Category Archives: socioschizo

vieți sănătoase

ăștia care țin să tot amintească lumii că sunt familiști „convinși” sunt exact primii care-și vor înșela nevestele. și nici nu poate fi altfel. căci pentru ei imaginea familiei reușite înseamnă să-și respecte nevasta („e mama la copii”) și să pună zlinic pe masă ce-i de pus pe masă. iar când ajungi să-ți respecți nevasta e limpede că nu mai ai cum să fii și îndrăgostit. pentru asta, futai și copilărire, e amanta. dar e ok și aici, că amantele-s multe de-a lungul vieții, da’ nevasta-i numai unatot la ea și ciorba ei te-ntorci. cercul se-nchide, ecuație rezolvată.

pentru că tot citeam un motto zilele astea al unui soi de amic din copilărie (costeliv până prin adolescență, acum pe la vreo 30 de ani, umflat și tatuat, profesor de sport în dubai, în fine): „bărbații slabi își fac amante; bărbații puternici își fac familii fericite.”

 

Advertisements

întâlniri

exact acum, într-o dimensiune paralelă, echipa de fotbal feminin a coreei de nord joacă cu echipa de fotbal feminin a americii. la campionatul mondial din canada.


/

e de-ajuns numai să te uiți la fețele celor veniți, înfiorător de mulți, la marșul antenei (la plimbare, cum zic ei). adunarea întru martiriu a acestor otrepe mediatice îmi amintește că-i nevoie de un gest radical, de altfel singurul gest cu noimă în contextul ăsta.


*

odioasa și irezistibila manie a părintelui de a se „mândri” cu reușitele copiilor. cu cât se laudă (ah, lauda; în fața vecinilor, rudelor, colegilor) mai tare, cu atât înțelege mai puțin din reușita invocată, din viața propriilor copii și din viață în genere. viceversa, desigur, numai în logica asta se dovedește dureroasă să zicem ratarea ori nenorocirea copiilor – căci ce va spune părintele în fața vecinilor, rudelor, colegilor, cum va îndura rușinea, revers necesar al patimii lăudatului?

în noiembrie anul trecut am primit o amendă abuzivă de la jandarmerie (am dus pe stradă o sticlă de bere la gură). n-am plătit-o, firește. acum primesc somări de la anaf că o să mă execute pentru suta de lei neplătită. mă amuz, căci eu n-am bunuri, nimic al meu, nimic pe numele meu, sunt a nimănui și nimic nu-mi aparține. rămâne deci să fac muncă în folosul comunității. aștept cu inima deschisă.


advertising

dintre ororile zilelor noastre nu încetează să-mi paralizeze mintea secta publicității, advertisingului & co. mutrele, atitudinile, discursul, totul e necrozat. intru pe iqads. articol de „analiză”: „Sa lucrezi in publicitate e de multe ori cel mai rewarding la nivel de ego.” acești schilodiți mental nu pot, desigur, decât să ucidă creativitatea; sau, în fine, ce înțeleg ei prin creativitate.


tablouri

This slideshow requires JavaScript.

(1) The body of a passenger aboard Malaysia Airlines flight MH17 that fell through the roof of a home near the crash site in Rasipnoye, Ukraine, July 18, 2014.

(2) Igor Tiponov, 26, in the home where the corpse of a passenger aboard the fallen Malaysia Airlines flight MH17 fell through the bedroom roof in Rasipnoye, Ukraine, July 18, 2014.

Foto Jerome Sessini, Magnum.

(3) Resturi de avion în plin câmp de floarea soarelui.

acolo nu e corp de om, e animal. o coapsă de cal într-un tablou difuz al vreunui vechi maestru olandez. coincidențe grave.


salutări

într-o piață centrală, place voltaire, din arles, orașul lui van gogh. iar în piesele de teatru de la avignon 2014 se juisează cu gândul la lenin. așa ceva e posibil.

comunism


doamna emilia

scandal mare în lumea teatrului, unde doamna gospodină emilia popescu plânge că criticii-s haini și nu le pasă și că hai să ne înfrățim cu toții.

iată povestea:
membrii juriului de nominalizări al galei premiilor uniter 2014 publică argumentul care a stat la baza selecției.

Criticii Sebastian-vlad Popa, Andreea Dumitru și Ionuţ Sociu comunică publicului şi comunităţii teatrale din România următoarele principii care au ghidat selecţia pentru nominalizările la Premiile Galei UNITER:

– vitalitatea expresivă şi ideatică a creatorilor de a depăşi stereotipiile teatralităţii ca formă de complicitate gregară între artist şi public

– forţa prin care spectacolul dramatic se manifestă ca dimensiune autonomă faţă de prestigiul textului literar, ceea ce, de altfel, este de mult subînţeles şi rareori înţeles

Decurg, din cele de mai sus, următoarele criterii specifice:

– observarea regiei de teatru ca act de gândire care trece dincolo de nomenclatorul de teme morale, îndeobşte întâmpinate entuziast de critica de specialitate: „criza lumii contemporane”, „pierderea identităţii”, „incomunicabilitatea”, „inadaptarea”, „conflictul dintre generaţii”, „dezumanizarea”, „alienarea” etc.

– observarea regiei de teatru ca act de gândire şi de sensibilitate care înţelege omul ca un câmp de contradicţii ireductibile, revelatorii

– se deduce calitatea actorului care-şi depăşeşte propria eficienţă expresivă verificată. Spectacolele nominalizate, dar şi actorii nominalizaţi apar în acest sens juriului nu doar ca excepţii, dar şi ca fenomene rarisime de vocaţie artistică. Sentimentul entuziast şi îngrijorător este acela de a fi identificat valori nereprezentative pentru teatrul românesc de astăzi

– nominalizările de spectacol şi de regie coincid, fără nici o intenţie în acest sens, cu adeziunea reală, numărabilă, cuantificabilă a publicului. Depăşim cu această ocazie şi falsul complex al rupturii dintre ceea ce se numeşte „teatru de artă”, experiment sau laborator teatral şi public.

bun. apoi intră în scenă doamna emilia, isterizată, smiorcăită și pur și simplu proastă, idol al gospodinelor de pretutindeni, maaare actriță a neamului românesc – face roluri fantastice în scheciuri joviale alături de ștefan bănică jr, florin piersic sau la dansez pentru tine. (după scrisoarea asta, vă mărturisesc că mi s-a scurs o lacrimă prin anus.)

Scrisoare deschisă şi complet inutilă către domnul Preşedinte Uniter, Ion Caramitru

Mă adresez dumneavoastră, pentru că ar trebui să verificaţi orice material care apare în presă în numele UNITER-ului, astfel încât să nu permiteţi publicarea unor jigniri la adresa breslei pe care o reprezentaţi.

Pentru «transparenţă» aţi făcut public «argumentul juriului de nominalizări al Galei UNITER 2014». Acest «argument» mă jigneşte atât pe mine, cât şi întreaga breaslă.

Am să explic imediat, dar pentru a evita orice neînţelegere şi suspiciune subliniez că nu comentez în nici un fel nominalizările, întrucât nu am văzut încă aceste spectacole. Aşadar: în mod normal, regulile unei competiţii se anunţă înainte de desfăşurarea ei, nu la final.

Pentru a fi judecate spectacolele, senatul UNITER şi preşedintele, adică dumneavoastră, acordă girul unor persoane capabile de un act critic responsabil. Se presupune că actul critic este argumentat în baza unei cunoaşteri profunde a fenomenului teatral; adică «judecătorii» ştiu ce înseamnă munca unui regizor, actor, scenograf, au cultură teatrală şi sunt în pas cu tot ce se întâmplă la ora actuală în materie de teatru.

Pentru a judeca, trebuie să cunoşti şi să înţelegi fenomenul. Mă îndoiesc că cei aleşi anul acesta în juriul de nominalizări au cunoştinţe minime în ceea ce priveşte truda unui creator de spectacole, fragilitatea meseriei noastre şi nu în ultimul rând sunt conştienţi de consecinţele unor vorbe pompoase şi goale aruncate în spaţiul public asupra noastră.

Într-un limbaj de lemn, cu cuvinte pretenţioase, ce uneori se contrazic (în spatele cărora se poate ascunde orice), acest juriu m-a jignit. Iar dumneavoastră aţi îngăduit asta. Nici un juriu din lume nu are dreptul să-i jignească pe cei care n-au corespuns «criteriilor» lor. Adică, cum???!! Nominalizaţii sunt «fenomene rarisime de vocaţie artistică», iar ceilalţi «valori nereprezentative pentru teatrul romanesc de azi»?! Ori valori, ori nereprezentative.

Domnule Caramitru, cu ce drept îşi permit Sebastian-vlad Popa, Andreea Dumitru, Ionuţ Sociu să mă jignească? Să ne jignească? În baza cărei opere recunoscute îşi permit să anuleze o bună parte a creatorilor români de teatru? A nu fi nominalizaţi de ACEŞTIA e o ruşine? Eu nu gândesc aşa şi consider această afirmaţie un atac la persoană.

Toţi creatorii fac spectacole mai inspirate sau nu, pot fi premiate sau nu, dar valoarea unui artist se confirmă în timp, cu trudă şi tenacitate şi nu e neapărat validată de un juriu. Şi, mai presus de asta, nu poate fi desfiinţată de un juriu.

Expresia «complicitate gregară între artist şi public» jigneşte GRAV atât creatorii, cât şi publicul. Doamne fereşte de succesul de public! Adică, dacă publicul înţelege mesajul unui spectacol, aplaudă performanţa unui actor, se emoţionează, râde sau plânge, asta e o ruşine, un criteriu minor şi superficial??!

Colegii mei de breaslă, «făcătorii» de teatru mă vor înţelege. Domnilor juraţi, poate credeţi că ne puteţi dezbina. Adică noi, «valorile nereprezentative ale teatrului românesc de azi» să fim invidioşi pe «fenomenele rarisime de vocaţie artistică». Nu. Nicidecum. Îi felicit pe toţi cei nominalizaţi, dar refuz această împărţeală suficientă şi absurdă.

Refuz această «ştampilă» pusă de nişte oameni insuficient de pregătiţi, aroganţi şi complet lipsiţi de respect şi dragoste pentru cei care fac teatru.

Sunt mândră de colegii mei, de truda lor la fel cum sunt mândră de minunata mea «complicitate gregară cu publicul»! Nu vreau să fiu altceva decât sunt.

Domnule Caramitru, UNITER ar trebui să fie casa oamenilor de teatru, locul unde ne putem bucura de reuşitele celuilalt, nu un tribunal unde câţiva aşa-zisi cronicari de teatru pun etichete – unele strălucitoare, altele jignitoare. În ceea ce mă priveşte, mărunta realizare a juriului de anul acesta este provocarea unui profund sentiment de dispreţ faţă de aceşti aşa-zişi cronicari.

De-a lungul anilor am participat la Galele UNITER, cu bucurie, am fost chiar şi nominalizată, am participat la campania Artiştii pentru Artişti, ca şi anul acesta, am un profund respect pentru toate iniţiativele şi oamenii ce reprezintă UNITER-ul. Dar, în conjunctura creată, mă delimitez de tot ce înseamnă această instituţie.

În aşteptarea zadarnică a unor scuze publice adresate breslei noastre de către acest juriu,
Cu profundă tristeţe,

EMILIA POPESCU


ceva grav

ăștia toți poartă povara gândirii. ăștia nu se țin de glume. aceste portrete sunt grave.


epitaf

marți, newsletter-ul universității din bucurești. știri, anunțuri, evenimente.

serile de leadership
360 career event, primii pași spre o carieră de succes
consulting days, oportunități pentru tineri
inspire/buzz camp
țintește sus în carieră
cel mai frumos proiect
ziua femeii la ub

ok, mă duc să-mi pun ștreangu de gât. ăsta-i jargonu imbecilizării noastre.


lista imposibilă

o fată dă bucuroasă share pe fb acestui articol, făcând exact gestul banal și indecent, ăla care-ți trece prin minte imediat și de care, la fel de repede, trebuie să te cureți. întocmește deci o scurtă listă (gurmandă fiind!) cu meniul pe care și l-ar alege înainte să fie executată (că despre asta vorbim aici, nu despre mâncărurile noastre preferate). pe ea se regăsește, desigur, și salata de boeuf cum o face numai mama.

inocența, inconștiența. confuzia generală.


asl pls

eternele discuții fb, din seria „care se fute mai mult”:

– Tu cine ești?
– Și eu pe-aici
– Mi se pare că ești o tipă inteligentă și mi-ar plăcea să știu dacă te cunosc
– Păi nu cred că mă cunoști
– Bun, deci un lucru e sigur. Ce-mi poți spune despre tine?
(problema e ce facem cu brânza asta)
– Scriu citesc beau mănânc, cam asta ar fi de spus. Pe scurt, beau și fut
– M-am referit la ceva legat de câți ani ai, de unde ești. Și aveam impresia că ești fată.

morala: fetele nu fut și nu se fut. poate doar între ele. (bucuria feministelor.)


sfârșitul singurătății

de ieri mă tot gândesc la băiatul de 11 ani a cărui aniversare se apropie (născut de altfel în aceeași zi cu mine, oameni însingurați) și care i-a spus mamei că nu vrea petrecere, că n-are pe cine să invite, că n-are prieteni. atunci mă-sa i-a făcut pagină pe fb. și ce credeți? a primit sute de mii de like-uri și „endless good wishes”. acum copilul e deci mai puțin singur. are prieteni. oameni de omenie alături. prima experiență involuntară a simulacrului. e abia începutul. la 18 ani își va pune ștreangul de gât.


despre labă

io nu înțeleg de ce filmul only god forgives se numește only god forgives din moment ce, până la dumnezeu, mai e cineva capabil de iertarea supremă: ryan gosling, împreună cu fățăul său de pepenoaică. de-asta și șterge mă-sa cu el pe jos. regizorul a simțit nevoia, de data asta, să-l ungă pe ryan gosling cu și mai multă sfințenie decât în drive (iar în drive a fost bine cât a fost, a avut măsură). filmul e un fel de twin peaks + blue velvet lipsite de subtilitate (mă rog, asta dacă te duce capu să prinzi toate referințele într-ale spiritualului, căci e un film tare ermetic și sofisticat!). ok, cadre, imagini splendide, dar ce să faci cu ele, numai cu ele? altfel, un film la care am râs mult, grație ridicolului involuntar. sau era parodie serioasă și n-am știut? eh, înseamnă că tre să-l mai văd o dată. una peste alta, pe gosling îl prind rolurile de impotent; nu și alea de filosof. totu până la filosofie – îl trădează fățăul, asta-i problema.

deci dacă zic de câteva ori termenul lesbiancă (+ derivatele sale) sau gheială sau plm, ăștia abia așteaptă să-mi explice că sufăr grav de homofobie, că când ne mai emancipăm, că de-asta suntem la curu europei. ah ce-mi place demența asta.

hai luați d-aicea o cronică la la vie d’adele, apropo de pizdeală, să vă inflamați nițel, că oricum hibernați degeaba lângă calorifer. discuția de mai sus nu se aplică totuși, din simplul motiv că adele nu era lesbiană veritabilă. deci nah. bine, filmu mi-a plăcut, o simplă istorie, jucată excelent de cele două pizde frumoase. frumusețea aia discutabilă, desigur.


tzy

oroarea alintului: numele în interbelicul intelectual românesc. ia orice document confesiv al vremii și dai peste
tantzy
țuți
nelly
kuki
miți
poldi
leny
samy
șuly


despre morți…

de ce vă excitați că vine peter gabriel în românia? n-ați văzut cum arată? îl mai recunoașteți? vă mai recunoașteți? este vorba de alt om, alt chip, altă viață. starurile astea trebuie să rămână tinere. vraja funcționează numai în raport cu acel corp tânăr, acel corp viu. restul e o tristă simulare. a, deci vă duceți la concertul lui peter gabriel ca să vă amintiți de vremurile tinereții voastre. atunci vă duceți la o labă. e moda asta scursă a ultimilor ani în românia a concertelor geriatrice. toate epavele vin la noi să cânte, iar noi suntem bucuroși și sentimentali. (asta e, nu toți sunt dave gahan.)

peter-gabriel_2710032b

atunci n-ai cum să nu te gândești la… șansa – absolut necesară unei mitologii, să-i zicem, pop-erotice contemporane – a starurilor care au murit prematur, cum s-ar spune. azi imaginea așa cum a rămas a unui elvis (că tot a apărut de curând în presă „știrea” cum ar fi arătat azi elvis presley), a lui marilyn, kurt cobain, freddie mercury, michael hutchence și atâția alții e revigorantă, e de o vitalitate strivitoare, vibrează. ne aparține, e încântare, e iluzia perfectă și perfect reală. morțile lor timpurii ne apar ca niște necesități categorice. de aceea, zice bernhard în extincție (dar câte nu zice bernhard în extincție? ce lucru teribil rămâne oare nespus de bernhard în extincție?), cu cadavrele, cu morții, cu trupurile și chipurile moarte nu mai poți avea nici o relație; de ele nu te mai leagă nimic; tot ce te lega de oamenii ăștia, de altfel apropiați, era viața. expunerea cadavrului și întreg ritualul mortuar sunt, și pentru mine, fapte de neconceput, de neasimilat, de nerezolvat. nici o clipă în preajma mortului nu vei ști cum să te comporți, cum să-ți gestionezi presupusa suferință, ce mimică să afișezi, ce grimase, ce vorbe să spui. pentru că orice ai face e greșit. nefirescul tău vine din însuși nefirescul fundamental al situației, al întregii regii funerare apăsătoare și, evident, necrofile. atunci cum să nu fii pentru discreția, igiena și bunul-simț ale incinerării?


isteriile

circul ăsta grotesc și nerușinat de a-l purta pe beligan ca pe moaște. se duce lumea ca la urs. așa se duce lumea la egoistul. se sting luminile în timpul piesei ca să-l aducă pe scenă sau să-l transporte de colo-colo, de pe un fotoliu pe altul. bine c-a prins cartea recordurilor, despre asta era vorba, asta era miza. acu mai au să-l împăieze și să-și facă treaba cu el în continuare. asta-i iubirea, așa au găsit de cuviință familia, prietenii, apropiații.

argumentul putred al experienței. dar nici măcar – veșnicul argument al cantității, al statisticii („eu am fost ca tine, tu n-ai fost ca mine”). tu câți ani ai, 40? îl întreabă caramitru pe un regizor viu pe care nu se poate abține să nu-l învețe meserie. ei, eu am 40 de ani de teatru. în aceeași comisie și beligan. zdrobitor – cu 100 de ani de teatru în spate.

biroul elenei ceaușescu. ceva enorm, ireal, decor kafkian. pupitrul ei undeva sus în vârful unui soi de pantă urcătoare, și tu jos, mărunt, terifiat, vorbind cu pereții, vorbind către nicăieri. senzația – o picătură, probabil – o trăiești și la mc drive când comanzi ce vrei unui difuzor, nu unui chip, nu unei priviri. halucinant. când vrei un hamburger în miez de noapte.


creativitatea continuă

citiți mai întâi mizeriile astea teribile, monumente de prostie, banalitate și naivitate, scrise cu ocazia evenimentului anti-mall, și apoi mai vedem:

Potrivit reprezentantilor Grolsch, Anti-Mall este un proiect prin care artisti necunoscuti incearca sa scoata bani din pasiunea lor, dar „nu este o campanie impotriva mall-urilor”, a subliniat Gabriela Cretu, Global Brand Director la SABMiller.

Ne-au impresionat prin creativitate, dar si prin utilitatea obiectelor pe care le concep. Cateva exemple ar fi […] un economist care confectioneaza bijuterii din materiale neconventionale sau tanara care pregateste accesorii si obiecte decorative din piulite, iar in restul timpului face livrari la domiciliu pe bicicleta”, a declarat brand managerul Grolsch, Andrei Lascut.
(sursa: wall-street.ro)

Grolsch își propune astfel să încurajeze creativitatea colectivă și nonconformismul, în același timp amendând clișeele convenționale cu care ne întâlnim în fiecare zi.

Mai mult decât atât, spiritul locului va fi completat în fiecare zi de formații românești care vor susține concerte: Les Elephants Bizarres, OCS, ROA, Electric Brother, Charlie Boy The Rabbit King, Gojira & Planet H, DJ Bully, alături de trupe experimentaliste.
(sursa: incomemagazine.ro)

felul în care se abuzează de termeni ca „creativitate” și „experiment” (cu tot cu familia lor lexicală) e hilar. totul a devenit de ceva vreme ba creativ, ba experimental, ba ambele la un loc. nefăcând nimic, ești experimental. făcând un gest slobozit, ești creativ. cu alte cuvinte, ești salvat oricum. e bine la toată lumea, e loc pentru toată lumea. uitați de criterii, de spirit critic, de ierarhii; fiți relativiști, fiți experimentali & creativi până la completă uniformizare.

deci cum, nu e o campanie împotriva mall-urilor? păcat. credeam că ne arată, întru veșnică ipocrizie, cum să ne croșetăm hăinuțele în casă.

„creativitatea colectivă” – deci regresăm, regresăm. creativitatea e mai ales colectivă, se știe. dar, în fine, asta explică perfect nivelul „creațiilor” aduse în discuție (bijuteriile handmade din materiale „neconvenționale” – devenite între timp cât se poate de convenționale – care se tot întind ca o ciumă, sau „accesoriile din piulițe”, mmm!).

„clișeele convenționale cu care ne întâlnim în fiecare zi”… vreau să țin minte formula asta, ca să știu să mă revolt la momentul potrivit.

la sfârșit am lăsat pomelnicul de trupe „experimentaliste”, pentru că arta lor e într-adevăr o palmă adusă societății ăsteia convenționale în care trăim. există, văd, un soi de concepție conform căreia tot ce nu e „comercial” (adică să zicem manele sau d-alde connectR et comp.) e deci „de calitate”, valabil artistic; plus creativ și/sau experimental, desigur. imbecilizarea e intensă, suntem proști, naivi și lipsiți de repere. îmi spune o prietenă că de 1 decembrie la eden (palatul știrbei) a fost party cu manele (da’ stai mă că erau din-alea autetice, gen albatros! etc.) și ce s-a mai dansat, ce distracție, ce isterie. păi normal: pentru crema hipsterimii (nu țin să folosesc termenul ăsta, să zicem crema „tinerimii” educate) bucureștene e de-ajuns să atașezi pur și simplu eticheta „ironic” pentru a da drumul la valuri de căcat. or fi manele, dar receptorul e ironic; dansatul pe manele e tot ironic, totul e ironic, deci e safe. manelele sunt de căcat (nu?), dar nu mai sunt de căcat dacă pretinzi că le asculți ironic. adică dacă simulezi ironia. plăcerea manelelor – perversă, vinovată, în cazul ăsta – devine astfel perfect legitimă. pentru că e ironică. dar nici măcar pentru că e ea însăși ironică, nu-i o ironie autentică aici, este pur și simplu o delimitare convențională, ironia fiind, de altfel, o altă noțiune de care se abuzează grosolan, o altă noțiune decăzută. toți suntem, așadar, creativi și ironici. tre’ să fii prost în ziua de azi să nu fii creativ, experimental sau ironic.


oameni frumoși, oameni creativi, ultimii oameni

pe vremuri când eram tânără mai mergeam pe la căcat, că eram și io bucuroasă că ies din casă, că stau noaptea, că văd oameni, că… îmi trăiesc vieața! acu nu mai e cazul, cu greu mă urnesc să merg la un eveniment cu mulțimi și necunoscute pentru că știu deja în mizantropia mea nemernică că va fi de căcat. dar e  străfulgerarea aia diavolească de moment când îți zici, printr-un soi de pseudorevelație extremă, că totuși dacă e mișto; că hai că-i bine, mai faci și tu ceva, uite, ești viu, ieși cu lume, te scalzi și te pierzi nițel în mulțime, bei și fuți. (mă rog, bei și fuți prea bine acasă, deci argumentul e subțire.) în fine, etc. etc. dar treaba e că uit uneori că-s anacronică și futută-n cap și sălbatică la inimă și împrumut din stările altora ca să mă urnesc până la urmă. și așa mi-a fost dat să ajung aseară la hangarul ăla super-mega-experimental, m-am căcat pe mine de toate efectele alea, îți dai seama, pe aeroportul băneasa unde avea concert woodkid, deși cine plm e woodkid, nici nu vreau să știu.

am stat vreo juma de oră să intrăm, poate mai mult, în frig, ceață și uitare; mi-era lene să fac cale-ntoarsă prin mulțimea concentrată. numai lumea bună a bucureștiului, urbanii cei mai stilați și mai exotici și mai excentrici în sensul acelei excentricități banale care a devenit normă. ăștia-s chitiți pă distracție nebună, cum s-ar spune, se vede pe ei determinarea. (e ca atunci când îți propui să te simți bine; ca la aniversări, ca la nuntă, ca la revelion. trebuie să te simți bine. nu se poate să nu te simți bine, nu ești normal dacă nu te simți bine, tre să știi să te distrezi.) lume neconvențională, lume rebelă, lume creativă, lume care are ceva de zis și de arătat. în fine, oroarea tipică. îmi trag mai bine fularul pe față și mă gândesc ce futere e viața asta, îmi degeră picioarele deși am cizme. mă uit apoi la pizdele îmbrăcate estival și experimental, cum ar veni. cred că merită dârdâiala dracului, mai ales că tre să scoți în noaptea asta o serie generoasă de poze cu tine și tovarășii tăi ca să le arăți la sclavi că-ți trăiești viața la maxim.

în fine, după niște tuburi și culoare lăbărite cu tot soiul de efecte ridicole, ajungeai în final în gigantica hazna distopică. iar asta nu pentru că spațiul în sine nu era mișto, ci pentru că dădea pe-afară de populație. iar puhoaiele năvăleau în continuare. singurul mod în care aș fi putut să extrag ceva din experiența asta era să mă droghez înainte. așa da. așa fac față mai bine simulacrului. altfel evident te izbește absurditatea gândului că ai venit să stai pentru câteva ore într-o bubuială autistă, închis și strivit cu alte câteva mii de oameni pe care practic îi urăști, înțepenit chiar, pentru că mersul să-ți iei ceva de la bar sau la garderobă era practic aceeași nedefinită așteptare tâmpă și e comic cum alegem mai tot timpul să transformăm un mecanism elementar de umilire într-un soi de fapt divers și firesc al lumii ăsteia. cum ar fi să stai la o coadă uriașă ca să-ți iei o băutură. cum ar fi să stai la orice coadă ca să-ți iei ceva de mâncare sau altceva. cum ar fi să cobori sâmbătă seara într-o cavernă împuțită de fum și iz de canal din centrul vechi ca să dansezi pe ultimele scursuri muzicale, în semn de libertate, eliberare și de exprimare a sinelui tău viu și tânăr și creativ (pentru că observ acu că toți sunt creativi. faci ce faci și ești creativ. ai idei. scoți pe cur avortonul de idei și ești creativ, îmi place, e mai simplu ca niciodată, cred că a sosit ceasul să fiu și eu creativă!). asta ca să iau ca exemple dintre cele mai mizere situații. un gând ca ăsta îmi face șanț pe creier. deci cum am constatat că era imposibil să ajung la bar, deci imposibil să mă rup de alcool ca să simt și eu vibe-ul atmosferei, m-am cărat degrabă. a fost o aventură kafkiană de mâna a treia să găsesc ieșirea.

apoi m-am dus și am băut ca omu în oraș. în tihnă și veselie.


două realități

am cunoscut vag la festivalul enescu de anul ăsta un oarecare flăcăiandru, căci multă lume mi-a fost dat să întâlnesc cu acest prilej. saxofonist. voia și el să fută, ca tot omu, n-am ce să-i reproșez. mă privea cu ochi umezi. avea un cerceluș discret în ureche, cum îmi place mie. apoi a rămas că cică să ne mai vedem să stăm de vorbă una-alta, poate o colaborare, să scriu la o anume revistă, în fine, luminoase perspective!
ne găsim apoi pe facebook, unde-mi scrie cu inocență: „De tine mi-a placut mai mult decat de VoroncasBlog WordPress. Care din realitatile astea doua te reprezinta? :)))”
îi zic că n-am cum să-l ajut. valabile-s ambele în felul lor, nimic nu se exclude. (da’ hai că m-a cam încuiat cu întrebarea asta!)
apoi flăcăiandrul, dezgustat și nedumerit, nu mai zice nimic și mă șterge. flăcăiandrul a făcut, de altfel, gestul cuvenit.

și atunci, de pe bolta cerească, a mai căzut o stea.


modă și cancer

lămuriți-mă. (nu vreau nici o lămurire, imaginile vorbesc de la sine.) văd peste tot pe net cum un grup de pizdălăi mondeni, bag de seamă, unii mai cunoscuți, alții mai puțin cunoscuți, unii de-a dreptul celebri, alții mai degrabă urban-obscuri, au decis – mă rog, altcineva mai ingenios a decis pentru ei – să-și lase (luna asta sau luna trecută sau așa ceva) barbă și/sau mustață. sub forma unui statement, am impresia, e vorba de o misiune la mijloc. un gest de importanță social-erotică. reabilitarea bărbii & a mustății. adică reabilitarea acelei bărbății sănătoase. habar n-am. acu paradoxu dracului e că pizdălăii ăștia virili arată, cu tot cu barbă & mustață, și mai pizdălăi. o fi de la sprâncenele pensate. de la frizura retezată atent. de la colanții strânși pe cur. sau de la privirea neglijent-fatală pe care-o aruncă spre orificiul fotografic.

și acu o să-mi spuneți că e vorba de un gest omenos în cadrul movember (strașnică combinație între moustache & november), unde bărbaților li se atrage atenția că pot face cancer la prostată, de exemplu. ceea ce însă nu anulează cu nimic ce spun mai sus. cu atât mai mult cu cât dimensiunea mondenă și de fashion  a evenimentului pare s-o domine zdravăn pe aia social-umanitară. pizdălăilor le place în primul rând să pozeze sexi. a, și că colateral și întâmplător participă și la o campanie umanitară (care-s oare rezultatele concrete?), păi e excelent. perversitatea e perfect legitimată, ce ușurare.


cruzimea duce la epilepsie

aveți grijă la supărări că faceți cancer. de lăcomie, cruzime sau „lipsa principiilor morale” nici nu mai zic:

boliboli2


când o să fiu și io mamă… (căcat cu jandarmi)

ieri n-a fost numa ziua în care am lansat infinitezimalu, am dănțuit și ne-am bucurat, ci și sfânta zi aleasă de dumnezeu să-mi dea o lecție în care mi-am luat amendă de la jandarmerie (100 dă lei) că am dus la buzele-mi spurcate o sticlă de bere pe stradă, în fața casei lowendal. și io care credeam că trăim în țara aia în care poți să faci cam ce vrei, că e ok și ne-nțelegem. eh, bun, că dacă ziceam și io săru-mâna, mă iertați, n-am știut, n-o să mai fac, mulțumesc că m-ați învățat de bine și aruncam sticla și vărsam și o lacrimă și le lingeam nițel tălpile la cele 4-5 namile care-mi veniseră de hac, că deh, eram recalcitrantă și arogantă și le-am oferit și infinitezimalu, „ziar de cultură”, da n-au vrut, că „nu suntem pasionați”, normali că nu sunteți în plm. adică dacă jucam jocu clasic al umilinței, rămâneam și prieteni pe urmă futu-vă-n gură.

deci animalele erau deja la pândă lângă casa lowendal, unde am avut lansarea, la parcul icoanei, pentru că vedeau că ies oamenii cu voie bună, iar prea multă voie bună pe străzi e de căcat. argumentele clasice: asta-i legea, îi vede camera de filmat, ei primesc pe urmă bobârnacu etc. lungi discuții, desigur, nu ca să-i conving ce scursuri sunt, ci mai mult ca să mă descarc și să mă amuz. unu îmi dă chiar o cruntă lovitură și-mi spune că o să fiu și io mamă și o să vin cu copilu-n parc și ce-o să zic când o să văd bețivani pe lângă mine, o să văd io, o să-nțeleg io! ăsta care-mi explică cu frumosu, ca de la om la om, ca de la jandarm la viitoare mamă, are în mână o țigară. îi zic că-i de căcat că-mi fumează-n față, că-s nefumătoare, plus că dă exemplu prost la copii! păi cică să mă duc în parlament să dea lege anti-fumat etc. altu zice că poa să urce până la „2 milioane” amenda, îi zic și io că a trecut ceva vreme de când au intrat banii noi, mie să-mi vorbească după cum scrie în lege! eh, continuăm să ne căcăm și noi unii pe alții, ce să facem, replici, anecdote, îi rog să-mi dea și o zi de muncă în folosul comunității, mi-ar prinde bine!

în fine, tot scenariul e de un comic grotesc, îmi țin în dugheana aia a lor vreo juma de oră buletinu de parcă deliberau pe argumente filosofice marea crimă săvârșită de mine. îmi imaginez că-n elementaritatea lor psihologică își dau și ei seama de absurdul situației – sunt om normal, sunt însoțită de alți oameni normali, tocmai ieșim de la un eveniment cultural etc. – (altu chiar îmi explică simulând o neutră complicitate, că măcar dacă doar țineam sticla în mână, dar am și băut! ei ce să facă acu?!), de pseudo-autoritatea lor care intervine să stârpească adevăratul rău al vieții ăsteia din bucurești, al societății ăsteia în genere.

și tot în fine, sper că și-au încheiat ziua mulțumiți și împăcați că au mai pus o cărămidă la securitatea și civilitatea acestui stat polițienesc, s-au mai implicat într-o misiune extremă și, firește, mi-au dat și o lecție morală și umană la urma urmei. mulțumesc jandarmeria română!

pe declarație au scris că cică consumam un lichid gălbui cu miros specific de bere (nici n-au verificat, puteam să am pișat acolo), iar pe sticlă cică era inscripția „staropramen”. de parcă io-s proastă să beau staropramen. era bere nemțească nefiltrată, da ăștia nu știu de-astea. dă-i în morții lor, le fac contestație că n-au citit ce trebuie pe etichetă.


ce e rău? nimic.

ieri o indiancă de 17 ani s-a spânzurat la ea în cameră pentru că i-au interzis părinții să mai stea pe facebook. le-a dat o lecție, ce să mai! dar nu despre asta vreau să vă zic.

vreau numai să vă reamintesc, ca o moară stricată, despre obscenitatea pe fb. despre lipsa rușinii. despre isteria expunerii totale. despre demența asta generală.
sunt oameni pe care poate-i apreciez, oameni care mi-au fost profesori, oameni pe care-i citesc sau îi ascult cu interes, oameni de la care am așteptări mari – adică firești -, sunt prieteni de-ai mei, colegi, foști colegi, oameni în care am încredere, în fine, oameni cu o anume semnificație „în viața reală”. totul e în regulă.

urmărește-i în schimb pe facebook și criteriile se schimbă radical, complet aleatoriu; începe pornografia – pornografia aia permisă, cum s-ar spune, orgia seninătății și a sensibilității. oamenii perfect raționali și funcționali „din viața reală” devin pe fb bolnavi mintal, se infantilizează încercând să simuleze inocența. ce e rău în a publica zeci de fotografii cu gagica de care oricum o să te desparți? ce e rău în a publica zeci de fotografii de la nuntă? ce e rău în a publica zeci de fotografii cu nevasta gravidă întinsă ridicol pe masa de nașteri? ce e rău în a vrea să împărtășești cu o masă de anonimi fiecare mică bucurie a vieții tale? ce e rău în a publica sute de fotografii cu plodul tău iubit de cum a ieșit din mă-sa? și de a împărtăși cu aceeași masă de anonimi jucăușele citate din spunerile lui înțelept-surprinzătoare? ce e rău în toate astea?

nimic nu e rău în toate astea. sunt declarații mortuare pe care le lași în urma ta, acolo-i viața ta, moartea ta, atâta ai tu de oferit lumii.

exagerez, exagerez, nu mai înțeleg nimic.


veșnicii impostori

a venit toamna și tinerii entuziaști își caută de muncă. văd că pe ejobs a reapărut (și o să tot apară de-a lungul anului) anunțul așa-numitei asociații „repere” de căutare de oameni (nu mai puțin de 50!) pentru postul de așa-numit „lector cambridge”:

repere

încep cu concluzia: nu vă băgați la așa ceva, că este culmea ridicolului ce se întâmplă în capul acestor moldoveni suciți și meschini (mamă și fiu, profesori la rândul lor, plm, oameni de omenie și toate cele) care se ocupă de această vagă organizație. sunt atât de neserioși, imbecili și mint atât de senin încât sunt uimită că cursurile lor căcăcioase oferite prin școli copiilor încă supraviețuiesc. de fapt, șmecheriile lor merg mai bine în provincie unde lumea-i naivă; în bucurești, unde se screm de vreun an să răzbată, treaba se complică, na, au concurență serioasă, iar studenții entuziaști pe care-i cooptează se trezesc totuși după 2-3 luni că stai că una am vorbit, alta se întâmplă în realitate. ăsta-i și motivul pentru care se caută practic încontinuu „lectori” noi, pentru că nimeni nu rămâne mai mult de 1-2 module de curs, pentru că ăștia ar face orice să te fută-n gură pe față, păstrând totuși aparența unor ființe respectabile.

mă uit la salariul de 400-500 euro, cum scrie pe ejobs, și mor de râs.

deci nu vă băgați nici dacă muriți de foame.

cel mai mișto era, de pildă,  când copiii plăteau pentru manual & caiet (desigur, o sumă mai mare decât prețul lor, dar na, asta fac toți probabil), tu ca „lector” făceai comandă, dar te trezeai că moldovenii „de la centru” îți trimit caiete trase de ei prost la xerox. sau că ai o mică simulare de examen cambridge cu copiii, iar partea de listening/speaking, unde elementele vizuale/culorile sunt esențiale în rezolvarea subiectelor, devenea o parodie, pentru că materialele erau trase la xerox alb-negru. în fine, important era să se economisească din toate părțile, cu orice preț.

memorabil e totuși momentul în care mi-am dat seama că idiotul îmi dăduse un barem greșit pentru testul inițial (grilă) în funcție de care îi distribuisem pe copii pe niveluri & grupe. asta era o treabă care-ți lua ceva timp și energie. deja stabilisem orarul, părinții știau rezultatele copiilor (ba chiar unii au zis, ia uite, ce bine a făcut aici, și la școală e bâtă etc.). poate că îmi dăduse baremul de la alt test, în fine, cert era că rezultatele erau perfect aleatorii, iar după ce am recorectat, grupele și nivelurile copiilor s-au modificat radical. îl sun pe bou să-i spun grozăvia – că mi-a dat barem greșit. omul era mereu senin la telefon, dezarmant de senin, de o impertinență candidă. în mod evident prins cu căcatul, îmi zice, râzând cu simulată stângăcie: „ah, da, știam, că de vreo doi ani io tot bag aici rezultatele corecte, dar nu știu ce are calculatorul ăsta că nu mi le salvează.” cât despre rezolvarea molozului, în principiu tu trebuia să te descurci pe cont propriu, pentru că ei – conducerea asociației – erau la bacău. totul se făcea la distanță – alt motiv de nervi -, într-o permanentă desincronizare, ba prin telefon, prin mail, prin curier. era o futere continuă.

pentru că te trambalai de la o școală la alta, în general la mama dreacu, ca să ții cursurile, cu fiecare grupă de copii de 2 ori pe săptămână, era firește nevoie să-ți deconteze transportul. ziceau ei: 1 leu pentru fiecare copil înscris. ceea ce nu prea avea cum să-ți acopere un abonament ratb pe toate liniile, pentru că efectiv nu aveai cum să ai 50 de copii înscriși (în formula lor de predare, în care trebuia să ții cont de programul elevilor sau dacă mai voiai să ai și tu weekend-ul liber). într-un final, moldovenii au avut dureroasa revelație că „mda, bucureștiul nu e vatra dornei”, așa că vor deconta un abonament. decontat trebuia să fie și telefonul, în fine, eu n-am văzut nici o decontare, nici de transport, nici de mobil. pe principiul că dacă nu cereai și nu insistai și nu reaminteai, ei uitau, cum s-ar spune, să-ți plătească ceea ce ți se cuvine. dezgustător era felul în care trăgeau tocmai de sumele și cheltuielile meschine.

„umflatu”, cum îi spuneau alte angajate, promitea periodic – încă de la început – că vom face niște training-uri zdravene cu british council, ca să devenim pe bune lectori cambridge. dacă întrebai de cursurile astea, răspundea evaziv sau amâna chestiunea pentru un viitor apropiat, dar indeterminat. mișto era când anunța training-ul pentru o perioadă a anului când british council nici nu avea așa ceva programat (pentru că sesiunile astea de cursuri de formare sunt afișate public pe site-ul lor, nu e nici un mister), deci omul mințea așa cum respira.

eu am ieșit din toată mizeria asta când am încheiat primul modul de curs cu cele 3 grupe cu care am lucrat. aș spune că știam de la bun început că o să plec, de cum am văzut cum scârțâie treaba la fiecare pas. dar am rămas pentru că-mi părea rău de copii să-i las baltă deodată, ba chiar începuse să-mi placă interacțiunea cu ei, erau bucuroși când mă vedeau. iar dacă treaba mea s-ar fi redus exclusiv la predat & lucrul cu copiii, ar fi fost excelent.

odată cu mine anul trecut s-au angajat și alte fete (studente la limbi străine, comunicare etc.), pentru că abia atunci intrau și pe piața din bucurești. eu am plecat prima, după vreo 2 luni de lucru efectiv, cred (am prins și vacanța de iarnă în perioada asta), și le-am sugerat colegelor, la fel de nemulțumite ca și mine, să pună piciorul în prag și să vorbească cu moldovenii despre toate astea. pe mine oricum nu mă mai interesa să am vreo legătură cu ei, nici măcar dacă s-ar fi schimbat ceva. nu știu ce au făcut în urma mea, dar la scurtă vreme au plecat și ele. oricum, lectori noi veneau pe bandă rulantă. veneau și plecau. la fel se întâmplă probabil și acum. de ce căcat nu vrea nimeni să rămână pe termen lung? cum morții lor vor să-și mențină imaginea unei firme serioase prin școli – mai ales că sunt încă la început și nu pot concura cu bell bucharest sau shakespeare school sau cine știe care -, când lectorii se schimbă la fiecare lună? e limpede că nu-i interesează decât câștigurile imediate. și cu cât mai meschine, cu atât mai bine.

evident, și părinții să fie atenți la ce fel de cursuri își înscriu copiii, deși în cazul ăsta, cum totul se petrece chiar în școală, cu acordul conducerii & co., te gândești că-i treabă sigură. dar am văzut prea bine că nici directorii de școli generale nu-s așa luminați la cap.


bietele fete bătrâne

semnul distinctiv al femeilor nebune – isterice trecute de prima tinerețe sau doar scofâlcite prematur sub povara singurătății sau a locuitului cu mama bătrână și bolnavă – este floarea/panglica din păr asortată cu restul vestimentației, de obicei în culori tari, roșu, verde, albastru, auriu, de obicei întru totul demodate – și hainele, și accesoriile -, tocmai scoase de la naftalină.

o astfel de doamnă apare des pe la evenimentele culturale bucureștene. la enescu am văzut-o zilnic, insinuându-se peste tot. jurnalistă, actriță, ceva de genul ăsta, pe la tvr – n-are rost să-i dau numele -, grizonată, cu maxilar proeminent, dinți de cal și buze plescăitoare, mereu de un entuziasm obscen și zgomotos însoțit de un rânjet înfiorător. doamna are probabil zeci de flori din plastic sau textil cu care-și prinde părul slinos. rochii din materiale lucioase și culori incerte, pantofi metalici, geantă placată cu pietre și nestemate strălucitoare. o prezență, ce-i drept.

femeia asta care m-a agresat vizual în fiecare zi timp de o lună mi-a amintit de profesoara de fizică din liceu. aceeași specie blestemată de fată bătrână, cu panglici lungi, de voal, colorate precum deux-pièces-urile de anii ’80 pe care le purta. și de parcă nu era îndeajuns de grotescă oricum, cucoana avea părul până la cur – alt semn al dereglării mentale feminine – și o voce înaltă, cu fluctuații să le zic muzicale, deși era ceva atât de sinistru și de ridicol încât părea ireal, în fine, o voce pe care nu poți decât s-o auzi, o voce care-și conținea deja propria parodie. evident, era o plăcere s-o imităm în clasă.

și acu mă gândesc la replica ei misterioasă cum că „în occident se râde și cu fundul de einstein”, s-o știm de la ea!


jazzul – boala lui mozart

de unde se vede că talentul n-are nimic de-a face cu bunul-gust. desigur, știam asta deja. dar vreau s-o amintesc, pentru că oamenii sunt în genere proști, naivi și confuzi.

azi la ateneu, alături de orchestra din lucerna & dirijorul james gaffigan, a cântat și celebrul pianist (și compozitor) fazil say. concertul 21 al lui mozart. la cadențe a improvizat gros, cu niște inserții proprii așa-zise jucăușe care-l făceau pe mozart să pară un imbecil. în fine, excesul de zel al interpreților cu personalitate; meteahna ălora care nu știu unde să se oprească. dar încă nu era rău. execuție frumoasă. deși puteam anticipa dezastrul.

bisul 1 a fost mișto. nu știu ce a fost. la bisul 2 a băgat o zahariseală de jazz/blues de restaurant trist de film hollywoodian când se închide programul și localul e gol și un cuplu trecut de prima tinerețe se regăsește ascultând această mizerie ambientală. mă uit la oamenii din sală. mulți dau din cap aprobator, ca și cum abia acum, cu bucata asta, și-a confirmat fazil say forța, asta era proba de foc – blues-ul ăla decrepit și languros. aici și-a arătat adevărata valoare, nu la concertul lui mozart. ăsta dom’le artist, care te trece de la una la alta de nu mai știi de tine!

și încă i se mai putea ierta păcatul. dar la bisul 3 începe cu marșul turc al lui mozart – bietul mozart, l-a futut pe toate părțile, ăsta-i calul lui de bătaie -, sala izbucnește în hohote de râs, delir, frenezie, apoteoză, lumea e relaxată peste poate, rânjesc cu toții bucuroși, căci imediat își și bagă jazzul futut peste superba melodie (și-așa destul de tocită prin reclame, și-așa îndeajuns de ludică și de antrenantă și de accesibilă și de melodioasă și de tot ce vrei – deci ce dracu să-i mai faci?). a ieșit un soi de muzică de desene animate. parodia perfectă, lipsită însă de orice urmă de conștiință.

firește, fenomenul se practică. aceeași poveste și cu berezovsky (iar, pianist excelent, mare virtuoz). dacă nu-l lași să cânte măcar un liszt, atunci sigur o să-ți bage la final un rock’n’roll de să te duci dreacu. ca și cum – interpret și public deopotrivă – tot ce-ai cântat/ascultat până atunci e un calvar odios și în sfârșit vine și izbăvirea, sau recompensa – că doar nu te-ai chinuit degeaba 1 oră-două cu un concert de muzică clasică în toată regula ca apoi să nu primești nimic în schimb. un sloboz pe ochelari, un strop de pișat în gura hlizită, adică… un show pe cinste! acu poți pleca mulțumit acasă, ai simțit plăcere și pe ziua de azi.

[acu e drept că nu oricine strunește așa bine arta kitsch-ului, iar kitsch-ul are desigur splendoarea lui, dar asta-i altă latură a poveștii]


tu ce scriitor ți-ai tatua la găoz?

deci după citit, următorul fapt sexy chic cute savuros delicios (căci pe astea din urmă nu le mai folosește nimeni referindu-se la mâncare) pe lumea asta e să-ți faci tatuaje literare. coperta preferată, autorul iubit, personajul ăla mișto cu care ai ieși la bere, un citat inspirat unduitor pe piele. aci se vede adevăratul amor pentru artă! în fine, am dat peste articolul ăsta pe bookaholic, unde niște găini scriu voit user-friendly și witty despre cărți și alte subiecte grele, bravo lor. autoarea se preface că ia distanță și zice cum că ar fi greu să cântărești ce-i pasiune pe bune și ce-i doar snobism în tatuajele astea, pentru ca apoi să tranșeze chestiunea: dacă faci chestia asta fără să epatezi, atunci e ok, ești deci acoperit, etic și estetic. sau, mai e o strategie, numește-o „guilty pleasure” și dă-i înainte cu mizeriile, că, din nou, ești acoperit. noțiunea de guilty pleasure e cea mai gogomană și mai ieftină perversitate pe care o cultivă animalul urban din clipa în care descoperă și el, rudimentar, la a cincea mână, ironia și autoironia. atunci pizda de om, dezorientat, lipsit de criterii și ierarhii, lipsit deci de educație și conștiință, dar bănuind vag că pe lume sunt chestii de căcat și chestii fine, adică alea rele și alea bune, cum s-ar zice, și aspirând, la fel de vag, din cotineața lui la cultura elitelor, deci pizda asta de om, sfâșiat „între natură și cultură”, incapabil în fond să facă vreo alegere proprie, autentică și pe care, prin urmare, să și-o asume, apelează degrabă la guilty pleasure și rezolvă toate dilemele. iese din căcat și în fața lui, și în fața celorlalți. 

de-aia, un așa-zis intelectual subțire care-i pune pe nor zeatic și pe bach pe același nivel în privința plăcerii pe care i-o produc, pe principiul „fiecare e bun/genial pe partea lui”, e, desigur, mai primejdios decât manelarul onest din fața blocului.

revin așadar la tatuaje. confuziile persistă: deci dacă e un tatuaj discret, ascuns (adică care nu epatează), la inghinale, să zicem, atunci e în regulă. or, miza unui tatuaj, dacă e să fie, e să se vadă, să fie arătat, să fie observat, să nu fie trecut cu vederea, să te izbească, să atragă atenția, să transmită, cum s-ar spune, un mesaj. apoi cică tatuajul e o idee inspirată atâta vreme cât obiectul tatuat, citat etc., are o anumită semnificație pentru purtător. a face toate delimitările astea incerte pe un ton rezonabil e ca și cum ai culege dintr-o hazna căcatul mai puțin puturos. mă întreb ce-ar fi mai valoros – și mai demn, chiar – pe scara asta obscură a auto-stigmatizării (pentru că ce altceva e un tatuaj?): să-mi tatuez o pulă, un desen aleatoriu, o ideogramă chineză contorsionată (care să însemne de fapt „orez”) sau fățăul lui foucault?

o vita


all my friends are dead

ah, prea bune albume (preferata mea e nemțăloaica, liebe mutter…!):

(sursa)

This slideshow requires JavaScript.


mad men

mă tăvălesc de râs. oameni cu haz.

This slideshow requires JavaScript.

adevărul, aici.


%d bloggers like this: