Tag Archives: arte

figuri

cuvinte rare și contorsionate, ilustrate pe măsură. nu întâmplător, toate au ceva distorsionat, magic și malefic în ele, pentru că, desigur, vin din alte lumi:

acersecomic – a person whose hair has never been cut

gorgonize – to have a paralyzing or mesmerizing effect on, stupify or petrify

leptosome – a person with a slender, thin, or frail body

ostentiferous – bringing omens or unnatural or supernatural manifestations


pogonotrophy – the act of cultivating, or growing and grooming, a mustache, beard, sideburns or other facial hair

scripturient – possessing a violent desire to write

pe restul, a-z, cacodemonomania, infandous, ktenology, montivagant etc., le găsiți pe site-ul inspiratului proiect.


„midnight in paris” sau ultima fază a sclerozei lui woody allen

acu că am văzut, cu mare greutate, și ultimul woody allen, midnight in paris, despre care „unele voci”, aparent conștiente de sine și de decăderea sclerotică în care se scaldă de ceva ani buni woody allen, susțineau că gata, vine cu… altceva, că nu-i chiar cine știe ce, dar ar fi o reabilitare acolo, deci văzând semi-mizeria asta de film, mi-a venit boala pe multe alte lucruri și viață în general. despre film e prea la cald să vorbesc și încă mi-e greu să înțeleg altfel decât prin fatalitatea patologicului naivitatea și stilul imbecil cu care ne izbește woody allen de ceva vreme, deși pe mulți reușește să-i păcălească folosind, în modul cel mai evident și strident, vechile-i trucuri-scheme-retorici-principii-logici, cum vrei să-i zici.

de fapt, nimeni nu îndrăznește să recunoască că ultimele lui filme sunt pur și simplu de căcat, n-ai ce fir să mai despici dacă 1. ai un minim de conștiință și cultură cinematografică și 2. ești un așa-zis fan woody allen, adică știi cam ce filme făcea în anii ’70, să zicem, și încă mori după ele și mai știi și cum scrie omul și eventual îți place, deși în textele lui manierismul e și mai… supralicitat, dacă mi-e permisă o asemenea exprimare, și prin urmare trebuie, cred, consumat în doze mici.

și pentru că nimeni nu vrea să recunoască că filmele lui recente sunt atât de slabe, a apărut – vezi prin recenzii și bloguri – un penibil discurs, al îngăduinței, al duioșiei și concesiei prietenești, totul însă pe fondul confortabil al pseudo-simțului critic (cum altfel?): știm că nu e în cea mai bună „etapă de creație”, dar filmul ăsta (oricare dintre astea noi) parcă aduce cu woody allen pe care-l știm cu toții… parcă ne amintește de replicile „alea”, de personajele lui care l-au consacrat, parcă pizda mă-sii, deși e clar că undeva nu e doar o fisură, ci un hău de netrecut între autenticitatea discursului lui allen de acu 30-40 de ani și vagile imitații de azi ale propriilor mecanisme care, ca atâtea lucruri pe lumea asta, nu funcționează o veșnicie.

revenind la midnight in paris, nu ai cum să fii woody allen și să nu-ți dai seama încă că nimeni, dar nimeni de pe pământul ăsta și nu numai nu te poate „imita”. nevrozatul (lui) woody allen a devenit o marcă, un tip psihologic pe care probabil nimeni nu va mai fi în stare să-l reproducă, să-l reprezinte, să-l „impersoneze”. efectul încercărilor de genul ăsta? îl vedeți în midnight în paris și l-am mai văzut și m-a iritat la culme și în whatever works. nu i-ați da în cap lui owen wilson (gil)? eu da. mi-a făcut șanț pe creier tot filmul, pentru că îl juca pe woody allen boemul-artistul-stângaci&co., plus tonul, expresia feței, gesturile, modul de articulare a cuvintelor, totul era o copie nemernică.

de fapt, filmul e compromis din concepție, am impresia. nu poți vorbi – nu ai voie! – despre parisul anilor ’20 sau cel din belle epoque înglobând și reciclând – nici măcar cu intenții mega-hiper-ironico-parodice, ceea ce oricum nu-i mai iese lui woody allen de data asta – numai și numai clișee, până la îngrețoșare. dacă erai mare pasionat de interbelicul boem parizian, după filmul ăsta nu vei mai fi. tușa groasă dintotdeauna i-a plăcut lui woody allen, dar i-o tolerai, pentru că știa să dozeze nuanțele, acu nu, frate, îți îndeasă molozul pe gât o oră jumate. faptul că într-o oră jumate îmi înșiri cu maximă ostentație ceea ce știm cu toții că forma boema pariziană a vremii, cuplul fitzgerald, hemingway (foarte prost gândit și construit personaj, vorbind exclusiv în clișeele scrierilor lui), picasso, gertrude stein, dali, bunuel, man ray (cu ăștia 3 e una dintre cele mai jalnice scene ale filmului), t.s. eliot, cocteau sau mai vechii toulouse-lautrec, gaugain sau degas, plus alții doar menționați, toți ăștia susțin tema scriitorului în film. scriitorașul incert față-n față cu marii maeștri, care, desigur, nu și-i poate proiecta decât prin filtrul lecturilor (deformatoare? naive?) și al imaginarului anecdotic care învăluie inevitabil o asemenea epocă. să zicem că accept parada asta de nume și figuri, sperăm voit schițate superficial, din care eu, fie că-s cunoscător, fie că-s un dobitoc, nu mă aleg cu absolut nimic, zero plăcere.

deci acceptăm jocul ăsta infantilizant dintre lumi, realități și ficțiuni, de dragul amuzamentului facil. trecând însă de partea cealaltă a poveștii, a „observației socio-psihologice”, ca să zic așa, raporturile dintre personajele „reale” ale filmului sunt complet aberante, trasate cu o tușă și mai groasă și tot insistă pe ele, că poate n-ai înțeles. umplutură, umplutură, redundanță, discuții pentru imbecili, lipsite desigur de gratuitatea „aia” absurdă tipică lui woody allen; poate numai urme vagi de așa ceva. iar eu m-am umplut de energii negative. ultima juma de oră am văzut-o pe fast forward, căci nu se mai putea, îmi era jenă să mă mai uit.

filmul ăsta nu funcționează, e complet greșit și dacă-l iei drept o simplă farsă, o parodie, o „comedie romantică”, ce vrei tu. pe orice parte l-aș întoarce, pe seama oricărui tip de intenție l-aș pune, din orice perspectivă l-aș privi, rezultă un film întristător de slab, care nu te poate păcăli o clipă. hai că deja dau pe-afară de silă.


preludiu

dac-aș avea timp, v-aș povesti grozăvia care este (la) sala palatului, pe văzute și pe nevăzute, unica sală din bucurești unde totuși se țin concerte importante, deși e de o evidență izbitoare că această clădire trebuie pur și simplu dinamitată și pe veci uitată. dar n-am timp, dar sigur vă voi povesti cum se cuvine.

grozăvia și mai și face că orchestre mari din lumea asta și dirijori și soliști pe(ste) măsură vin zilele astea (până pe 25 septembrie) și se perindă forțat-claustrofobic prin holurile-cotloanele-coclaurile sălii palatului. și asta poate că n-ar fi decât un moft dacă măcar acustica sălii ar fi nu perfectă, ci de bun-simț. dar firește nu putem vorbi de așa ceva.

și totuși peste toate astea se întâmplă că festivalul enescu trăiește, e viu și azi începe și e plin de plăcute prezențe anul ăsta, când se face că fac și io ceva frumos și cu folos, lucrând cu drag și groază întru festival.

o să fie bine, veniți la concerte, probabil că nici nu mai sunt bilete.

programul aici, luați de vă înfruptați, că cine știe când mai prindem așa ceva.


who’s who?

a) brauner

b) dali

c) enescu

[găsită și uimită cum intri în sinagoga din bistrița, pe dreapta]


%d bloggers like this: