Tag Archives: amor

iubiri dificile

un tip vorbește la telefon, în spatele meu în troleul 86, în seara asta:

– a, a venit la tine un coleg… – păi și eu cum mai dorm la tine? – păi n-am cum să mă întorc de la tine pe urmă, că nici nu am bani la mine acuma – am vreo 50 de lei doar – vezi tu, e și problemă de bani, că deja am fost acu undeva și mi-am luat țeapă – păi asta e, că până ajung la tine, până aia, se face 11 și nu mai am apoi cu ce să plec – of… vezi ce-mi faci tu mie acuma? – păi aia e, că n-am nici schimburi la mine – nici nu-s bărbierit… – și tu câți ani ziceai că ai?  – 25? – bine, hai că cobor acu și vin spre tine.

în sfârșit, îl văd, că trece prin fața mea. e mic și nițel îndesat, poartă o geantă pe umăr, fes strâmb pe cap și trening cu românia. e trecut de 40 de ani. are tupeu să fută cu 50 de lei în buzunar.

Advertisements

senzațional! patima egomaniacă a studentelor la litere (varianta necenzurată). confesiuni năucitoare

io am facut multe căcaturi pe blogul ăsta. din care cauză, uneori, mi-am și luat-o psihicește. să (nu) ne amintim, de exemplu, de melodrama mihai mindra & co. (personaj încă foarte căutat prin post-urile mele, de altfel.) la povestea cu breban mă amuzam ca poate apare breban însuși să mă desființeze, iar la textulețul recent despre masterul hiperinteresant pe care-l  fac acu tot pe la litere (c-așa mi-a fost destinul!) credeam că, cine știe, nu mă mai lasă domnii profesori să trec clasa! (ca pruasta de roxanah care sigur numai trece clasa la moangă, c-a fost nesimțită și a vorbit în timp ce el, probabil – nu bag mâna-n foc, ca n-am fost chiar acolo – debita întru abstracțiuni. celtice sau nu.) dar nu despre asta e vorba în confesiunea de față (intelectuală, desigur, pă modelul lui adrian marino, asupra căruia voi reveni cu seriozitate, fincă posed și această capacitate).

după cum bine se știe – sau nu – prin noiembrie am scos și noi, (pre-)filologii, o carte! (alfel, n-am avea sens pe lumea asta.)  un volum colectiv, scrisoarea de iubire, dragoste, amor, editura ars docendi, 2009, cu studii, eseuri, corespondențe, unele mai inedite decât altele. nu insist. în presă, ce să zic, reacțiile au fost bune, cu sau fără eforturi de diplomație. articolul deliei ungureanu (asistentă de tl tot pe la litere) abordează chestiunea cu pertinență, bun simț și, inevitabil, mici afinități – adică ea zice că noi ăștia băgați pă corespondența secolului XVIII englez, io, roxanah-bioenergizata, vinci-manelistu și emilian-drogatu, facem o treabă bună, în ciuda evidentelor noastre neajunsuri. mai e articolul lui paul cornea, adresat elegant d-nei antoaneta tănăsescu care ne-a adunat și a tras de noi, îndărătnici drăcoși ce am fost. și ar mai fi emisiunea lui dan c. mihailescu, omul care aduce cartea, care în general mă îngrețoșează de la un cap la altul, am mai spus-o, și despre care oricum le zice cu miez vinci.

în volumul cu pricina au scris 50 + 1 de uameni. luminați, informați, talentați, precum și unii mai săraci cu duhul (amin). ei, acest post le este chiar lor, celor din urmă – care vor fi cei dintâi, se știe – închinat, căci zace-n mine sămânța răului încă de când am ținut primul exemplar în mână și am frunzărit paginile pângărite de colegele noastre extasiate în febra unei scriituri demne de naivitatea oracolelor din școala primară sau de crizele identitare hormonale pubertine secretzioniste etc. mai concret, la final fiecare individ care a contribuit la frumosul volum are posibilitatea să-și conceapă o scurtă (adică de bun simț) autoprezentare, fără indicații suplimentare sau restricții. dar insist: există, din fericire, o anumită intuiție a bunului simț care ne ghidează în momentele mai mult sau mai puțin delicate și ne scoate practic din căcat. surpriza – aproape ireală – a fost să constatăm că, unora dintre creaturile care s-au semnat prin carte, această minimă conștiință de sine le este fatalmente străină. așadar, libertatea lor creatoare a… creat monștri, aproape la propriu! (io, personal!, am stat vreo 2 zile sa reformulez alea 3 randuri despre mine, cu jenă, rușine și scârbă de mine.)

iată, la întâmplare, crâmpeie din aceste ego-uri inflamate, cangrenate (menționez că selecția a fost cumplit de dificilă, m-a pus într-o situație ingrată de-a dreptul, căci materialul uman și scriptural e inepuizabil!):

Am dat la Litere pentru că m-a sfătuit o vecină […]. Când am citit prima dată Cioran am plâns și nu am ieșit din casă două zile, deși nici acum nu îl înțeleg în adevăratul sens al cuvântului.

Sunt o fire melancolică, visătoare, care se hrănește ca o gurmandă cu zâmbetele și bucuriile celorlalți atunci când ea nu le poate obține. În rest, îmi place foarte mult să dăruiesc aiurea zâmbete. (…) Sunt o persoană căreia îi place să se plimbe și prin acest lucru mă definesc complet.

(…) nu e dornică să termine facultatea, deoarece s-ar descrie ca o melancolică absolută, mereu predispusă amăgirii de a se mai uita încă o dată la pozele copilăriei și la cele mai vechi (…). Sunt un mare iubitor de Camus, de Dali, de vară, de câini și nu mă încântă nimic mai tare decât spumele învolburate și dansânde pe care marea mi le poate oferi în orice anotimp. Doar ea, marea, îmi pare frumoasă, indiferent de vârsta anului respectiv, găsindu-mi în ea partenerul de taifas.

Încă din copilărie, pasiunea pentru literatură m-a purtat pe la concursuri de literatură la care am participat susținând creații proprii de poezie și proză. Nu mă descriu ca fiind o fire melancolică, ci mai degrabă veselă și extrovertită. (…) În creațiile mele am atins teme precum: iubirea, adolescența, mitul androginului, sărăcia, avuția. (Re)citesc cu plăcere pe Kafka pentru puterea lui de a transfigura realitatea păstrându-i sensul, pe Isaac Asimov pentru imaginația constructivă în domeniul tehnicii și pe Alecsandri pentru coloratura versurilor.

Acum doi ani, lăsându-mă cuprinsă de euforia Valentine’s Day și sufocată de inimioarele chinezești de toate mărimile și formele pe care le-am respins îngrozită, i-am făcut cadou iubitului meu volumul lui Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”. L-am parcurs pe nerăsuflate, apoi i-am scris pe prima pagină: „Citind, vei descoperi, sau, din contră, misterul se va adânci și mai tare…” O simțeam de mult timp, dar abia atunci mi-am dat seama că sunt o zână care învață să fie femeie (…). „Zâna” este o visătoare studentă la Litere, veșnic îndrăgostită de iubire.

Am început să scriu…, dar nu proză sau poezie…, ci idei, caiete întregi cu povestiri și rememorări, sentimente expuse. Să scriu doar pentru mine! Am început însă să visez că, poate, într-o zi… voi avea ocazia ca gândurile mele să fie publicate și iată că visul mi s-a împlinit.

Cunosc limba engleză de nivel avansat (scris, vorbit, citit), iar limba germană de nivel mediu (vorbit, citit) și de nivel începător (scris). (…) În ceea ce privește cunoașterea utilizării PC-ului mă descurc folosind programe ca: Microsoft Office și Internetul.

Așa sunt eu, în aparență cu capul în nori, dar în esență cu picioarele bine înrădăcinate în cel mai adânc cernoziom. Am vise ce-mi trec prin gând cu bicicleta (căci dacă ar fi trecut cu avionul probabil că aș fi fost un geniu, iar eu mi-am semnat contract să trăiesc mult…), iar unul dintre acestea nu s-a format singur, ci cu ajutorul unei minunate doamne profesoare, dumneaei mi-a pus temelia, iar eu am adăugat mortar ca să rămână veșnic și căldura sufletească, să inspire…

Îmi plac naivitatea, diminețile, imensitatea munților mă copleșește, ador privirile jucăușe și zglobii ale copiilor, finețea, misterul, dragostea sunt bătăi ale vieții, iar libertatea e a mea… Dacă nu ar fi existat termenul „libertate”, cu siguranță l-aș fi inventat. Nu-mi plac „de ce”-urile, apa rece, diplomele, falsitatea, obișnuința, banalitatea, neputința bătrânilor.

mă tem că orice comentariu – în privința stilului hiperclișeizat, a informațiilor de maximă relevanță transmise – ar fi de prisos. din masochism, aș mai continua, la categoria ‘diverse’: o tânără e născută în orașul de la malul mării, pe deasupra și îndrăgostită (ce ironie!), alta ne spune care-s punctele ei forte, alta scrie mai mult în puncte de suspensie decât în cuvinte (ceea ce nu e tocmai o idee rea, la cum se exprimă), accentuând că-i place literatura de calitate, o alta e născută în orașul de pe malul Jiului unde se află operele de artă ale lui Constantin Brâncuși (toate, probabil), Cioran e citat obsesiv (una îl citește până când uită de ea), glasul literaturii, chemarea, visarea, triumful, sunt o fire… apar cu obstinație estetică în aceste confesiuni sfâșietoare, o altă duduie este (chiar!) vicepreședintele Asociației Studenților Creștini-Ortodocși Români din București (Duamne-ajută!), iar multe altele înșiră titluri, concursuri, organizații, căcaturi de tip comunicare-relații-publice-economice-finanțe, punând accentul fie pe scindarea interioară, fie pe armonioasa colaborare, căci literele și ase-ul merg mână-n mână, se știe! în fine, o duduie, după ce-și trântește autobiografia pe trei sferturi de pagină (enorm, în context), precizează ingenuu: dacă mi-a scăpat ceva, mă găsiți la (adresa ei de mail); ce-i drept, pe mine încă mă roade curiozitatea în acest sens.

ce mi s-ar putea întâmpla acu – și ar fi supermijto! – e să mă scoată din ediția a II-a, a III-a… a cărții! mulțumesc.


amor epistolar la 6 ani

DSC01769eu aveam 6 ani, iar el 7. eu mai ramaneam un an la gradinita, iar el tocmai plecase la scoala. in urma groaznicei despartiri, a ramas epistola prezenta. urma sa i-o trimit prin sora lui, mai mica decat mine cu un an si-n aceeasi gradinita, insa destinul face ca mama sa observe, dimineata, ca ascund ceva in mana si-mi afla taina. astfel, drumul scrisorii mele se incheie inainte de a incepe. asa ne-a fost datul.


%d bloggers like this: