Category Archives: movie-like

despre labă

io nu înțeleg de ce filmul only god forgives se numește only god forgives din moment ce, până la dumnezeu, mai e cineva capabil de iertarea supremă: ryan gosling, împreună cu fățăul său de pepenoaică. de-asta și șterge mă-sa cu el pe jos. regizorul a simțit nevoia, de data asta, să-l ungă pe ryan gosling cu și mai multă sfințenie decât în drive (iar în drive a fost bine cât a fost, a avut măsură). filmul e un fel de twin peaks + blue velvet lipsite de subtilitate (mă rog, asta dacă te duce capu să prinzi toate referințele într-ale spiritualului, căci e un film tare ermetic și sofisticat!). ok, cadre, imagini splendide, dar ce să faci cu ele, numai cu ele? altfel, un film la care am râs mult, grație ridicolului involuntar. sau era parodie serioasă și n-am știut? eh, înseamnă că tre să-l mai văd o dată. una peste alta, pe gosling îl prind rolurile de impotent; nu și alea de filosof. totu până la filosofie – îl trădează fățăul, asta-i problema.

deci dacă zic de câteva ori termenul lesbiancă (+ derivatele sale) sau gheială sau plm, ăștia abia așteaptă să-mi explice că sufăr grav de homofobie, că când ne mai emancipăm, că de-asta suntem la curu europei. ah ce-mi place demența asta.

hai luați d-aicea o cronică la la vie d’adele, apropo de pizdeală, să vă inflamați nițel, că oricum hibernați degeaba lângă calorifer. discuția de mai sus nu se aplică totuși, din simplul motiv că adele nu era lesbiană veritabilă. deci nah. bine, filmu mi-a plăcut, o simplă istorie, jucată excelent de cele două pizde frumoase. frumusețea aia discutabilă, desigur.


von trier

ah această comică modă recentă printre intelectuali – altfel rafinați, ai zice, mari gurmanzi ai cinematografiei – de a-l „desființa” pe von trier.
von trier nu se poate decât singur desființa – dacă despre asta ar fi vorba.
mi-e totuși limpede, încă o dată, și după nymphomaniac (o, acest film despre care lumea se plânge că nu-i porno, că nu „vezi” nimic), că von trier e geniu pur, răvășire, piatră de hotar. la von trier nu-i nici o șmecherie. el lucrează numai în termeni de adevăr. numai cu adevăr.


și totuși cultura

baz luhrmann e australian și a făcut filmul ăla întemeietor care nu se mai termina, „australia”.

n-am văzut încă gatsby, știu deja ce grozăvie va fi, mă intrigă însă faptul că nu joacă keira knightley, că știam că ea s-a specializat pe ecranizări celebre, ea e noua pizdă intelectuală de la hollywood. pentru că nu contează cât de catastrofale sunt filmele atâta vreme cât au un sâmbure de literatură grea. pe același principiu, când va fi să se facă un gatsby franțuzesc, aleasa va fi, obligatoriu, audrey tautou.

am fost și pe la noaptea galeriilor. îmi amintesc doar niște hârtii lipite pe pereți și una care-mi explica că e un colaj spontan și faze și pe alta care, în chip de statement ideologic, firește, îi schimba progeniturii pampersul. e aceeași mamă nonconformistă care venise chitită să-și alăpteze copilul, același copil, la vernisaj la cantor. și l-a și alăptat. ne-a dat o lecție. ne-a pus unde ne e locul.

data viitoare mă duc și io și-mi schimb tamponul. crecă la street delivery. apoi mai vedem.


/in between the sheets/

shame 6a00d8341c730253ef0120a747d625970b-800wi

singurătate

shame [steve mcqueen, 2011] / a single man [tom ford, 2009]

 


fashion și thanatos

azi îmi verificam mailul pe yahoo când în dreapta îmi apare lana del rey cu reclamă la h&m. tristă, abătută, întunecată, mortuară, cu ochii aduși pe/de spate, că m-am și speriat – „lana del rey poartă colanți”, „lana del rey poartă rochie tweed”, „lana del rey poartă pulover de angora” (sau cum se numește materialul ăla oribil pufos flocos), fix model de pulover de care poartă toate tipele din twin peaks, cu fustă. (pentru că în twin peaks e mereu frig și se întâmplă lucruri bizare.) în fine, m-am întristat și io și mi-am zis în gând, ok, ok, mă duc și-mi iau și io colanți d-ăia că altfel sigur ceva rău mi se va întâmpla. totuși, stați liniștiți, fraților, sunt doar niște cârpe de la h&m, de ce atâta trufie funestă, atâta mister, păr bufant și iz de nebunie neînțeleasă. e mai mult decât pot îndura ochii mei, vă rog, lăsați-mă în pace!


supremația filmului european

da, deci fiți pe fază c-a-nceput bășinosul de festival de film european – să vă spun și de ce e bășinos: pentru că, cum cu pseudo-ironie ne-a explicat știrista protv la deschidere (cu minunatul „le havre”, de altfel – n-am ce zice -, iar în fața mea a stat antoaneta ralian), filmul european (care acoperă o categorie perfect uniformă și eterogenă, firește) nu e nici film american, nici indian! (care film american și indian este, și el, o categorie unitară) deci dupe ce conștiința europeană s-a căcat pe cinematografia americană, pentru că dă bine, începu și festivalu.

ieri, prima zi. am înghițit două filme execrabile (bine că am „acreditare”, că nu dădeam bani pe asemenea mizerii și mă duceam la mc și-mi luam meniu sau cârpe de la h&m), deși puteai intui dinainte că vor fi proaste, da mereu zici să nu fii nemernic by default și să-ți deschizi inima din când în când, că cine știe.

„pur” este probabil primul film nordic slab pe care-l văd. rețeta dezastrului: lasă un regizor femeie pe la 30 de ani să-ți facă film cu mozart care-ți schimbă viața, iar apoi îți mai și dă-n cap cu niște cărți, să fii sigur c-ai înțeles că-i un film bun, fin (kierkegaard, schopenhauer, bourdieu). acu, nefericirea a fost și una conjuncturală. o bună parte din film mizează pe muzică (iar pentru asta a adus acolo ditai orchestra serioasă): câteva hituri din mozart și beethoven. numa că sonorizarea la studio s-a căcat pe frumoasa muzică la modu grosolan – s-a auzit încontinuu distorsionat, „tremurat”, de parcă ascultam ironici muzică clasică. cum experiența receptării era deja compromisă, faptul că vitele din sală butonau zgomotos mobilul, că vorbeau la telefon sau că telefoanele tot sunau, iar unii s-au mai și certat pe tema asta, vă spun sincer că [acest fapt] m-a bucurat profund. a fost parodia perfectă. morala filmului – ca să revenim unde trebuie – e că, dacă ești nebună la cap, mai bine stai în banca ta (și plângi pe recviemu lu mozart) și nu te fute cu dirijori, că uneori poate să iasă bine, alteori rău.

și totuși cum era să știu că filmul ce avea să urmeze, „goethe!”, la eforie, va fi cu mult, mult mai prost? atât de prost încât e genial, m-am căcat pe mine de râs, în timp ce mă gândeam emoționată cum să-i împușc pe toți din sală, pe toți inocenții ăia urbani care au aflat la finalul filmului anecdota cu valul de sinucideri post-werther și au băgat-o pe revelație zgomotoasă. filmul a fost, cum să spun, nemțesc – deci calitate garantată, nu moloz de hollywood, să ne-nțelegem! glumițe și scenariu mai mult decât previzibile, dar pentru a fi sigur că nu ratezi nimic din distracție, muzica din film, ca de crăciun, ca de walt disney așa, îți indica tot – ce reacție să ai, la ce să te aștepți și în general te asigura că totul o să fie bine, în ciuda tragicomicelor buclucuri în care intră tânărul pămpălau goethe.

în fine, filmul a fost atât de imbecil, încât nu are sens să mai insist. (totuși, dacă ești o vită drăguță, s-ar putea ca filmul să ți se pară încântător și jovial.) altceva trebe discutat: să mor io dacă am văzut vreodată un film bun cu temă (biografic-)literar-artistică, ca să zic așa. zi-mi un film decent despre un scriitor, un pictor, un compozitor, om de știință, plm. de ce e greu să-ți iasă așa ceva? pentru că se deschid 2 capcane tipice: ori îl fetișizezi, îl hiperbolizezi și, ca regizor, abordezi subiectul cu umilință și atunci îți iese un poet care vorbește numai în versuri și ale cărui gesturi, oricât de banale, sunt în permanență simbolice, chiar și când se cacă (deși el sigur nu se cacă, pentru că e artist), sunt mereu în profundă și necesară legătura cu opera lui; a doua posibilitate e să-l fuți și să reprezinți figura geniului sub semnul imbecilității, să-i arăți prostului din sală că goethe, că einstein, că cine vrei tu, e, frate, la fel ca tine, e unul de-ai tăi, deci fii tâmpit în continuare că te vei salva; și atunci ni-l arată pe geniu scobindu-se în nas, căzând hilar în fața tuturor, batjocorit și umilit de profesori, de superiori sau de tovarăși (dar noi știm mereu, avem acest confort psihologic, că toți aceștia sunt de fapt adevărații imbecili și și-o vor lua pentru aroganța de care dau dovadă, deci încă o dată putem sta liniștiți în fotoliu, căci dumnezeu nu va lăsa lucrurile neîndreptate).

apoi am băgat-o în centru pe bere nemțească, căci fu o zi de grea încercări. azi e „play” de ostlund la eforie, deci mergem la sigur (nu mai e nici o distracție așa), plus finala cupei angliei, chelsea cu liverpool. plus zioa bărbatului, ziua în care femeia n-are voie să-i spună „nu” bărbatului (care bea bergenbier).


the good with the evil


„midnight in paris” sau ultima fază a sclerozei lui woody allen

acu că am văzut, cu mare greutate, și ultimul woody allen, midnight in paris, despre care „unele voci”, aparent conștiente de sine și de decăderea sclerotică în care se scaldă de ceva ani buni woody allen, susțineau că gata, vine cu… altceva, că nu-i chiar cine știe ce, dar ar fi o reabilitare acolo, deci văzând semi-mizeria asta de film, mi-a venit boala pe multe alte lucruri și viață în general. despre film e prea la cald să vorbesc și încă mi-e greu să înțeleg altfel decât prin fatalitatea patologicului naivitatea și stilul imbecil cu care ne izbește woody allen de ceva vreme, deși pe mulți reușește să-i păcălească folosind, în modul cel mai evident și strident, vechile-i trucuri-scheme-retorici-principii-logici, cum vrei să-i zici.

de fapt, nimeni nu îndrăznește să recunoască că ultimele lui filme sunt pur și simplu de căcat, n-ai ce fir să mai despici dacă 1. ai un minim de conștiință și cultură cinematografică și 2. ești un așa-zis fan woody allen, adică știi cam ce filme făcea în anii ’70, să zicem, și încă mori după ele și mai știi și cum scrie omul și eventual îți place, deși în textele lui manierismul e și mai… supralicitat, dacă mi-e permisă o asemenea exprimare, și prin urmare trebuie, cred, consumat în doze mici.

și pentru că nimeni nu vrea să recunoască că filmele lui recente sunt atât de slabe, a apărut – vezi prin recenzii și bloguri – un penibil discurs, al îngăduinței, al duioșiei și concesiei prietenești, totul însă pe fondul confortabil al pseudo-simțului critic (cum altfel?): știm că nu e în cea mai bună „etapă de creație”, dar filmul ăsta (oricare dintre astea noi) parcă aduce cu woody allen pe care-l știm cu toții… parcă ne amintește de replicile „alea”, de personajele lui care l-au consacrat, parcă pizda mă-sii, deși e clar că undeva nu e doar o fisură, ci un hău de netrecut între autenticitatea discursului lui allen de acu 30-40 de ani și vagile imitații de azi ale propriilor mecanisme care, ca atâtea lucruri pe lumea asta, nu funcționează o veșnicie.

revenind la midnight in paris, nu ai cum să fii woody allen și să nu-ți dai seama încă că nimeni, dar nimeni de pe pământul ăsta și nu numai nu te poate „imita”. nevrozatul (lui) woody allen a devenit o marcă, un tip psihologic pe care probabil nimeni nu va mai fi în stare să-l reproducă, să-l reprezinte, să-l „impersoneze”. efectul încercărilor de genul ăsta? îl vedeți în midnight în paris și l-am mai văzut și m-a iritat la culme și în whatever works. nu i-ați da în cap lui owen wilson (gil)? eu da. mi-a făcut șanț pe creier tot filmul, pentru că îl juca pe woody allen boemul-artistul-stângaci&co., plus tonul, expresia feței, gesturile, modul de articulare a cuvintelor, totul era o copie nemernică.

de fapt, filmul e compromis din concepție, am impresia. nu poți vorbi – nu ai voie! – despre parisul anilor ’20 sau cel din belle epoque înglobând și reciclând – nici măcar cu intenții mega-hiper-ironico-parodice, ceea ce oricum nu-i mai iese lui woody allen de data asta – numai și numai clișee, până la îngrețoșare. dacă erai mare pasionat de interbelicul boem parizian, după filmul ăsta nu vei mai fi. tușa groasă dintotdeauna i-a plăcut lui woody allen, dar i-o tolerai, pentru că știa să dozeze nuanțele, acu nu, frate, îți îndeasă molozul pe gât o oră jumate. faptul că într-o oră jumate îmi înșiri cu maximă ostentație ceea ce știm cu toții că forma boema pariziană a vremii, cuplul fitzgerald, hemingway (foarte prost gândit și construit personaj, vorbind exclusiv în clișeele scrierilor lui), picasso, gertrude stein, dali, bunuel, man ray (cu ăștia 3 e una dintre cele mai jalnice scene ale filmului), t.s. eliot, cocteau sau mai vechii toulouse-lautrec, gaugain sau degas, plus alții doar menționați, toți ăștia susțin tema scriitorului în film. scriitorașul incert față-n față cu marii maeștri, care, desigur, nu și-i poate proiecta decât prin filtrul lecturilor (deformatoare? naive?) și al imaginarului anecdotic care învăluie inevitabil o asemenea epocă. să zicem că accept parada asta de nume și figuri, sperăm voit schițate superficial, din care eu, fie că-s cunoscător, fie că-s un dobitoc, nu mă aleg cu absolut nimic, zero plăcere.

deci acceptăm jocul ăsta infantilizant dintre lumi, realități și ficțiuni, de dragul amuzamentului facil. trecând însă de partea cealaltă a poveștii, a „observației socio-psihologice”, ca să zic așa, raporturile dintre personajele „reale” ale filmului sunt complet aberante, trasate cu o tușă și mai groasă și tot insistă pe ele, că poate n-ai înțeles. umplutură, umplutură, redundanță, discuții pentru imbecili, lipsite desigur de gratuitatea „aia” absurdă tipică lui woody allen; poate numai urme vagi de așa ceva. iar eu m-am umplut de energii negative. ultima juma de oră am văzut-o pe fast forward, căci nu se mai putea, îmi era jenă să mă mai uit.

filmul ăsta nu funcționează, e complet greșit și dacă-l iei drept o simplă farsă, o parodie, o „comedie romantică”, ce vrei tu. pe orice parte l-aș întoarce, pe seama oricărui tip de intenție l-aș pune, din orice perspectivă l-aș privi, rezultă un film întristător de slab, care nu te poate păcăli o clipă. hai că deja dau pe-afară de silă.


ochiul maro

citind azi despre niște chestii pe care nu le știai despre penisul tău, am dat și peste niște imagini șocante cu afecțiuni oculare de pe la 1800-1900, care l-ar face invidios pe thom yorke sau pe victor brauner. sau pe van gogh. sau pe oedip. sau pe vecinu ăla prost din păsările lu hitchcock sau chiar și pe mă-sa lu psycho. sau pe elephant man:

 


%d bloggers like this: