Tag Archives: anecdote

despre posesiuni

azi în statie la troleu, la cismigiu, scriam un sms. vine o doamnã în vârstã la mine si-mi zice scârbitã, dar calmã: “ãsta-i telefonul* meu, de ce mi l-ai furat, hoatzo? sã te ia dracu.” si pleacã.

Advertisements

cu zâne

continui [cică forma continuu la pers. I sg. nu mai e admisă] seria de note așa-zise nostalgice. în ultima vreme îmi tot revin momente, imagini, figuri și mirosuri din copilărie; de altfel, dintre cele mai obscure, pe care nici nu mai sunt atât de sigură dacă le-am trăit vreodată sau doar mi le fabrică, aproape involuntar, memoria. oricum, una peste alta, ăsta e semnul morții. plus că mai bine să-mi iau răgazul necesar să-mi vizitez trecutul, pentru că-n clipa ceea de pe urmă – fracțiunea ceea inefabilă – mintea o să-mi fie perfect goală; n-o să se dilate timpul și senzațiile, n-o să mi se deruleze pe dinaintea ochilor filmul vieții, ehe, n-o să-mi amintesc de cei iubiți, de mamă, tată sau amant. vid. și probabil o durere fizică cruntă. acu lăsând moartea la o parte (le-am zis deja părinților să mă incinereze, când o fi), io nu prea m-am dat în vânt după citit până pe la vreo 12 ani (și nici n-o să încep acu să vă povestesc cum noi am avut copilărie. nu stăteam pe facebook toată ziua. nici cablu tv n-aveam…! bătrânețe – haine grele. în viață nu faci doar ce-ți place. respectu’ era respect, masa, masă, casa, casă. nu ți-era frică să ieși noaptea pe stradă. nu știa lumea de homosexuali). într-a-ntâia am citit pe bune asta; mi-a plăcut la nebunie, dar tot nu m-a clintit întru lectură; într-a doua am început fram, ursul polar, dar l-am abandonat repede și am pus-o pe mamaia să mi-l povestească dimineața până să plec la școală; într-a treia și a patra am tras ca vita la jug, cu chinuri și spume, să termin robinson crusoe, colț alb și iliada, totul fără sens, fără izbândă, fără perspectivă.

îmi plăcea în schimb să mi se spună povești. întruna. aceleași la nesfârșit, ca să aud iar și iar anumite pasaje pe care le așteptam cu nerăbdare, le anticipam (cam ca la muzica clasică, cum ar veni). replica preferată era din povestea porcului, „ce-ai făcut, nenorocito, că mai aveam o zi și mă făceam om!” iar dacă nu erau cărți, atunci erau caseta audio cu năzdrăvăniile lui nastratin hogea. pusă și întoarsă de sute de ori. firește, le știam pe de rost, deși unora nu le prinsesem șpilul/poanta/morala.

dar cartea cu adevărat tulburătoare a copilăriei mele timpurii am regăsit-o abia de curând. contesa de segur, „povești cu zâne” (de fapt nici nu știu ce-i cu „contesa” asta). basmele erau – sau doar mi se păreau – absolut sinistre, ilustrațiile bizare, când călduroase și intime, când respingătoare, poate chiar cu o anumită hidoșenie a personajelor și a expresiilor lor care mă atrăgea teribil, narațiunea amplă, întortocheată. erau totuși imagini la care mi-era teamă să mă uit (broasca diformă, șoarecele gigantic sau băiatul-ursuleț, cu tot corpul acoperit de păr – un blestem, desigur). sper să dau de ea prin vreun anticariat și s-o aduc înapoi acasă.

This slideshow requires JavaScript.


obsesiv-compulsiv

aflu tragica poveste a unui unchi îndepărtat: „f. n-o lăsa niciodată pe m. [soția] să-i calce rufele și nici să-i facă bagajul când plecau undeva; apoi tot el și le așeza la loc în șifonier. era și cu numismatica și știa exact ce cărți are și ce-i lipsește – și avea o bibliotecă cât peretele. dacă te vedea că ai pus cartea deschisă cu fața în jos, ți-o lua și nu-ți mai dădea alta! își făcuse un caiet cu toate filmele pe care le văzuse și unde… a jucat la loto 22 de ani la rând exact aceleași numere și a câștigat o dacie.”

de mine sper să se-ndure dumnezeu din timp.


„oricum, în fiecare an a fost subiectivă”

de curând am încheiat meditațiile la română cu o fetișoară de clasa a VIII-a. genul emo (nu, ăștia încă n-au dispărut), dar nu chiar veritabil (un soi de copie ieftină, mai degrabă), pseudo-revoltată fără motiv, cu un pseudo-talent la desen care să compenseze pentru celelalte lipsuri majore, cum ar fi o inteligență vie. în fine, io estimasem că mai mult de 6 nu poate lua la testarea națională decât printr-o minune. ei bine, minunea s-a produs, a luat 7,10 și era realmente fericită, căci cine n-ar fi?

vorbesc cu ea la telefon și bag și yo ca tot omul clișeul ultimelor zile: și, ce-ai pus, subiectivă sau predicativă? ea: subiectivă. eu: bun, păi era simplu etc. (și îi explic de ce ar fi – mai degrabă – subiectivă). la care ea: și oricum, doamna, în fiecare an a fost subiectivă. (!)

mi s-a părut totuși un argument intuitiv bun (plus, până la urmă, dovedit istoric & statistic).

_____________

recunosc că mă aflu printre cei care, dincolo de argumentele academice ale lui dindelegan, văd (și simt) acolo un căcat de subiectivă și cam atât și nu m-apuc să sucesc întru relativitate fraza ca să-mi iasă predicativă; asta înseamnă practic că în nici o propoziție în care subiectul și numele predicativ sunt substantive/pronume, în ciuda oricărei topici, io n-o să pot spune cu precizie niciodată care-i subiect și care-i np. să zicem că avem o propoziție simplă: „el este prietenul meu”; păi stai că dacă schimb ordinea și zic „prietenul meu este el”, atunci „prietenul” devine subiect, iar „el” nume predicativ, de parcă însăși ordinea cuvintelor n-ar spune nimic despre funcția și sensul lor în propoziție. evident, e aberant ca schimbarea unei topici și-așa flexibile să-ți modifice și funcțiile sintactice, ca și cum „câine verde” și „verde câine” n-ar fi același lucru dpdv sintactic.

„ceea ce mă jenează / este dificultatea răsfoirii.” ăsta era exemplul din examen.

deci dacă aveam fraza „problema este (p1)/ că tu nu vrei aici (p2)”, aș fi putut spune că p2 poate fi și subiectivă?!

oricum, cei mai tari sunt ăia care au protestat să se accepte și varianta lor, cea de-a treia, cu atributivă. :)) de ce nu, e loc pentru toată lumea.


perspectivele copilăriei

în clasa a IV-a mi-am început primul jurnal. îmi amintesc perfect că am notat următoarele: aș vrea să fac sex cu costin [coleg de clasă], doar să nu rămân însărcinată și să nu afle nimeni. plus alte povestiri non-erotice, despre cum m-a dat învățătoarea afară din clasă sau cum am rămas io cu clanța în mână când am intrat în clasa vecină să cer o cretă și toți copiii au râs de mine. (mare chestie.)

apoi la scurt timp, date fiind informațiile compromițătoare amintite, am ars jurnalul, primul meu jurnal. l-am băgat în sobă, filă cu filă. a fost un gest înțelept la vremea aia, la care ulterior, cu oribilele jurnale ce au urmat, nu m-am mai încumetat.

iar până-n clasa a IV-a am fost un copil fericit.

la 6 ani scrisesem deja prima scrisoare de amor.


interdicție la viață

la ora 7 dimineață trecute fix, chiar când somnul e mai dulce, ei sunt deja acolo, onești și voioși, la datorie. la ora 7 începe cataclisma: bubuieli și bătăi perseverente de ciocan, sfredeliri de bormașină, neteziri, lipiri și frecușuri. totul, dacă ai noroc, chiar pe etajul tău și chiar în dreptul geamurilor tale. sunt ei, suspendați pe schele mobile, muncitorii puși de primărie să ne facă blocurile mai frumoase și mai arătoase.

dar aventura nu se termină aici, căci practic e ca și cum îi ai în casă o zi întreagă – asta mai ales dacă nu ai jaluzele sau cearșaf/pătură în geam, iar eu nu am. ceea ce înseamnă că sunt o serie de lucruri pe care nu le mai poți face în chiar casa ta. nu mai poți să ieși gol de la duș, nu mai poți să te schimbi în dormitor (pentru că ei sunt acolo, la geam!), dar nici în sufragerie sau în bucătărie, să zicem (pentru că ei sunt și acolo), nu mai poți să dormi, să citești, să mănânci, să gătești, să vorbești la telefon, să te uiți la tv, să stai cu laptopul pe genunchi să te distrezi sau să lucrezi, să faci curat în casă sau să-ți tai unghiile, nu mai zic de futut sau uitat pe geam.

și totuși ai crede că dacă nu mai sunt în dreptul geamurilor tale, înseamnă că poți face în sfârșit ce ai poftă, dar nu, pentru că nu știi niciodată când urcă sau coboară, din senin, schela cu oamenii ei și în asta constă tot farmecul!

e un bun exercițiu de înstrăinare și defamiliarizare în propriul spațiu intim și domestic, lucru care te pregătește pentru viață în general și nu numai. căci, iaca, ce suntem cu toții, dacă nu niște impostori, niște intruși, niște musafiri nepoftiți, niște actori… grăbiți? (să medităm nițel la asta, pls.)


training: cum să-ți fuți viața

s-a făcut să am parte în modul cel mai brutal și obiectiv de nenecesara revelație (pentru că io știam deja) că trainingurile corporatiste & co. sunt făcute de niște indivizi cu creierul spălat care vor să ducă spălătura mai departe și faza tare e că chiar o duc, căci publicul își belește bucuros ochii c-a înțeles în sfârșit ceva profund uman, numai că pus într-o manieră atractivă-interactivă-expresivă, mereu pă bază de metaforă… cum ar fi, am aflat, „metafora” – sau alegoria? – tortului ca (și) companie, care în ce constă? păi, dacă tu guști dintr-o felie și e râncedă, atunci ce te gândești? că ai avut tu ghinion să nimerești chiar felia aia stricată SAU că de fapt tot tortul e nașpa și ți-ai luat țeapă?! hehe. ei, așa și cu o companie pe care o reprezinți. dacă îi fuți în cur pe clienți sau pe potențialii clienți, ei vor spune oare că ai avut tu probleme acasă sau în copilărie? ei bine, nu, ei nu vor spune asta, ci vor fi absolut îndreptățiți să creadă că toată – dar toată! – compania se bazează pe futerea în cur a oamenilor. iar tu ca (și) sclav al respectivei companii nu vrei ca lumea să creadă o așa grozăvie. :(

bine, iar asta nu e nici măcar vârful vârfului aisbergului ce v-am povestit io aicea, când de fapt am aflat o groază de chestii super-interesante după care voi ști de-acu încolo să-mi ghidez & gestionez: a) relațiile interpersonale, b) timpul! de pildă, am aflat un „concept” nou, pă bază de ghicitoare: ați auzit voi de „chefleși”? v-ați prins, sunt ăia care n-au chef niciodată de nimic. :/ lucru care nu poate decât să-i mâhnească pe corporatiști, care-s mai rău decât iisus și misionarii crejtini pă pământ.

și am mai auzit o anecdotă tare. amu cică era odată un prof român de literatură care se duce în america să țină o conferință despre miorița. cum e și firesc, nimeni din public nu pricepe nimic (asta pentru că americanii sunt superficiali, nu ca românii ospitalieri și poeți). la final, unu se duce la profesor și-i zice, printre altele (aici traineru povestește în stil doru octavian dumitru): cum adică, ciobănașu n-a făcut nimic?! și vezi că nu e ok să ai animale favorite! iar ăia 2 s-au pus să-l omoare că era mai bogat în loc să se ducă să-l întrebe care-i secretul și să-nvețe și ei să facă business???

în fine, e păcat că mintea umană nu are totuși capacitatea să acumuleze toate pildele și parabolele motivaționale care zac într-un trainer. dacă le-am reține pe toate și am ști când să le punem în practică, jur că lumea ar fi un loc mai bun pentru noi și familiile noastre, iar brusc oamenii ar zâmbi mai des, căci dacă e un lucru pe care corporatiștii îl urăsc din măduva mecanismului lor, acela nu poate fi decât tristețea… sau pesimismul… sau lipsa de motivație…

mulțumesc pentru că existați ca să ne mai descrețiți frunțile împovărate, sper să muriți în chinuri prelungi cât mai curând.


loganul nu cunoaște limite

dacă credeați că un logan condus de un mecanic țigan nu ține la coborâre pe drumul șerpuitor de la cota 1400 până „jos” în sinaia, încărcat cu 8 oameni (adulți, iar nu copii sau bebeluși), 3 în față, 5 în spate (dar nu și în portbagaj) și nu ajunge teafăr și nevătămat la destinație, deși circulă și pe contrasens ca să ia curbele, înseamnă că aveți o viziune îngustă și convențională asupra vieții (și morții). căci am fost acolo, iar geometria deformată a poziției în care stăteam a făcut posibilă prinderea părului meu în geamul, deschis și apoi închis, de la mașină. „io l-aș depăși pe ăsta din față, da’ văd că se supără doamna”, zice țiganu’ referindu-se la mine. îmi pare rău că m-a judecat greșit, mie doar îmi era frică de moarte, cum îmi e tot timpul, nimic mai simplu.


%d bloggers like this: