Category Archives: me & view

*

soc, arbust cu flori
hermafrodite,
cu proprietăți sudorifice.

Advertisements

portret

o fi și gorzo vreun roland barthes.

pe sub25 chestionar cinema cu gorzo. aceleași fade capricii. interesul ăsta inventat pentru plăcerile oarecare ale unei voci oarecare. de parcă am ce să fac cu lista lu gorzo. io sau tu sau orișicine. invenții. falsificări.

(și alș tot barthes se credea.)


posteritate

Screen Shot 2014-01-10 at 00.39.50


despre labă

io nu înțeleg de ce filmul only god forgives se numește only god forgives din moment ce, până la dumnezeu, mai e cineva capabil de iertarea supremă: ryan gosling, împreună cu fățăul său de pepenoaică. de-asta și șterge mă-sa cu el pe jos. regizorul a simțit nevoia, de data asta, să-l ungă pe ryan gosling cu și mai multă sfințenie decât în drive (iar în drive a fost bine cât a fost, a avut măsură). filmul e un fel de twin peaks + blue velvet lipsite de subtilitate (mă rog, asta dacă te duce capu să prinzi toate referințele într-ale spiritualului, căci e un film tare ermetic și sofisticat!). ok, cadre, imagini splendide, dar ce să faci cu ele, numai cu ele? altfel, un film la care am râs mult, grație ridicolului involuntar. sau era parodie serioasă și n-am știut? eh, înseamnă că tre să-l mai văd o dată. una peste alta, pe gosling îl prind rolurile de impotent; nu și alea de filosof. totu până la filosofie – îl trădează fățăul, asta-i problema.

deci dacă zic de câteva ori termenul lesbiancă (+ derivatele sale) sau gheială sau plm, ăștia abia așteaptă să-mi explice că sufăr grav de homofobie, că când ne mai emancipăm, că de-asta suntem la curu europei. ah ce-mi place demența asta.

hai luați d-aicea o cronică la la vie d’adele, apropo de pizdeală, să vă inflamați nițel, că oricum hibernați degeaba lângă calorifer. discuția de mai sus nu se aplică totuși, din simplul motiv că adele nu era lesbiană veritabilă. deci nah. bine, filmu mi-a plăcut, o simplă istorie, jucată excelent de cele două pizde frumoase. frumusețea aia discutabilă, desigur.


von trier

ah această comică modă recentă printre intelectuali – altfel rafinați, ai zice, mari gurmanzi ai cinematografiei – de a-l „desființa” pe von trier.
von trier nu se poate decât singur desființa – dacă despre asta ar fi vorba.
mi-e totuși limpede, încă o dată, și după nymphomaniac (o, acest film despre care lumea se plânge că nu-i porno, că nu „vezi” nimic), că von trier e geniu pur, răvășire, piatră de hotar. la von trier nu-i nici o șmecherie. el lucrează numai în termeni de adevăr. numai cu adevăr.


despre morți…

de ce vă excitați că vine peter gabriel în românia? n-ați văzut cum arată? îl mai recunoașteți? vă mai recunoașteți? este vorba de alt om, alt chip, altă viață. starurile astea trebuie să rămână tinere. vraja funcționează numai în raport cu acel corp tânăr, acel corp viu. restul e o tristă simulare. a, deci vă duceți la concertul lui peter gabriel ca să vă amintiți de vremurile tinereții voastre. atunci vă duceți la o labă. e moda asta scursă a ultimilor ani în românia a concertelor geriatrice. toate epavele vin la noi să cânte, iar noi suntem bucuroși și sentimentali. (asta e, nu toți sunt dave gahan.)

peter-gabriel_2710032b

atunci n-ai cum să nu te gândești la… șansa – absolut necesară unei mitologii, să-i zicem, pop-erotice contemporane – a starurilor care au murit prematur, cum s-ar spune. azi imaginea așa cum a rămas a unui elvis (că tot a apărut de curând în presă „știrea” cum ar fi arătat azi elvis presley), a lui marilyn, kurt cobain, freddie mercury, michael hutchence și atâția alții e revigorantă, e de o vitalitate strivitoare, vibrează. ne aparține, e încântare, e iluzia perfectă și perfect reală. morțile lor timpurii ne apar ca niște necesități categorice. de aceea, zice bernhard în extincție (dar câte nu zice bernhard în extincție? ce lucru teribil rămâne oare nespus de bernhard în extincție?), cu cadavrele, cu morții, cu trupurile și chipurile moarte nu mai poți avea nici o relație; de ele nu te mai leagă nimic; tot ce te lega de oamenii ăștia, de altfel apropiați, era viața. expunerea cadavrului și întreg ritualul mortuar sunt, și pentru mine, fapte de neconceput, de neasimilat, de nerezolvat. nici o clipă în preajma mortului nu vei ști cum să te comporți, cum să-ți gestionezi presupusa suferință, ce mimică să afișezi, ce grimase, ce vorbe să spui. pentru că orice ai face e greșit. nefirescul tău vine din însuși nefirescul fundamental al situației, al întregii regii funerare apăsătoare și, evident, necrofile. atunci cum să nu fii pentru discreția, igiena și bunul-simț ale incinerării?


gura apă

aceeași adâncă și obraznică nepăsare față de celălalt. când nimic din celălalt – din ceilalți, cei străini, intrușii obișnuiți – pe care-l citești definitiv în câteva secunde nu mai are cum să miște ceva în tine. când la rândul tău nu dorești, nu încerci să atragi interesul nimănui, n-ai nimic de oferit, nimic de căutat, asta-i ușurarea, eliberarea, singurătatea.

vocația voyeuristă a lui eugenides de a se planta în universuri intim-feminine; de a intra, pervers și meticulos, ba chiar cu scrupulozitate, în rolul tinerelor, puberelor tulburi. vezi middlesex/marriage plot. iar acum (fără tragere de inimă, plus alte cărți de cărat în paralel), virgin suicides. mă interesează de fapt același joc de-a identitatea, de-a identitatea posibilă, blânda intruziune, înduioșătoarea orbecăială a băiatului în lumea magică a micilor femei, a cosmeticelor lor, a dulăpiorului lor de accesorii și dispozitive secrete care ah formează în spatele draperiilor grele întreaga frumusețe inexplicabilă a acestor stranii creaturi. eugenides e înainte de toate un literat, un filolog deștept care strunește al dracu de bine condeiul, știe, știe cum merge textul, lucrează cu migală, prea conștient fiind probabil uneori – dar din impasul ăsta îl salvează talentul și intuiția.

refuz să dau vina pe „societate”/pe „sistem” pentru nenorocirea personală. nu știu cine-i societatea, cine-i sistemul, ca să am deci înaintea cui mă revolta. totul e-n mine. ceea ce nu face lumea asta mai puțin grotescă și diformă.

cea mai delicioasă chestie pe care am mâncat-o în utima vreme e: curmală umplută cu gorgonzola, apoi înfășurată în bacon, prinsă cu scobitoare și băgată la cuptor, într-o tavă cu hârtie de copt. se lasă nu prea mult, până se rumenește și strălucește baconul, iar din curmale se lasă zeamă caramelizată. cam asta-i viața.


creativitatea continuă

citiți mai întâi mizeriile astea teribile, monumente de prostie, banalitate și naivitate, scrise cu ocazia evenimentului anti-mall, și apoi mai vedem:

Potrivit reprezentantilor Grolsch, Anti-Mall este un proiect prin care artisti necunoscuti incearca sa scoata bani din pasiunea lor, dar „nu este o campanie impotriva mall-urilor”, a subliniat Gabriela Cretu, Global Brand Director la SABMiller.

Ne-au impresionat prin creativitate, dar si prin utilitatea obiectelor pe care le concep. Cateva exemple ar fi […] un economist care confectioneaza bijuterii din materiale neconventionale sau tanara care pregateste accesorii si obiecte decorative din piulite, iar in restul timpului face livrari la domiciliu pe bicicleta”, a declarat brand managerul Grolsch, Andrei Lascut.
(sursa: wall-street.ro)

Grolsch își propune astfel să încurajeze creativitatea colectivă și nonconformismul, în același timp amendând clișeele convenționale cu care ne întâlnim în fiecare zi.

Mai mult decât atât, spiritul locului va fi completat în fiecare zi de formații românești care vor susține concerte: Les Elephants Bizarres, OCS, ROA, Electric Brother, Charlie Boy The Rabbit King, Gojira & Planet H, DJ Bully, alături de trupe experimentaliste.
(sursa: incomemagazine.ro)

felul în care se abuzează de termeni ca „creativitate” și „experiment” (cu tot cu familia lor lexicală) e hilar. totul a devenit de ceva vreme ba creativ, ba experimental, ba ambele la un loc. nefăcând nimic, ești experimental. făcând un gest slobozit, ești creativ. cu alte cuvinte, ești salvat oricum. e bine la toată lumea, e loc pentru toată lumea. uitați de criterii, de spirit critic, de ierarhii; fiți relativiști, fiți experimentali & creativi până la completă uniformizare.

deci cum, nu e o campanie împotriva mall-urilor? păcat. credeam că ne arată, întru veșnică ipocrizie, cum să ne croșetăm hăinuțele în casă.

„creativitatea colectivă” – deci regresăm, regresăm. creativitatea e mai ales colectivă, se știe. dar, în fine, asta explică perfect nivelul „creațiilor” aduse în discuție (bijuteriile handmade din materiale „neconvenționale” – devenite între timp cât se poate de convenționale – care se tot întind ca o ciumă, sau „accesoriile din piulițe”, mmm!).

„clișeele convenționale cu care ne întâlnim în fiecare zi”… vreau să țin minte formula asta, ca să știu să mă revolt la momentul potrivit.

la sfârșit am lăsat pomelnicul de trupe „experimentaliste”, pentru că arta lor e într-adevăr o palmă adusă societății ăsteia convenționale în care trăim. există, văd, un soi de concepție conform căreia tot ce nu e „comercial” (adică să zicem manele sau d-alde connectR et comp.) e deci „de calitate”, valabil artistic; plus creativ și/sau experimental, desigur. imbecilizarea e intensă, suntem proști, naivi și lipsiți de repere. îmi spune o prietenă că de 1 decembrie la eden (palatul știrbei) a fost party cu manele (da’ stai mă că erau din-alea autetice, gen albatros! etc.) și ce s-a mai dansat, ce distracție, ce isterie. păi normal: pentru crema hipsterimii (nu țin să folosesc termenul ăsta, să zicem crema „tinerimii” educate) bucureștene e de-ajuns să atașezi pur și simplu eticheta „ironic” pentru a da drumul la valuri de căcat. or fi manele, dar receptorul e ironic; dansatul pe manele e tot ironic, totul e ironic, deci e safe. manelele sunt de căcat (nu?), dar nu mai sunt de căcat dacă pretinzi că le asculți ironic. adică dacă simulezi ironia. plăcerea manelelor – perversă, vinovată, în cazul ăsta – devine astfel perfect legitimă. pentru că e ironică. dar nici măcar pentru că e ea însăși ironică, nu-i o ironie autentică aici, este pur și simplu o delimitare convențională, ironia fiind, de altfel, o altă noțiune de care se abuzează grosolan, o altă noțiune decăzută. toți suntem, așadar, creativi și ironici. tre’ să fii prost în ziua de azi să nu fii creativ, experimental sau ironic.


oameni frumoși, oameni creativi, ultimii oameni

pe vremuri când eram tânără mai mergeam pe la căcat, că eram și io bucuroasă că ies din casă, că stau noaptea, că văd oameni, că… îmi trăiesc vieața! acu nu mai e cazul, cu greu mă urnesc să merg la un eveniment cu mulțimi și necunoscute pentru că știu deja în mizantropia mea nemernică că va fi de căcat. dar e  străfulgerarea aia diavolească de moment când îți zici, printr-un soi de pseudorevelație extremă, că totuși dacă e mișto; că hai că-i bine, mai faci și tu ceva, uite, ești viu, ieși cu lume, te scalzi și te pierzi nițel în mulțime, bei și fuți. (mă rog, bei și fuți prea bine acasă, deci argumentul e subțire.) în fine, etc. etc. dar treaba e că uit uneori că-s anacronică și futută-n cap și sălbatică la inimă și împrumut din stările altora ca să mă urnesc până la urmă. și așa mi-a fost dat să ajung aseară la hangarul ăla super-mega-experimental, m-am căcat pe mine de toate efectele alea, îți dai seama, pe aeroportul băneasa unde avea concert woodkid, deși cine plm e woodkid, nici nu vreau să știu.

am stat vreo juma de oră să intrăm, poate mai mult, în frig, ceață și uitare; mi-era lene să fac cale-ntoarsă prin mulțimea concentrată. numai lumea bună a bucureștiului, urbanii cei mai stilați și mai exotici și mai excentrici în sensul acelei excentricități banale care a devenit normă. ăștia-s chitiți pă distracție nebună, cum s-ar spune, se vede pe ei determinarea. (e ca atunci când îți propui să te simți bine; ca la aniversări, ca la nuntă, ca la revelion. trebuie să te simți bine. nu se poate să nu te simți bine, nu ești normal dacă nu te simți bine, tre să știi să te distrezi.) lume neconvențională, lume rebelă, lume creativă, lume care are ceva de zis și de arătat. în fine, oroarea tipică. îmi trag mai bine fularul pe față și mă gândesc ce futere e viața asta, îmi degeră picioarele deși am cizme. mă uit apoi la pizdele îmbrăcate estival și experimental, cum ar veni. cred că merită dârdâiala dracului, mai ales că tre să scoți în noaptea asta o serie generoasă de poze cu tine și tovarășii tăi ca să le arăți la sclavi că-ți trăiești viața la maxim.

în fine, după niște tuburi și culoare lăbărite cu tot soiul de efecte ridicole, ajungeai în final în gigantica hazna distopică. iar asta nu pentru că spațiul în sine nu era mișto, ci pentru că dădea pe-afară de populație. iar puhoaiele năvăleau în continuare. singurul mod în care aș fi putut să extrag ceva din experiența asta era să mă droghez înainte. așa da. așa fac față mai bine simulacrului. altfel evident te izbește absurditatea gândului că ai venit să stai pentru câteva ore într-o bubuială autistă, închis și strivit cu alte câteva mii de oameni pe care practic îi urăști, înțepenit chiar, pentru că mersul să-ți iei ceva de la bar sau la garderobă era practic aceeași nedefinită așteptare tâmpă și e comic cum alegem mai tot timpul să transformăm un mecanism elementar de umilire într-un soi de fapt divers și firesc al lumii ăsteia. cum ar fi să stai la o coadă uriașă ca să-ți iei o băutură. cum ar fi să stai la orice coadă ca să-ți iei ceva de mâncare sau altceva. cum ar fi să cobori sâmbătă seara într-o cavernă împuțită de fum și iz de canal din centrul vechi ca să dansezi pe ultimele scursuri muzicale, în semn de libertate, eliberare și de exprimare a sinelui tău viu și tânăr și creativ (pentru că observ acu că toți sunt creativi. faci ce faci și ești creativ. ai idei. scoți pe cur avortonul de idei și ești creativ, îmi place, e mai simplu ca niciodată, cred că a sosit ceasul să fiu și eu creativă!). asta ca să iau ca exemple dintre cele mai mizere situații. un gând ca ăsta îmi face șanț pe creier. deci cum am constatat că era imposibil să ajung la bar, deci imposibil să mă rup de alcool ca să simt și eu vibe-ul atmosferei, m-am cărat degrabă. a fost o aventură kafkiană de mâna a treia să găsesc ieșirea.

apoi m-am dus și am băut ca omu în oraș. în tihnă și veselie.


muzică și versuri

ăștia nu pricep că între muzică și text nu-i nici un raport de necesitate, nu-i nici o logică, ci o asociere pur arbitrară. pe aceleași cuvinte poți pune o infinitate de melodii și viceversa. cuvântul e cuvânt, muzica e muzică. versurile într-un cântec sunt în principiu nule. fie pentru că-s oricum tâmpite, fie pentru că muzica funcționează perfect autonom. dovadă că ne încântă la ureche atâtea cântece ale căror versuri nici nu le distingem, asta ca să dau cel mai la îndemnână exemplu. mai rămâne să-mi spuneți că și anotimpurile lu vivaldi sunt reprezentări muzicale ale anotimpurilor reale.

toți ăștia care citează cuvinte profunde, parabole, ironii, skepsisuri din cântece, toți ăștia care insistă tâmp „da’ ascultă versurile!”. ce vă mai emoționează trubadurii ăștia morți care pun un nichita, un vlahuță pe muzică!


jazzul – boala lui mozart

de unde se vede că talentul n-are nimic de-a face cu bunul-gust. desigur, știam asta deja. dar vreau s-o amintesc, pentru că oamenii sunt în genere proști, naivi și confuzi.

azi la ateneu, alături de orchestra din lucerna & dirijorul james gaffigan, a cântat și celebrul pianist (și compozitor) fazil say. concertul 21 al lui mozart. la cadențe a improvizat gros, cu niște inserții proprii așa-zise jucăușe care-l făceau pe mozart să pară un imbecil. în fine, excesul de zel al interpreților cu personalitate; meteahna ălora care nu știu unde să se oprească. dar încă nu era rău. execuție frumoasă. deși puteam anticipa dezastrul.

bisul 1 a fost mișto. nu știu ce a fost. la bisul 2 a băgat o zahariseală de jazz/blues de restaurant trist de film hollywoodian când se închide programul și localul e gol și un cuplu trecut de prima tinerețe se regăsește ascultând această mizerie ambientală. mă uit la oamenii din sală. mulți dau din cap aprobator, ca și cum abia acum, cu bucata asta, și-a confirmat fazil say forța, asta era proba de foc – blues-ul ăla decrepit și languros. aici și-a arătat adevărata valoare, nu la concertul lui mozart. ăsta dom’le artist, care te trece de la una la alta de nu mai știi de tine!

și încă i se mai putea ierta păcatul. dar la bisul 3 începe cu marșul turc al lui mozart – bietul mozart, l-a futut pe toate părțile, ăsta-i calul lui de bătaie -, sala izbucnește în hohote de râs, delir, frenezie, apoteoză, lumea e relaxată peste poate, rânjesc cu toții bucuroși, căci imediat își și bagă jazzul futut peste superba melodie (și-așa destul de tocită prin reclame, și-așa îndeajuns de ludică și de antrenantă și de accesibilă și de melodioasă și de tot ce vrei – deci ce dracu să-i mai faci?). a ieșit un soi de muzică de desene animate. parodia perfectă, lipsită însă de orice urmă de conștiință.

firește, fenomenul se practică. aceeași poveste și cu berezovsky (iar, pianist excelent, mare virtuoz). dacă nu-l lași să cânte măcar un liszt, atunci sigur o să-ți bage la final un rock’n’roll de să te duci dreacu. ca și cum – interpret și public deopotrivă – tot ce-ai cântat/ascultat până atunci e un calvar odios și în sfârșit vine și izbăvirea, sau recompensa – că doar nu te-ai chinuit degeaba 1 oră-două cu un concert de muzică clasică în toată regula ca apoi să nu primești nimic în schimb. un sloboz pe ochelari, un strop de pișat în gura hlizită, adică… un show pe cinste! acu poți pleca mulțumit acasă, ai simțit plăcere și pe ziua de azi.

[acu e drept că nu oricine strunește așa bine arta kitsch-ului, iar kitsch-ul are desigur splendoarea lui, dar asta-i altă latură a poveștii]


fetișiști

This slideshow requires JavaScript.

și o istorie, din 1955 până în 2011, de la st. petersburg la amsterdam, aici.


all my friends are dead

ah, prea bune albume (preferata mea e nemțăloaica, liebe mutter…!):

(sursa)

This slideshow requires JavaScript.


la mare (un fel de a spune)

blecherblecher cu mama. și dispozitivul. berck-sur-mer, 1930. s-a mai ținut până în ’38.

(photo credit: ernest wichner & suhrkamp verlag)

 


human body

azi am fost la human body. mama către băiețel, despre un embrion: uite, un copil care urmează să se nască. băiețelul răspunde: eu cred că e un copil mort.

am putut vedea secțiune transversală de penis și rect canceros.

am reținut că degetul mare de la mână „are talent” și că cică femeile au mai multe papile gustative decât bărbații.

am învățat că e bine să faci sport și că e rău să fumezi și puteai acolo să-ți arunci pachetul de țigări într-o urnă și apoi să devii un alt om, eu n-am avut ce să arunc, că n-am căzut în darul fumatului și greu de crezut c-o să mă apuc vreodată. în schimb, am darul beției. despre asta nu s-a vorbit la human body. deci nu e așa rău să bei. am ieșit împăcată.

dar nici o revelație, nici o tresărire. suntem cărnăraie pregătită să putrezească, nu vă iluzionați.


și totuși cultura

baz luhrmann e australian și a făcut filmul ăla întemeietor care nu se mai termina, „australia”.

n-am văzut încă gatsby, știu deja ce grozăvie va fi, mă intrigă însă faptul că nu joacă keira knightley, că știam că ea s-a specializat pe ecranizări celebre, ea e noua pizdă intelectuală de la hollywood. pentru că nu contează cât de catastrofale sunt filmele atâta vreme cât au un sâmbure de literatură grea. pe același principiu, când va fi să se facă un gatsby franțuzesc, aleasa va fi, obligatoriu, audrey tautou.

am fost și pe la noaptea galeriilor. îmi amintesc doar niște hârtii lipite pe pereți și una care-mi explica că e un colaj spontan și faze și pe alta care, în chip de statement ideologic, firește, îi schimba progeniturii pampersul. e aceeași mamă nonconformistă care venise chitită să-și alăpteze copilul, același copil, la vernisaj la cantor. și l-a și alăptat. ne-a dat o lecție. ne-a pus unde ne e locul.

data viitoare mă duc și io și-mi schimb tamponul. crecă la street delivery. apoi mai vedem.


de la depeche încolo

cum a fost la depeche? extatic, cum să fie.

playlist curios – cu black celebration, a question of time, halo, home sau when the body speaks – dar ce bine, bucurie.

febră musculară de zici c-aș fi tras la jug. sănătate curată.

au dat prezervative la intrare-n stadion. știau că-i de futut în seara aia.

deja clasica încheiere cu never let me down again. cu dave dirijând puhoiul.

martin, aceeași voce limpede și armonioasă.

ce-ar fi fost depeche fără corbijn?

isteria pozelor și filmatului pe mobil. de parcă nu mai poți gusta plăcerea în mod direct. nu ești atent la scenă, la muzică, la mișcare, la realitate, ci la ecran, la suprafața care mediază. de parcă efemerul și-a pierdut farmecul. de parcă ne e frică să trăim pur și simplu – înainte de toate viața trebuie înregistrată, apoi retrăită nostalgic prin imagini încețoșate, simulacre. „aici eram eu la depeche” a devenit mai puternic decât gustul izbitor al prezentului. nu mai sunt eu aici acum, ci mă aflu deja în viitorul din care mă voi privi pe mine cum sunt aici acum, adică acolo atunci, prezentul nu e decât o serie de momente deja arhivate, de parcă n-are nici o valoare decât odată devenit trecut. ce imbecilizare. ce spaime ridicole târâm după noi.


2007

2007. sasha grey împărțea un premiu cu sandra romain & manuel ferrara la categoria best three-way sex scene în filmul fuck slaves.

2007. primul film al lui sasha grey – homo erectus; rol – cavegirl.

nominalizări & categorii: orgasmic oralist / superslut / favourite anal starlet / dirtiest girl in porn – da’ n-a prea câștigat, că-i concurență acerbă, scoruri strânse, ambiții, intrigi, conspirații, nu răzbești așa lesne. de-asta s-o fi lăsat de treabă, păcat, acu ce-o să mai filmeze kern?


oameni bolnavi

sunt oamenii ăștia care nu se mai pot opri și se lasă îmbătați și sufocați de propriul stil. sugrumându-i și pe ceilalți, firește. oamenii ăștia care intră în mania unor pseudo-variațiuni pe aceleași teme și o duc așa de nebuni, în virtutea unei inerții proaste. ziceam mai demult de ada milea, de exemplu.

acu mi-am amintit de byron. dan byron. cel care aducea un touch exotic în trupa urma cu al său flaut. dacă-l asculți acum în vreun concert ceva, te lămurești imediat de ce a plecat de la urma: pentru că acolo, într-o formație fiind, înconjurat și de alți oameni, el nu avea spațiu să se desfășoare, înțelegi? lui nu-i era de-ajuns să sufle din flaut din când în când, la final de refren, și nici măcar o cadență întreagă pe melodie nu-l mulțumea. nu, el, ca orice monoman, voia să-și bage flautul încontinuu, să sufle, să geamă, să se screamă, să se tăvălească, să ragă – totul din flaut. într-o incantație și o improvizație fără de-nceput și fără de sfârșit, în care, dacă se poate, să nu mai intervină nimeni, sfântul flaut să nu fie întrerupt sau acompaniat de nimic altceva. deci când byron a pus gura pe flaut, gata, ia-ți adio, omu e complet dezaxat, un nevrotic clasic. pe el nu-l interesează muzica, arta, spectacolul, publicul, nu vă lăsați păcăliți. pe el îl interesează doar să nu-i ia cineva flautul de la gură. atât. omu tre să-și facă damblaua, asta-i tot, să-și ducă la capăt – deși acest capăt nu există – masturbarea-i autistă.


dan perjovschi

dan perjovschi mă plictisește de moarte.

ok, am înțeles cu toții despre ce-i vorba. trăim într-o lume rea în care omul [umanul] e abrutizat. din această cauză suntem cu toții triști + nițel autoironici, cât să ne salvăm.

a prins & dezvoltat un anume tip de poantă/meșteșug în care a rămas confortabil blocat. tezismul lui neobosit te izbește peste cap încontinuu ca un ciocan stricat. nu mai e vorba de vreo „trezire la realitate”, pentru că impactul se diminuează cu fiecare grafie de-asta trasă de păr. pentru că nu toate cuvintele trebuie să formeze jocuri de cuvinte. nu toate cuvintele/formele trebuie să rimeze sau să se-nfrățească cu de-a sila ca să iasă mesajul, adevărul. asta-i plictiseala. plictiseala inevitabilă a manierei, spuneți-i cum vreți.

perj


/in between the sheets/

shame 6a00d8341c730253ef0120a747d625970b-800wi

singurătate

shame [steve mcqueen, 2011] / a single man [tom ford, 2009]

 


frați de doliu


zoofilie mascată

Filmul Domestic [regie – Adrian Sitaru] este o poveste despre oameni obişnuiţi şi animalele alături de care îşi trăiesc viața. Un iepure, o găină, o pisică, un câine şi un porumbel trec prin viaţa personajelor principale, influenţându-le evoluţia.

Filmul urmăreşte povestea a trei personaje principale […] şi a animalelor lor, toți forţaţi să locuiască împreună în aceeaşi comunitate a blocului. Fiecare dintre cele trei personaje completează povestea celuilalt, influenţând-o într-o anumită măsură.

[cinemagia.ro]

am deja sentimentul că voi rata un mare film. mare film. iar sălile se vor umple de hohotele generoase ale spectatorilor, oameni obișnuiți, ca mine și ca tine, ca înseși personajele.


vocea autorului

există această lege cum că autorii-creatorii nu știu, nu pot să vorbească despre propria operă. în cel mai bun caz vor scoate diverse banalități, mărunte curiozități autobiografice sau anecdote oarecare ce, iată, au condus la opera cutare. în fine, nimic semnificativ, nimic revelator, decepție. pentru că, desigur, fiecare om, oricât de genial, are dreptul său să emită banalități. pentru că, desigur, nu poți fi genial tot timpul. e un fapt elementar și aparent brutal pe care trebuie, la un moment dat, să-l înțelegem.

vă invit să băgați un ochi la expoziția polidigitații de la victoria art center (oarecum vizavi de cec, lângă biserică), fără să regretați o clipă că nu i-ați auzit vorbind despre ea pe cei ce au gândit-o: șerban foarță, romelo pervolovici sau ion bogdan lefter.

dar printre inocentele și prea puțin interesantele povești de culise ale making of-ului expoziției, printre poante și păreri didactice schimbate de cei trei – între ei sau cu diverși din public (mi-l amintesc pe inginerul petrolist pensionat, grafoman, care tot zicea „ștefan foarță”, încercând să stabilească vagi complicități bănățene, în fine, om bătrân și el), mă gândesc cu revoltă la afirmațiile lui pervolovici (artistul grafic), laș, spunând că el nu e dintre cei care vor să critice societatea; el nu zice că e bine sau rău, el doar arată niște lucruri, dar fără vreo direcție anume, fără vreun statement, cum s-ar zice. el e perfect nevinovat. nici o asumare de poziție – pare incredibil, firește, când băsescu apare reprezentat grotesc cu o unghie imensă în loc de față. la fel și un grup de teroriști, preoți, papa. asta dezamăgire. oricum, expoziție trebuie văzută. e tulburătoare. întruchipări fără chip.

autorul adesea trebuie să rămână mut.

polidigitatii

alte imagini, aici.


cu zâne

continui [cică forma continuu la pers. I sg. nu mai e admisă] seria de note așa-zise nostalgice. în ultima vreme îmi tot revin momente, imagini, figuri și mirosuri din copilărie; de altfel, dintre cele mai obscure, pe care nici nu mai sunt atât de sigură dacă le-am trăit vreodată sau doar mi le fabrică, aproape involuntar, memoria. oricum, una peste alta, ăsta e semnul morții. plus că mai bine să-mi iau răgazul necesar să-mi vizitez trecutul, pentru că-n clipa ceea de pe urmă – fracțiunea ceea inefabilă – mintea o să-mi fie perfect goală; n-o să se dilate timpul și senzațiile, n-o să mi se deruleze pe dinaintea ochilor filmul vieții, ehe, n-o să-mi amintesc de cei iubiți, de mamă, tată sau amant. vid. și probabil o durere fizică cruntă. acu lăsând moartea la o parte (le-am zis deja părinților să mă incinereze, când o fi), io nu prea m-am dat în vânt după citit până pe la vreo 12 ani (și nici n-o să încep acu să vă povestesc cum noi am avut copilărie. nu stăteam pe facebook toată ziua. nici cablu tv n-aveam…! bătrânețe – haine grele. în viață nu faci doar ce-ți place. respectu’ era respect, masa, masă, casa, casă. nu ți-era frică să ieși noaptea pe stradă. nu știa lumea de homosexuali). într-a-ntâia am citit pe bune asta; mi-a plăcut la nebunie, dar tot nu m-a clintit întru lectură; într-a doua am început fram, ursul polar, dar l-am abandonat repede și am pus-o pe mamaia să mi-l povestească dimineața până să plec la școală; într-a treia și a patra am tras ca vita la jug, cu chinuri și spume, să termin robinson crusoe, colț alb și iliada, totul fără sens, fără izbândă, fără perspectivă.

îmi plăcea în schimb să mi se spună povești. întruna. aceleași la nesfârșit, ca să aud iar și iar anumite pasaje pe care le așteptam cu nerăbdare, le anticipam (cam ca la muzica clasică, cum ar veni). replica preferată era din povestea porcului, „ce-ai făcut, nenorocito, că mai aveam o zi și mă făceam om!” iar dacă nu erau cărți, atunci erau caseta audio cu năzdrăvăniile lui nastratin hogea. pusă și întoarsă de sute de ori. firește, le știam pe de rost, deși unora nu le prinsesem șpilul/poanta/morala.

dar cartea cu adevărat tulburătoare a copilăriei mele timpurii am regăsit-o abia de curând. contesa de segur, „povești cu zâne” (de fapt nici nu știu ce-i cu „contesa” asta). basmele erau – sau doar mi se păreau – absolut sinistre, ilustrațiile bizare, când călduroase și intime, când respingătoare, poate chiar cu o anumită hidoșenie a personajelor și a expresiilor lor care mă atrăgea teribil, narațiunea amplă, întortocheată. erau totuși imagini la care mi-era teamă să mă uit (broasca diformă, șoarecele gigantic sau băiatul-ursuleț, cu tot corpul acoperit de păr – un blestem, desigur). sper să dau de ea prin vreun anticariat și s-o aduc înapoi acasă.

This slideshow requires JavaScript.


involuntare

iar mi-am amintit o chestie din obscuritățile trecutului, o chestie abia de curând revelată. eram într-a VIII-a și s-a venit cu ideea ca de serbarea de sfârșit de an, de ciclu, de viață, să se facă un dans d-ăsta al majoretelor cu câteva fete arătoase de la mine din clasă. destinul a decis să nu fiu aleasă, căci nu eram îndeajuns de înaltă. crecă pe moment mi-a părut nițel rău, dar pe urmă m-am simțit ușurată că nu tre’ să mă crăcesc cu pampoanele alea ridicole în fața întregii școli și a profilor.

ok, a venit o tipă – prin profa de română, doamnă serioasă, trecută de mult de vârsta tinereții – care să le antreneze pe cele 6 majorete. adesea făceau repetiții chiar în orele de română, sub privirile încântate ale tuturor. a venit și serbarea, profesori și părinți respectabili își admirau odraslele în dansul acela antrenant, țopăind în sincron, cu foșnetul regulat al clasicelor pampoane. a fost minunat.

dar de curând, habar n-am cum, mi-am amintit melodia pe care dansau fetele, în ochii emoționați ai onorabilului auditoriu, inclusiv profe de engleză: era gen scooter, cu fluiere, ca de antrenament etc., cu o singură replică ca refren: blow my whistle, bitch:

sper să vă placă. tuturor le-a plăcut. evident, asta-i fix ca-n reclama la cursuri de engleză, I wanna fuck you in the asshai că prea am devenit melancolică!


„scuturarea podoabelor”

illustration-for-ilarie-voronca-s-plante-i-animale-1929[brâncuși

și

picasso]

picasso-caine[și copilul tău poate să deseneze așa? și ce dacă.]

 


porci

azi e ziua la români, ziua lu woody allen, face vreo sută de ani, ziua lu sex reader (uite aci ce dorințe nesăbuite avem), l-am crescut p-ăsta micu din greu, cu trudă multă, dar și cu iubire, poate ne-o aduce o cană cu apă când om cădea la pat, cică și bastilia face un 1 an, hai că s-a devalorizat de tot ziua asta sfântă.

în rest gândul mi-e la porcoșenii.

naturalhistories103

bodl_Auct.D.2.6_roll175H_frame14

ignat

bodl_Douce24_roll162D_frame13


cu poze

mâine schimb țevi prin casă, n-am timp de lucruri serioase acuma, așa că zic să ne uităm la poze pentru când o să fim designerii visurilor noastre și o să facem cărți și coperți cu mâna noastră. improbabil, dar cam la asta mă gândesc:

This slideshow requires JavaScript.

[alice in wonderland, pop-up book, designer robert sabuda]

[grimm tales – philip pullman, designer cheong-ah hwang]

[pentru restul, designer e henry sene yee]

a, da, și vreau cartea celor cu probleme de la paris review. pentru că și eu am probleme. deși toată lumea are probleme.


‘don’t scream if you meet a cow’ și alte sfaturi pentru bicicliste

În 1895 în ziarul new york world se publică un articol cu DOs & DON’Ts pentru femei atunci când merg pe bicicletă, pentru că lumea începuse să se teamă că valul emancipării feminine vine pe doo roți.

  • Don’t faint on the road.
  • Don’t wear a man’s cap.
  • Don’t coast. It is dangerous.
  • Don’t boast of your long rides.
  • Don’t cultivate a “bicycle face.”
  • Don’t refuse assistance up a hill.
  • Don’t wear jewelry while on a tour.
  • Don’t race. Leave that to the scorchers.
  • Don’t imagine everybody is looking at you.
  • Don’t go to church in your bicycle costume.
  • Don’t chew gum. Exercise your jaws in private.
  • Don’t wear white kid gloves. Silk is the thing.
  • Don’t use bicycle slang. Leave that to the boys.
  • Don’t discuss bloomers with every man you know.
  • Don’t appear in public until you have learned to ride well.
  • Don’t ignore the laws of the road because you are a woman.
  • Don’t scream if you meet a cow. If she sees you first, she will run.
  • Don’t cultivate everything that is up to date because you ride a wheel.

[restul aici]


%d bloggers like this: