Category Archives: metatext

***

am stat azi câteva ore ca să șterg cea mai mare parte a textelor de aici. orori veritabile. din 2008 și până acu vreo 2 ani, numai orori. mă rog, cu miza lor probabil la vremea aia, cine mai știe, refuz însă să mai înțeleg, să mai aplec urechea la ce, cine eram acum nu știu câtă vreme. din când în când, perpetuu, trebuie să te igienizezi de trecut, să dai povara la o parte și să te arunci în nicăieriul ce va fi să vină. e singura scăpare. sau poate e tot o fundătură.
note ambigue din care nu mai înțelegeam nimic („stări”, „sentimente”, „profunzimi”) sau, dimpotrivă, anecdote pe teme minore povestite și răspovestite pe toate părțile, de m-a luat somnul citindu-le acu în diagonală. pentru că, într-adevăr, cel mai greu e să scrii scurt și la obiect. să tranșezi redundanța. să țintești miezul. fără ornamente și explicitări și incidentale și aparteuri și făcut cu ochiul și hlizeli.
texte reziduale, împănate cu „simpatic”, „savuros”, „delicios”, „drăguț” și în general multă subiectivitate aridă.
peste un an, peste un minut deja, o să detest și retorica de-acum. despre asta-i vorba, acumulare de metehne și ticuri mentale, pe urmă scuturarea de moloz și cultivarea altor derapaje logico-stilistice. exerciții de luciditate, le zicem, dar întotdeauna va fi o luciditate distorsionată. asta-i probabil și salvarea noastră. am lua-o razna dac-am fi infailibili.


>>

„Vezi că nu știi să speli un mort? spuse el. Vroiai să-l îngropi cu murdăria într-însul?”
am scris aci. niște bucăți, ca să nu uit. pomelnice.


morală

„La o vârstă când copiii din alte părți ale lumii sunt preocupați de noile jocuri pe tabletă și de vedetele pop, Malala a devenit un simbol internațional al luptei pentru educație, pentru drepturile femeilor și, în general, pentru dreptate.”

ce e oare greșit – de altfel greșeala cea mai la îndemână, cea mai naivă – în premisele acestei recenzii? (de pe un site ro de succes etc.)

mă întreb și eu simulând naivitatea ce e rău – nu, ce e nefiresc sau condamnabil, citim printre rânduri – în faptul că alți copii, prin alte părți, sunt preocupați de noile jocuri pe tabletă și de vedetele pop.

eh, bine că nu sunt(em) cu toții malala.


^

vara […]
îmi place păsărica

(cezar bolliac)


*

totdeauna am avut senzația că e mai interesant să citești sau să ți se vorbească despre clasicii englezi, victorienii, de pildă, decât să-i citești într-adevăr, să pui mâna pe carte și să tragi de rânduri, de pagini, fără tragere de inimă. pentru mine charles dickens rămâne un caz inexplicabil; discursul critic din jurul romanelor lui e fascinant, henry miller vorbește într-un splendid interviu despre umorul (!) lui. răsfoiește numai vreo carte de-a lui și o să mori cu ea de gât. poate totuși la bătrânețe. sau la vreo… cumpănă a vieții.

cine zicea că pe virginia woolf o păstrează s-o citească când va fi mort? cred că j. b.

dar dintre toate titlurile (necitite) din bibliografia facultății, adesea mă gândesc la jude the obscure al lui thomas hardy. jude neștiutul tradus la noi. jude ăsta pare să fie un mascul veritabil. cândva o să-l citesc.

(de când traduc eu însămi, sunt din ce în ce mai atentă la fiecare formulă, la fiecare întoarcere din condei a traducătorilor buni ce fac frazele să curgă. și mă simt strivită.)


cum să nu fii

cursuri de creative writing, ce enormitate. cum te poate învăța cineva, oricine ar fi să fie el sau ea (așa se zice acum, nu?), să scrii creativ. altfel decât mimând și mutilând creativitatea (neînvățată a) altora.
poate cursuri de professional writing. aia accept. să înveți adică să scrii și-atât (ceea ce nu e deloc lucru puțin). mai departe e treaba ta, e cazna ta.


doamna emilia

scandal mare în lumea teatrului, unde doamna gospodină emilia popescu plânge că criticii-s haini și nu le pasă și că hai să ne înfrățim cu toții.

iată povestea:
membrii juriului de nominalizări al galei premiilor uniter 2014 publică argumentul care a stat la baza selecției.

Criticii Sebastian-vlad Popa, Andreea Dumitru și Ionuţ Sociu comunică publicului şi comunităţii teatrale din România următoarele principii care au ghidat selecţia pentru nominalizările la Premiile Galei UNITER:

– vitalitatea expresivă şi ideatică a creatorilor de a depăşi stereotipiile teatralităţii ca formă de complicitate gregară între artist şi public

– forţa prin care spectacolul dramatic se manifestă ca dimensiune autonomă faţă de prestigiul textului literar, ceea ce, de altfel, este de mult subînţeles şi rareori înţeles

Decurg, din cele de mai sus, următoarele criterii specifice:

– observarea regiei de teatru ca act de gândire care trece dincolo de nomenclatorul de teme morale, îndeobşte întâmpinate entuziast de critica de specialitate: „criza lumii contemporane”, „pierderea identităţii”, „incomunicabilitatea”, „inadaptarea”, „conflictul dintre generaţii”, „dezumanizarea”, „alienarea” etc.

– observarea regiei de teatru ca act de gândire şi de sensibilitate care înţelege omul ca un câmp de contradicţii ireductibile, revelatorii

– se deduce calitatea actorului care-şi depăşeşte propria eficienţă expresivă verificată. Spectacolele nominalizate, dar şi actorii nominalizaţi apar în acest sens juriului nu doar ca excepţii, dar şi ca fenomene rarisime de vocaţie artistică. Sentimentul entuziast şi îngrijorător este acela de a fi identificat valori nereprezentative pentru teatrul românesc de astăzi

– nominalizările de spectacol şi de regie coincid, fără nici o intenţie în acest sens, cu adeziunea reală, numărabilă, cuantificabilă a publicului. Depăşim cu această ocazie şi falsul complex al rupturii dintre ceea ce se numeşte „teatru de artă”, experiment sau laborator teatral şi public.

bun. apoi intră în scenă doamna emilia, isterizată, smiorcăită și pur și simplu proastă, idol al gospodinelor de pretutindeni, maaare actriță a neamului românesc – face roluri fantastice în scheciuri joviale alături de ștefan bănică jr, florin piersic sau la dansez pentru tine. (după scrisoarea asta, vă mărturisesc că mi s-a scurs o lacrimă prin anus.)

Scrisoare deschisă şi complet inutilă către domnul Preşedinte Uniter, Ion Caramitru

Mă adresez dumneavoastră, pentru că ar trebui să verificaţi orice material care apare în presă în numele UNITER-ului, astfel încât să nu permiteţi publicarea unor jigniri la adresa breslei pe care o reprezentaţi.

Pentru «transparenţă» aţi făcut public «argumentul juriului de nominalizări al Galei UNITER 2014». Acest «argument» mă jigneşte atât pe mine, cât şi întreaga breaslă.

Am să explic imediat, dar pentru a evita orice neînţelegere şi suspiciune subliniez că nu comentez în nici un fel nominalizările, întrucât nu am văzut încă aceste spectacole. Aşadar: în mod normal, regulile unei competiţii se anunţă înainte de desfăşurarea ei, nu la final.

Pentru a fi judecate spectacolele, senatul UNITER şi preşedintele, adică dumneavoastră, acordă girul unor persoane capabile de un act critic responsabil. Se presupune că actul critic este argumentat în baza unei cunoaşteri profunde a fenomenului teatral; adică «judecătorii» ştiu ce înseamnă munca unui regizor, actor, scenograf, au cultură teatrală şi sunt în pas cu tot ce se întâmplă la ora actuală în materie de teatru.

Pentru a judeca, trebuie să cunoşti şi să înţelegi fenomenul. Mă îndoiesc că cei aleşi anul acesta în juriul de nominalizări au cunoştinţe minime în ceea ce priveşte truda unui creator de spectacole, fragilitatea meseriei noastre şi nu în ultimul rând sunt conştienţi de consecinţele unor vorbe pompoase şi goale aruncate în spaţiul public asupra noastră.

Într-un limbaj de lemn, cu cuvinte pretenţioase, ce uneori se contrazic (în spatele cărora se poate ascunde orice), acest juriu m-a jignit. Iar dumneavoastră aţi îngăduit asta. Nici un juriu din lume nu are dreptul să-i jignească pe cei care n-au corespuns «criteriilor» lor. Adică, cum???!! Nominalizaţii sunt «fenomene rarisime de vocaţie artistică», iar ceilalţi «valori nereprezentative pentru teatrul romanesc de azi»?! Ori valori, ori nereprezentative.

Domnule Caramitru, cu ce drept îşi permit Sebastian-vlad Popa, Andreea Dumitru, Ionuţ Sociu să mă jignească? Să ne jignească? În baza cărei opere recunoscute îşi permit să anuleze o bună parte a creatorilor români de teatru? A nu fi nominalizaţi de ACEŞTIA e o ruşine? Eu nu gândesc aşa şi consider această afirmaţie un atac la persoană.

Toţi creatorii fac spectacole mai inspirate sau nu, pot fi premiate sau nu, dar valoarea unui artist se confirmă în timp, cu trudă şi tenacitate şi nu e neapărat validată de un juriu. Şi, mai presus de asta, nu poate fi desfiinţată de un juriu.

Expresia «complicitate gregară între artist şi public» jigneşte GRAV atât creatorii, cât şi publicul. Doamne fereşte de succesul de public! Adică, dacă publicul înţelege mesajul unui spectacol, aplaudă performanţa unui actor, se emoţionează, râde sau plânge, asta e o ruşine, un criteriu minor şi superficial??!

Colegii mei de breaslă, «făcătorii» de teatru mă vor înţelege. Domnilor juraţi, poate credeţi că ne puteţi dezbina. Adică noi, «valorile nereprezentative ale teatrului românesc de azi» să fim invidioşi pe «fenomenele rarisime de vocaţie artistică». Nu. Nicidecum. Îi felicit pe toţi cei nominalizaţi, dar refuz această împărţeală suficientă şi absurdă.

Refuz această «ştampilă» pusă de nişte oameni insuficient de pregătiţi, aroganţi şi complet lipsiţi de respect şi dragoste pentru cei care fac teatru.

Sunt mândră de colegii mei, de truda lor la fel cum sunt mândră de minunata mea «complicitate gregară cu publicul»! Nu vreau să fiu altceva decât sunt.

Domnule Caramitru, UNITER ar trebui să fie casa oamenilor de teatru, locul unde ne putem bucura de reuşitele celuilalt, nu un tribunal unde câţiva aşa-zisi cronicari de teatru pun etichete – unele strălucitoare, altele jignitoare. În ceea ce mă priveşte, mărunta realizare a juriului de anul acesta este provocarea unui profund sentiment de dispreţ faţă de aceşti aşa-zişi cronicari.

De-a lungul anilor am participat la Galele UNITER, cu bucurie, am fost chiar şi nominalizată, am participat la campania Artiştii pentru Artişti, ca şi anul acesta, am un profund respect pentru toate iniţiativele şi oamenii ce reprezintă UNITER-ul. Dar, în conjunctura creată, mă delimitez de tot ce înseamnă această instituţie.

În aşteptarea zadarnică a unor scuze publice adresate breslei noastre de către acest juriu,
Cu profundă tristeţe,

EMILIA POPESCU


portret

o fi și gorzo vreun roland barthes.

pe sub25 chestionar cinema cu gorzo. aceleași fade capricii. interesul ăsta inventat pentru plăcerile oarecare ale unei voci oarecare. de parcă am ce să fac cu lista lu gorzo. io sau tu sau orișicine. invenții. falsificări.

(și alș tot barthes se credea.)


un revoltat

„În cultura noastră se discută și există încontinuu presiunea capodoperelor sau rahaturi din astea.” (corneliu porumboiu) – de înțeles acum care e rațiunea din spatele labei cinematografice marca porumboiu. ce ușurare că arta merge de la sine, că arta poate fi și un oarecare orice oricum.

j. eugenides le dă tinerilor scriitori un sfat simplu: să scrie deja (ca) pentru posteritate. să scrie acum și aici ca să rămână, să țintească adevărul etc. etc.


gura apă

aceeași adâncă și obraznică nepăsare față de celălalt. când nimic din celălalt – din ceilalți, cei străini, intrușii obișnuiți – pe care-l citești definitiv în câteva secunde nu mai are cum să miște ceva în tine. când la rândul tău nu dorești, nu încerci să atragi interesul nimănui, n-ai nimic de oferit, nimic de căutat, asta-i ușurarea, eliberarea, singurătatea.

vocația voyeuristă a lui eugenides de a se planta în universuri intim-feminine; de a intra, pervers și meticulos, ba chiar cu scrupulozitate, în rolul tinerelor, puberelor tulburi. vezi middlesex/marriage plot. iar acum (fără tragere de inimă, plus alte cărți de cărat în paralel), virgin suicides. mă interesează de fapt același joc de-a identitatea, de-a identitatea posibilă, blânda intruziune, înduioșătoarea orbecăială a băiatului în lumea magică a micilor femei, a cosmeticelor lor, a dulăpiorului lor de accesorii și dispozitive secrete care ah formează în spatele draperiilor grele întreaga frumusețe inexplicabilă a acestor stranii creaturi. eugenides e înainte de toate un literat, un filolog deștept care strunește al dracu de bine condeiul, știe, știe cum merge textul, lucrează cu migală, prea conștient fiind probabil uneori – dar din impasul ăsta îl salvează talentul și intuiția.

refuz să dau vina pe „societate”/pe „sistem” pentru nenorocirea personală. nu știu cine-i societatea, cine-i sistemul, ca să am deci înaintea cui mă revolta. totul e-n mine. ceea ce nu face lumea asta mai puțin grotescă și diformă.

cea mai delicioasă chestie pe care am mâncat-o în utima vreme e: curmală umplută cu gorgonzola, apoi înfășurată în bacon, prinsă cu scobitoare și băgată la cuptor, într-o tavă cu hârtie de copt. se lasă nu prea mult, până se rumenește și strălucește baconul, iar din curmale se lasă zeamă caramelizată. cam asta-i viața.


un poet dă check-in

un oarecare poet
dă check-in cu noaptea-n cap la
spitalul clinic de urgență bucurești.
gestul firesc.
mai firesc de atât, oamenii sar îngrijorați
să întrebe ce se întâmplă,
căci omul pe fb
e în primul rând
solidar;
abia apoi
o fi
voyeur
autist.
poetul găsește o ultimă sforțare
să atingă degetele
lui
de ecranul mobilului
și să scrie aproape sec, aproape grav „cu mama….”
via mobile.
alți oameni se solidarizează „offffff”
cu șase f.
au trecut de-atunci mai bine de trei ore
nu înțeleg de ce nu ne anunță mai departe
vreau să știu până la capăt,
cu precizie medicală și creștină,
ce-a pățit
mă-sa –
e dreptul meu
de voyeurist
nu se poate să-și bată joc de noi în halul ăsta


„ești un splendid plic cu solzi”

Recurg deci la barbati

savori erotice pentru totdeauna la carti!

aforisme totale bag

urla în urmă, îmi place printre fabrici, sunt oameni

am si interviul cu mine, mulțumesc

nu vreau legea aia

pai crezi tu ca sa invingi monstrul

„un concept nou” că ieșim prea bătrâni

i-am prins aura la emirates airlines

unu d-ăsta onirist cum și trebuie să moară odată

încă mai dă viața pentru ca vorbim despre cât de impropriu e

A venit si Andreea Raicu sa nu-ti vina pofta

Neam prost la reduceri azi

gogol-zizek-freud-munch e frică de vaci. în momentu ăsta

revival sau cum tre să vă zdreliți curu și spatele

Ilinca, fata mortii etc.

bip bip păi normal!

da, forțând limitele detașării

chimia malefica a turnat cositorul topit în apă

ai avantajul, subtire fiind, ca poti rataci

noul pur, cu it-iștii faci si mozart, cumva

nu vreau sa stau asa, claustrofobic, toata ziua.

păi atunci portocale cu preotu personal vorbesc

vă rog supărați-vă

frumos să râzi de pornografie ruseasca cu tot

 adaptare de acord, accept fatalitatea timpului

întrebări fără de seamă

cica ‘pe timpuri’ se taie porcu

da, deci moral ar fi prea simplu. dar adevarat sex

așa dulce-mi place ateneu’ la Urziceni

sunt treaza de flerul lui

îmi plac mult oximoroanele profunde, aproape nemaivazute

N-am citit si am scobit degeaba

sa intri, complet aleatoriu de la capatul sclerozei

Cer cheia de foste sclave, reginele patului și cuptorului

cine face cate 3 piramide sfinte

i-am prins aura la bcu

Anunt pt iubitorii de problema

intrebare de naștere.” th. bernhard, de pildă fără poze

fratii lu toulouse lautrec. trebuie impuscati cu llosa

e un lenovo aproape religios

de la morcovi avem fobie

icoană făcătoare de minuni la bunică-mea în reclama pentru „bagă drujba-n cimitir

ești un splendid plic cu solzi

o zi cu un criteriu mult prea de tot

semn că păsările sunt ce-au fost

o emisiune cu cartof în dialog

stirile atemporale de suspensie…

copulare, nu baltagu si critici, futi si cu maika domnului

cum sa-ti bati femeia cu solzi

cum sa-ti bati femeia cu dobanda totusi

în fine, același timp șocant

se pare că păsările sunt pătrunse de vascozitate si imoral.

cand futi si critici, futi si placeri garantate

Mai bine că mi-aş dori să tragem pentru totdeauna la murivale.

ma gandeam, cand mi-am luat pilula am avut copilărie!

Nu era perpetuu negru

daca va grabiti, meditati cateva zile

plin de picturi și câini fără copii, că tre să stai cu lacrimi în ochi

Ma fascineaza pozitia 69, o fac carte de vizită, îți dai seama

[frumos poem pur și aleatoriu din tot ce-am zis pe fb, prin what-would-i-say]


muzică și versuri

ăștia nu pricep că între muzică și text nu-i nici un raport de necesitate, nu-i nici o logică, ci o asociere pur arbitrară. pe aceleași cuvinte poți pune o infinitate de melodii și viceversa. cuvântul e cuvânt, muzica e muzică. versurile într-un cântec sunt în principiu nule. fie pentru că-s oricum tâmpite, fie pentru că muzica funcționează perfect autonom. dovadă că ne încântă la ureche atâtea cântece ale căror versuri nici nu le distingem, asta ca să dau cel mai la îndemnână exemplu. mai rămâne să-mi spuneți că și anotimpurile lu vivaldi sunt reprezentări muzicale ale anotimpurilor reale.

toți ăștia care citează cuvinte profunde, parabole, ironii, skepsisuri din cântece, toți ăștia care insistă tâmp „da’ ascultă versurile!”. ce vă mai emoționează trubadurii ăștia morți care pun un nichita, un vlahuță pe muzică!


tu ce scriitor ți-ai tatua la găoz?

deci după citit, următorul fapt sexy chic cute savuros delicios (căci pe astea din urmă nu le mai folosește nimeni referindu-se la mâncare) pe lumea asta e să-ți faci tatuaje literare. coperta preferată, autorul iubit, personajul ăla mișto cu care ai ieși la bere, un citat inspirat unduitor pe piele. aci se vede adevăratul amor pentru artă! în fine, am dat peste articolul ăsta pe bookaholic, unde niște găini scriu voit user-friendly și witty despre cărți și alte subiecte grele, bravo lor. autoarea se preface că ia distanță și zice cum că ar fi greu să cântărești ce-i pasiune pe bune și ce-i doar snobism în tatuajele astea, pentru ca apoi să tranșeze chestiunea: dacă faci chestia asta fără să epatezi, atunci e ok, ești deci acoperit, etic și estetic. sau, mai e o strategie, numește-o „guilty pleasure” și dă-i înainte cu mizeriile, că, din nou, ești acoperit. noțiunea de guilty pleasure e cea mai gogomană și mai ieftină perversitate pe care o cultivă animalul urban din clipa în care descoperă și el, rudimentar, la a cincea mână, ironia și autoironia. atunci pizda de om, dezorientat, lipsit de criterii și ierarhii, lipsit deci de educație și conștiință, dar bănuind vag că pe lume sunt chestii de căcat și chestii fine, adică alea rele și alea bune, cum s-ar zice, și aspirând, la fel de vag, din cotineața lui la cultura elitelor, deci pizda asta de om, sfâșiat „între natură și cultură”, incapabil în fond să facă vreo alegere proprie, autentică și pe care, prin urmare, să și-o asume, apelează degrabă la guilty pleasure și rezolvă toate dilemele. iese din căcat și în fața lui, și în fața celorlalți. 

de-aia, un așa-zis intelectual subțire care-i pune pe nor zeatic și pe bach pe același nivel în privința plăcerii pe care i-o produc, pe principiul „fiecare e bun/genial pe partea lui”, e, desigur, mai primejdios decât manelarul onest din fața blocului.

revin așadar la tatuaje. confuziile persistă: deci dacă e un tatuaj discret, ascuns (adică care nu epatează), la inghinale, să zicem, atunci e în regulă. or, miza unui tatuaj, dacă e să fie, e să se vadă, să fie arătat, să fie observat, să nu fie trecut cu vederea, să te izbească, să atragă atenția, să transmită, cum s-ar spune, un mesaj. apoi cică tatuajul e o idee inspirată atâta vreme cât obiectul tatuat, citat etc., are o anumită semnificație pentru purtător. a face toate delimitările astea incerte pe un ton rezonabil e ca și cum ai culege dintr-o hazna căcatul mai puțin puturos. mă întreb ce-ar fi mai valoros – și mai demn, chiar – pe scara asta obscură a auto-stigmatizării (pentru că ce altceva e un tatuaj?): să-mi tatuez o pulă, un desen aleatoriu, o ideogramă chineză contorsionată (care să însemne de fapt „orez”) sau fățăul lui foucault?

o vita


cum să scrieți un poem modern

nu vreau să plec în vacanță înainte de a vă reaminti cum puteți deveni poeți și poete. luna august, luna molcomă a reveriei în care aveți posibilitatea să stați la terasă, să beți un mojito și, de ce nu, să așterneți pe hârtie, un vers, două, trei, apoi inspirația va curge de la sine, căcălău. important e să nu lăsați ridicolul – simțul ridicolului – să vă împiedice, căci acesta-i cel mai mare rău care i se întâmplă omului în procesul de creație! dacă vă țineți de treabă, într-o săptămână gata volumul.

Nu în ultimul rând, vreau să vă împărtășesc, de asemenea, secretul, adică rețeta, poeziei române contemporane. Dacă vrei să fii un poet de succes cu priză la colesterol de adolescente tardive (ceea ce-i de-ajuns, măcar pentru debut) trebuie să spui – mai exact, să povestești – în repetate rânduri, dar cu minimă variație, dacă nu chiar fix la fel, care-s melodiile pe care le ai în playlist la un moment dat (pe Ipod, să zicem, sau, dacă n-ai bani de Apple ori, și mai grav, ești, cum ar veni, anti-Apple, pe rabla ta de mobil, care vine și el cu povestea lui – trebuie profitat de orice detaliu, de orice mizerie, deșeu intim ce te-nconjoară), pe care le asculți pe repeat, obsesiv, pe care le știi pe de rost (și aici firesc e să dai și un vers-cheie), pe care nu le știi pe de rost și, înduioșător, le încurci versurile sau improvizezi unde nu le înțelegi, în fine, drăgălășenii de acest fel. Totuși, nu e bine să rămâi în zona asta a gratuitului oarecum banal; acest stadiu trebuie degrabă consumat, până nu se destramă vraja, pentru a merge la nivelul următor, ușor metafizic, unde, pe același ton trist, egal, sictirit și jignitor de indiferent, să abordezi teme tragice, precum: moartea, viața, viața în doi, despărțirea, singurătatea, nebunia, erosul. Poți începe chiar așa:

ți-am verificat contul de facebook,
mi-ai verificat mailul pe yahoo
că pe gmail nu știai parola
apoi ți-ai adunat câteva haine
sutienul albastru pe care ți l-am luat din vamă (mai știi?)
parfumul scump (ăsta nu era de la mine)
niște cărți (poate rushdie?)
și apoi ai plecat
cred că ai și trântit ușa.
sau poate mi s-a părut.
cumpărăturile de la mega image zac pe hol nedesfăcute
mă uit pe tavanul negru
în căști – lamentoul lui *** [aici bagi cântărețul tău sau al ei preferat]
îl ascult încontinuu de trei zile
să fi fost un semn
cine știe
eu sunt blocat
mă ridic și mă duc să-mi iau o sticlă de whisky
că n-a mai rămas nici o picătură
de la ultimul dezmăț
doar rujul tău vinețiu pe un muc de țigară –
n-ai mai reușit să te lași de când ești cu mine
dar poate acum

Etc. Etc. Dacă reușești, așadar, să te menții în zona asta – firește, am dat doar un umil exemplu și eu – foarte probabil că vei primi și un premiu pentru debut. Bine, se subînțelege că nu e nici chiar așa de simplu – altfel toți proștii ar scrie versuri și ar publica volume. Ideea e să ai un sistem filosofic în spate, îți dai seama, un Weltanschauung închegat. În fine, nu uita totuși că poezia nu prea vinde. Nu mai e respectul care era odată, pe vremea romanticilor. Ăștia nu mai cred în Poet.

Și acum îndrumări lirice pentru tinerele și neinițiatele poete, dar pline de elan și speranță (că până acum ne-am referit doar la sexul vârtos): voi trebuie să scrieți despre ciclu, adică despre ce aveți voi mai de preț. Succesul se va târî la picioarele voastre, atent epilate.

[textul integral, aici]

 


camil petrescu, note zilnice (I)

am citit de curând volumul de „note zilnice” ale lui camil petrescu, apărut într-o ediție oarecare, urâtă, școlărească (îngrijită și toate cele de florica ichim), la editura cheiron, 2008 (pe care, dată fiind grafia specială, am citit-o inițial „creion”, apoi „creiron”, iar apoi m-am lămurit). note când într-adevăr zilnice, când răzlețe și întâmplătoare; oricum, perioada 1927-1940, anii „gestației” lui camil petrescu, cum se spune.

camil petrescu, un tip dificil, chinuit, plin de umori, obsesii și nervozități, un arțăgos. rareori, vorba aia, îți vine să „ții” cu el (așa cum, de pildă, empatizezi într-o bună măsură cu m. sebastian în jurnal, dar acolo e un caz emoțional clar: pur și simplu nu ai cum să nu empatizezi. și aici e și un soi de perversitate – dar despre asta altă dată, despre perversitatea lacrimilor și a „sentimentelor”). și nu ții cu camil petrescu – deși e-n postura ideală să te manipuleze – pentru că își trădează cu ușurință propriile dereglări. pe cât de mult insistă să amintească că scrie notele doar pentru a nu fi desfigurat de contemporani și urmași, pe atât de mult se desfigurează de unul singur – în sensul că mai rău, chiar mai grotesc decât apare în propriile note nici nu e posibil.

dar spun banalități fără consecință, pentru că-n toate astea rămâne, desigur, un farmec anume; doar n-o să-l disprețuim acu pe camil petrescu că și-a dat și el aere de mare filosof. vrei-nu vrei, rămâne o figură seducătoare.

niciodată n-are bani, mereu ajunge la concluzia – mereu ultimă și definitivă – că se va sinucide, niciodată nu are parte de recunoaștere și apreciere, toți au succes și faimă, numai el nu, i-au oprit curentul, iar servitoarea i-a ars și unicul costum bun pe care-l avea, piesele nu i se joacă, surzenia îl copleșește, în fine, o întreagă realitate filtrată parcă printr-o vocație a maniei persecuției.

dar nu-i nici o tristețe aici. pe alocuri strașnic am mai râs.

13 ianuarie 1927. De altfel, dacă nu voi fi jucat în 1927, și încă în primăvară, nu văd nici o altă soluție care să nu fie cerc vițios.
O „însurătoare cu parale” e greu de realizat, în condiții… (Ah, jurnalul acesta o să fie o adevărată pacoste. L-am scris ca să mă scutesc de oboseală și iată că fac note interminabile.) care să însemne o soluție. O fată frumoasă – adică la fel cu cele pe care le-am iubit sărace – și inteligentă e greu de întâlnit, pentru că de la părinți, odată cu averea, se moștenesc și însușirile care au creat-o: prudența, lipsa de sensibilitate, avariția sau spiritul „șmecher” și cu o nevastă „șmecheră” nu văd cum m-aș putea însura. Cu o fată urâtă, fără îndoială că nu m-aș însura, oricâte parale ar avea. Chiar cu planul ignobil de a divorța în doi ani. Doi ani de minciună cotidiană n-aș putea suporta cu nervii mei extenuați. În orice caz, numai liniște nu mi-ar aduce o astfel de căsătorie. Atunci? Ah! […]
Ah, o femeie care să nu fie o ignobilă amantă spirituală, ci o frumoasă și calmă tovarășă senzuală! O bucurie matură de seceriș. Ah, o femeie care să fie atât de puțin frumoasă încât să nu se observe, să-ți lase liniștea, atât de senzuală ca să-ți calmeze nervii, atât de bună camaradă încât, cu averea ei, să poți realiza Etica, Estetica și Sociologia în forme care au devenit obsedante. Fără îndoială, însă, că această întâlnire este irealizabilă, căci împotriva ei stau datele noastre sufletești și materiale.
Hotărât lucru, dintre toate femeile, singura pe care n-aș lua-o de nevastă ar fi aceeași care mi-ar deschide perspectiva unei pasiuni mediocre și stupide, ceva în genul „căsătoriilor din dragoste”.

11 iulie 1931. Mă pasionează boxul. Am plătit bani, cu care aș fi cumpărat o carte interesantă, ca să văd boxul.

12 iulie 1931. A venit Sebastian de la Paris. Toți hotărâți să scoatem o revistă vie.

19 noiembrie 1936. Nu există burlac care să ia masa la restaurant zilnic singur. Când apar singur, parcă sunt un urs… […] Eu, îndeosebi, mă simt penibil singur la masă, într-un restaurant plin de lume. Înțelegi că, în asemenea împrejurări, nevasta devine și o utilitate. […]

[un oarecare, necunoscut, se așază la masa lui Camil Petrescu, ca să-i ceară păreri despre teatru, una-alta – în fine, moment cât se poate de teatral] Am răspuns evaziv, nervos, vag și tot sângele mi s-a urcat la cap. Am înțeles atunci de ce franțujii consideră sfânt repausul din timpul mesei. Nemulțumit de răspunsul meu, de altfel voit idiot, mi-a expus părerile lui. Un ceas și jumătate mi-ar vorbit despre cum ar trebui să se joace teatrul… Simțeam o sudoare rece ieșit, parcă, din nervi, căci nici nu puteam mânca. Din cauza surzeniei, trebuie să-mi întrerup masa ca să ascult, căci nu pot asculta distrat și absent ca acei cu auzul normal. Eram furios pe mine că i-am tolerat se se așeze la masă… de furie mă durea capul. Până la urmă, nu m-am putut stăpâni.
– Ascultă, domnule, nu te cunosc, dar, oricine ai fi, ceea ce faci mă scoate din sărite… Ce cauți la masa mea, dacă nu mă cunoști intelectual? Ești pederast? Și dacă mă cunoști, nu știi că de 14 ani, 14 ore pe zi sunt intoxicat cu teatru?… Tot ce mi-ai spus e o tocătură de a cincea mână după articolele mele. Ce sunt vinovat, ce e blestemul acesta ca, nici la masă, să nu fiu lăsat în pace? Crezi că, după cinci ore de operații, ai dreptul să-i vorbești unui chirurg la el acasă despre ficat cu puroi?


lupta dintre bine și rău

scenariile menite să fie populare și confortabile (căci trebuie să-i oferi lesne privitorului gratificația cuvenită), fie de film, de videoclip sau cine știe, au îndeobște în centru un vechi, de-a dreptul arhetipal, triunghi amoros: gagica și gagicul interzis – adică adevărata iubire -, ea aparținând, de drept, altuia. iar acest altul trebuie să fie cât mai urât, cât mai prost (dar al dracu’ și rău, diabolic chiar) și, desigur, cât mai ridicol și grobian în amorul lui care nu e, se vede bine treaba, iubire adevărată, ci numai posesivitate maladivă. ăștia doi se fut pe la spatele lui, iar noi știm, liniștiți, că e iubire adevărată, mai dă-l în mă-sa pe celălalt, bestie de om ce e, că sigur de la bun început a siluit-o pe pizdă să fie cu el. ecuația se tranșează deci simplu, nici o tensiune, nici o tresărire, nici un gest într-un astfel de scenariu nu trebuie să fie reprobabil, toți sunt acoperiți moral, fiecare-și merită, de undeva de sus, fericirea sau nenorocirea. ah!


mitul lui don juan (proces-verbal)

Buna ziua!
În urma alegerii temei de licență ( Mitul „Don Juan” în literatură) am început să cercetez site-urile în căutarea de noi informații și a unei bibliografii. În urma acestei căutării am avut plăcerea să va descopăr blogul,să vă citesc articolele și să aflu că ați susținut licența pe aceeași temă.
Rugămintea mea este, dacă aveți timp și plăcerea să-mi recomandați o bibliografie în ideea conceperii și descoperiri acestui mit, precum și articole sau lucrări pe această temă menite să îmi îmbogățească cunoștințele și să mă ajute să-mi concep ideea în vederea scrieri lucrări.
Mulțumesc anticipat!

am primit chestia asta pe fb de la o studentă cu șuvițe blonde din galați, iubitoare, firește, de frumos. vorba aia, mă doare mâna să-i dau bibliografia și s-o ajut în vederea îmbogățirii și ajutării conceperii ideii scrierii și elaborării sensibilei lucrări? nu. oameni suntem. dacă noi nu ne ajutăm între noi…


scularea din morți

Când eram și mai tânăr, am scris o cărțulie cu versuri foarte frumoase. Când am început să scriu critică, recenzenții mi-au spus că sunt un poet slab. Adevărul este că sunt și un critic foarte bun, dublat de un bun autocritic.

*

De când a apărut Nu, recenzenții, nepricepând nimic din carte, mi-au spus că sunt deștept, dar neserios. M-au sfătuit să devin serios.
Dar că sunt deștept și neserios e un lucru pe care l-am scris eu însumi, de-a lungul și de-a latul întregii cărți: trei sute de pagini. Ei n-au înțeles că i-am atras în cursă și că nu sunt, în realitate, nici deștept, nici neserios, ci foarte tâmpit și foarte serios.

*

Cum am dovedit a fi un bun autocritic? Păstrând tot ce era frumos pentru mine; dând publicului ceea ce era urât; fiindcă îl desconsider.
Totuși, ceea ce am publicat nu este așa de urât: ceva din soarele spiritului meu iradiază.

*

Îmi pierd vremea cu fleacuri. Ei și? Îmi dau seama cât de caraghios este să scriu despre aceleași și aceleași personagii ale mahalalei noastre literare. Recunosc că e un viciu de joasă calitate.
Dar cine nu joacă table sau tabinet? Cine nu fumează? Cine nu bea o țuiculiță înainte de masă?
Și la urma urmei, de care lucruri importante să mă ocup? De Dumnezeu? […]

Eugen Ionescu, în Familia, 1934

Deschid oriunde Război cu toată lumea și găsesc extazul. Probabil cea mai bună publicistică pe care a dat-o vreodată cultura română. Presa noastră culturală de azi? Ca un azil de bătrâni inerți spre morți și moraliști. Azi suntem cu toții rezonabili, corecți, politicoși și drăgălași. Puneți pe foc dilemele, observatoarele, decâtorevistele, că vi se pregătește ceva.


noii intelectuali

după-amiază într-o grădină bucureșteană unde se fac frappe & limonadă bune. nu pot să mă concentrez la nimic pentru că un playlist se repetă obsesiv și-mi face șanț pe creier. e unu care filosofează pe marginea unor teme abstracte, dar și concrete, precum praf stelar. care rimează cu praf stelar. apoi insistă asupra unor acumulări misterioase de cuvinte, de la introspecție în sus, direct din dicționarul de neologisme. trebuie că e un tip citit, educat, ironic chiar! aproape că mă pune pe gânduri. meditez la viață și la moarte deopotrivă.

norzeatic e mai mult decât un rapper. e un gânditor, un savant, un poet, un înțelept, un erudit, un iluminat. l-a rupt în gură pe guess who, fostul intelectual al poporului din rap-ul ro.

miercuri se întâmplă nu știu ce, iar niște oameni vor citi prin baruri din clasici, dar și din contemporani! norzeatic va rosti din el însuși, vă zic.


supă de pui

în generală, la orele de română, când ne mai rămâneau câteva momente libere, profesoara ne citea din „supă de pui pentru suflet”.

Dacă doreşti să îţi lărgeşti orizonturile, să îţi inspiri un prieten sau să îi predai o lecţie importantă de viaţă unui copil, vei găsi cu siguranţă povestea potrivită în această serie de cărţi, Supă de pui pentru suflet, o veritabilă comoară plină de perle de înţelepciune care trezesc inima şi emoţionează.

[Editura Adevăr Divin]

poate c-aș fi ajuns cineva dacă le ascultam cu atenție! căci toate la vremea lor.

mai au și varianta supă de pui pentru suflet de mamă. cărțile sunt scrise de doi poponari.


un mesaj dur!!!

tocma deschid și o fb-ul și aflu că cică oana pellea, această fiică înțeleaptă a lui dan puric, a postat un mesaj dur pe net. sunt desigur foarte curioasă să văd și eu mesajul cel dur. cel crunt. cel sfâșietor. zice că azi la spectacol au sunat trei telefoane în sală și că îi venea să plece de pe scenă. și că n-a făcut-o din respect. bravo ei. „păcat. mare păcat. trist”, încheie actrița într-o notă și mai dură, după cum singuri puteți remarca uita.

dar când vin ăștia și-ți bășesc pe scenă o piesă d-aia ieftină, în buna moștenire a lu vacanța mare, nu se mai supără nimeni. respectul pentru public nu mai intră în discuție. publicu e prost și înghite bucuros orice. că-i la teatru. care-i demn prin definiție. de la sine. adică regizoru, actorii & co. nu mai trebuie să facă vreun efort în plus. mai dă-l în mă-sa pe public.

numa de curând ce-am fost la o bășină provincială a lu și cu piersic junior la metropolis. cu trogloditu ăla de paul ipate, îl știm cu toții din reclamele vodafone/maximia. acolo i s-a pecetluit cariera. că nici nu merită altceva.

bine, azi am fost la victor ieronim stoichiță. o fericită contrapondere. am luat autograf pe instaurarea tabloului. i-am zis de privire & disertația mea. nu de alta, dar omul nostru, viu, decent, modest și amabil, voia să știe cum și cine-i sunt cititorii. avem totuși un erudit într-ale artei de primă mână.


extemporal

  • quiz 1 – să recunoști romanele după cea de-a doua frază (că așa la prima ne pricepem toți!). romane celebre, desigur. io n-am ghicit nici unul. deși vreo 2-3 le-aș fi putut nimeri.
  • quiz 2 – să recunoști cartea & autorul după copertă. nici aici n-am ghicit nimica. prea greu. prea de tot.
  • quiz 3 – ceva ușor. de consolare. (dar cu premii frumoase. pentru mici colecționari.)

nu e ușor

hai că mă cac pe mine aicea de râs. voi știați că cică cristina nemerovschi, chestia aia mică și tuciurie, a primit amenințări cu moartea când a scos cartea „sânge satanic”? rushdie e mic copil.

‘ți dai seama ce-a fost când a scos „ani cu alcool și sex”. ca să nu mai zic de droguri. doamne, fute-m-aș, apără și păzește.


basm

se spune că odată, pe când un neguțător pe nume jiang ziya vindea făină de grâu, o pală puternică de vânt i-a suflat-o pe toată din mâini. a încercat apoi să vândă cărbune de lemn, dar iarna s-a dovedit una deosebit de călduroasă. în cele din urmă a ridicat ochii spre cer oftând și o pasăre i s-a găinățat în gură.

[mo yan, schimbarea]


neterminate. cu flaubert

încă cea mai bună carte a lui barnes, papagalul lui flaubert,

unde aflăm că flaubert se gândea să-și scrie autobiografia, „unicul lucru pe care îl voi scrie bine, dacă-mi voi asuma sarcina de a o face”, că exista o traducere a sa pentru candide în engleză, deși nu se poate spune că avea engleza chiar la degetul mic  („nu era nici măcar în stare să copieze corect toponimele engleze”), iar că, în privința scrierilor în proză, avea numeroase planuri și proiecte, care mai de care mai exotice: une nuit de don juan; anubis („povestea femeii care vrea să fie futută de un zeu”) sau un roman „flamand despre o fată care moare virgină, cufundată în misticism”.


cu zâne

continui [cică forma continuu la pers. I sg. nu mai e admisă] seria de note așa-zise nostalgice. în ultima vreme îmi tot revin momente, imagini, figuri și mirosuri din copilărie; de altfel, dintre cele mai obscure, pe care nici nu mai sunt atât de sigură dacă le-am trăit vreodată sau doar mi le fabrică, aproape involuntar, memoria. oricum, una peste alta, ăsta e semnul morții. plus că mai bine să-mi iau răgazul necesar să-mi vizitez trecutul, pentru că-n clipa ceea de pe urmă – fracțiunea ceea inefabilă – mintea o să-mi fie perfect goală; n-o să se dilate timpul și senzațiile, n-o să mi se deruleze pe dinaintea ochilor filmul vieții, ehe, n-o să-mi amintesc de cei iubiți, de mamă, tată sau amant. vid. și probabil o durere fizică cruntă. acu lăsând moartea la o parte (le-am zis deja părinților să mă incinereze, când o fi), io nu prea m-am dat în vânt după citit până pe la vreo 12 ani (și nici n-o să încep acu să vă povestesc cum noi am avut copilărie. nu stăteam pe facebook toată ziua. nici cablu tv n-aveam…! bătrânețe – haine grele. în viață nu faci doar ce-ți place. respectu’ era respect, masa, masă, casa, casă. nu ți-era frică să ieși noaptea pe stradă. nu știa lumea de homosexuali). într-a-ntâia am citit pe bune asta; mi-a plăcut la nebunie, dar tot nu m-a clintit întru lectură; într-a doua am început fram, ursul polar, dar l-am abandonat repede și am pus-o pe mamaia să mi-l povestească dimineața până să plec la școală; într-a treia și a patra am tras ca vita la jug, cu chinuri și spume, să termin robinson crusoe, colț alb și iliada, totul fără sens, fără izbândă, fără perspectivă.

îmi plăcea în schimb să mi se spună povești. întruna. aceleași la nesfârșit, ca să aud iar și iar anumite pasaje pe care le așteptam cu nerăbdare, le anticipam (cam ca la muzica clasică, cum ar veni). replica preferată era din povestea porcului, „ce-ai făcut, nenorocito, că mai aveam o zi și mă făceam om!” iar dacă nu erau cărți, atunci erau caseta audio cu năzdrăvăniile lui nastratin hogea. pusă și întoarsă de sute de ori. firește, le știam pe de rost, deși unora nu le prinsesem șpilul/poanta/morala.

dar cartea cu adevărat tulburătoare a copilăriei mele timpurii am regăsit-o abia de curând. contesa de segur, „povești cu zâne” (de fapt nici nu știu ce-i cu „contesa” asta). basmele erau – sau doar mi se păreau – absolut sinistre, ilustrațiile bizare, când călduroase și intime, când respingătoare, poate chiar cu o anumită hidoșenie a personajelor și a expresiilor lor care mă atrăgea teribil, narațiunea amplă, întortocheată. erau totuși imagini la care mi-era teamă să mă uit (broasca diformă, șoarecele gigantic sau băiatul-ursuleț, cu tot corpul acoperit de păr – un blestem, desigur). sper să dau de ea prin vreun anticariat și s-o aduc înapoi acasă.

This slideshow requires JavaScript.


o lume dispărută

mi-am amintit de curând de „controversatul” roman „băgău”, de ioana bradea. eram în liceu când a ieșit și probabil ne masturbam pe sub bancă cu el, ceva de genu ăsta. adică cam în aceeași perioadă în care aveam senzația că bucurenci e culmea jmecheriei și al său mizerabil și absolut accidental „real k” rupe-n două literatura română. (cam greu de zis azi de ce-l numea mircea martin (?) „micul burroughs”, lol; sau era vorba de ionuț chiva? whatever.)

revenind la băgău, singura discuție de oarecare interes literar care se poate construi în jurul acestei cărți începe și se încheie tragic cu celebra frază de deschidere „sunt o doamnă, ce pula mea!”. pentru că, de altfel, aici s-a și încheiat romanul. s-a spus tot ce era de spus, gata, știi tot deja, poți închide liniștit cartea. ce urmează sunt palide și triste variațiuni.

acu nu-mi mai rămâne decât să fac exegeză pe „singur sub duș” și „letopizdeț” și aia e. apropo, s-a aflat, mă, cine a scris misteriosul roman „belle de nuit, aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureștene”, în care zicea că a renunţat la patapievici şi liiceanu în favoarea lu dolce şi gabanna? – alt șut în cur adus artei, vorba aia. cărtărescu, parcă, nu?

tot cu slavici îți faci treaba.

_________

erată: stai că-i „gabbana”, da pe site la editura trei așa zice, „gabanna”, să mor. adică târfa renunțase la filosofie de primă mână pentru adibas & friends.


cum m-am logodit

singurul lucru care mă mai mângâie atunci când îmi amintesc că de fapt mă cheamă iuliana este că pe 21 decembrie, azi, o preamărim pe sfânta muceniță iuliana, cea cu destin zbuciumat – parcă-i scenariu din sade -, că în loc să-și trăiască vieața întru trup și plăceri, s-a logodit de la o fragedă vârstă cu hristos, fără a ieși însă prea câștigată din schema asta, ci doar tăiată de sabie, arsă de flăcări, mă rog, toate lucrurile astea care-l înduplecau până la urmă pe niezo că meriți un loc în calendar:

Sfânta Muceniţă Iuliana a trăit pe vremea împăratului Maximian. Era din Nicomidia, copila unor părinţi bogaţi. Părinţii au logodit-o cu un senator elin, cu numele Eleusie. Logodnicul voia să se facă nunta, dar sfânta n-a vrut, ci a zis: “Nu mă mărit cu tine, până nu ajungi prefectul cetăţii”. După ce a ajuns prefect, sfânta i-a zis iarăşi: “N-am să primesc să mă mărit cu tine, dacă nu treci de la slujirea idolilor la credinţa creştinilor”. Logodnicul a spus totul tatălui ei. Tatăl, pentru că n-a putut să o întoarcă de la credinţa în Hristos, a dat-o pe mâna prefectului, logodnicul ei, ca să o cerceteze după legile romane. Prefectul a dezbrăcat-o de haină şi a poruncit să fie chinuită cumplit şi apoi a poruncit să fie aruncată în temniţă. În noaptea în care a fost aruncată în temniţă, pe când se ruga, s-a apropiat de ea, în chip de înger, duşmanul nevăzut al tuturor oamenilor, diavolul, şi a îndemnat-o să jertfească idolilor, ca să scape. Sfânta l-a alungat şi l-a făcut să mărturisească, chiar fără voia lui, cine este.

A fost adusă din nou în faţa prefectului, dar a rămas neclintită în dragostea pentru Hristos. De aceea a fost aruncată într-un cuptor încins tare, care cu minune, cuptorul s-a răcit. La vederea minunii, cinci sute de bărbaţi împreună cu o sută treizeci de femei au crezut în Hristos şi au fost tăiaţi îndată cu sabia. Iar muceniţa a fost supusă din nou la chinuri; dar arătându-se mai tare decât toate aceste încercări, a fost tăiată cu sabia.

Era sfânta de 16 ani când a fost logodită de părinţii ei cu Eleusie; iar când s-a logodit cu Hristos prin mucenicie era de 18 ani.

tool-IMG


vedeți-vă de treabă

deci stați mă liniștiți că editurile de la noi o duc bine-mersi. sunt și ele o industrie propriu-zisă – exact ca oricare alta (deși un cristian ține să diferențieze – undeva în mintea lui – producția de carte de aia de cârnați, de exemplu, cea de carte fiind superioară, logic, pentru că e mai nobil să citești o carte decât să mănânci un cârnat, cârnatul aici stând ca simbol al binecunoscutei manelizări care a cuprins românia în ultimii ani, cum le place unora să se văicărească fatalist, dar nu chiar, că uite mai avem câte un gaudeamus care e o oază de idealism și fericire edenică, „un loc unde oamenii vin fără să fie animaţi de dorinţe de profit sau de sete de putere”, poetizează pe lângă realitate cezar paul-bădescu într-un articol cel puțin ridicol, în care mai avea să ne spună că banii nu contează în viață).

vânzările au fost considerabil mai mari decât în anii trecuți, iar sâmbătă au avut număr record de vizitatori, deci hai să revenim cu picioarele pe pământ. humanitas a rupt iar cu pleșu, boia & co., cu tot cu reducerile aproape inexistente, de 2-3 lei la carte. rao a tronat în propriul univers de kitsch și somptuozitate ieftină, baricadându-se într-o fortăreață de plastic, cu reduceri infime (deși oricum n-au mai scos de o groază de timp niște literatură de oameni, c-au văzut că le merge excelent cu căcat pentru aventurieri și adolescenți loviți în cap; iar dacă nici nu-și plătesc traducătorii, e și mai bine, ies pe plus fără nici un efort). nemira, aceeași isterie fără margini, culminând cu soborul de preoți și slujba aferentă.

dintre editurile mari, poliromul rămâne exemplul maxim de meschinărie și zgârcenie tâmpă. cu un stand minuscul și, evident, supraaglomerat, cu cărțile înghesuite vai de morții lor, cu aceleași ediții banale spre foarte urâte. n-am văzut în viața mea o carte care să arate frumos, subtil, cu stil etc. la polirom. iar acu că l-au publicat pe tudor chirilă, s-au aranjat pentru o vreme (până mai scoate mihaela rădulescu o carte), la câte pisde umede erau la lansare pentru autograf. ok, la aspect, paralela 45 suferă și mai mult, dar măcar la ei ai un raport onest preț-calitate/estetic. 15 lei foucault, 10 lei deleuze & guattari sau baudrillard. pe bune acuma.

aș zice că singurul stand unde am observat și preocuparea pentru decor & atmosferă a fost vellant, o editură relativ mică, dar cu personalitate. nu am reușit să dau peste idea, care rămâne în continuare printre preferatele mele – o fi fost probabil înghesuită prin vreun cotlon la etaj, pe margine – păcat de cărțile alea puține și mișto pe care le scot. tot ascunsă era și editura tact – care-a scos gramatologia lui derrida, iar de curând deleuze cu cinema.

o surpriză plăcută a fost totuși că polirom a publicat anul ăsta, tradus pentru prima dată, capellanus – despre iubire, ediție bilingvă, biblia întreg evului mediu într-ale iubirii curtenești & co.

deci să stea și paul-bădescu liniștit, gaudeamus e în primul rând despre profit.

iar la final, niște poezie, că nici mercantil la infinit nu poate omul să fie… tot la poezie și la valorile spirituale se-ntoarce!

Eu stau şi scriu poemul care fute-n gură.
Eu stau şi scriu şi uite că te fut în gură.
Eu stau şi mă gândesc că ştii că meriţi să te fut în gură,
că dacă ştiai că nu meriţi
nu mai citeai poemul care fute-n gură politicianul român…
Nu-i aşa? Nu?

[sgb, poemul care fute-n gură politicianul român (fragment)]

restul poemului e din ce în ce mai prost și mai trist, vă invit deci să-l citiți, că poate eu greșesc. sgb are senzația, ca și un cristian cu morții mă-tii, că verbul a fute, folosit cu îndârjire și ostentație în scopuri poetico-politice, va ultragia lumea literară, va fi, ce să mai, o nouă fântână a lui duchamp, o nouă pulă avangardistă etc. oamenii ăștia trăiesc într-o defazare perfectă, în universul lor autist de războaie și revolte împotriva unor dușmani inventați.


%d bloggers like this: