, etic vorbind, locul?


alte bijuterii indiscrete

o poză rară cu barthes, pe la 17 ani.

[…] the preeminent erotic photograph (but in a completely narcissistic composition) is for me the one of young Barthes on the beach. His torso is shown in luminous nudity. The amorous contact is with the sand, in the languid pose that signals the skin’s call of desire. The punctum of the photograph, its mnemonic suggestion lies, beyond the admitted beauty of the photographed subject, in the memory of the same adolescent body, of melancholic recollections of the beach, of similar despair.

pierre saint-amand, the secretive body: roland barthes’s gay erotics,
articol apărut în yale french studies, nr. 90, 1996


%d bloggers like this: