Tag Archives: bloggerii si literatura

gândiți mai mult, scrieți mai puțin

[sau măcar fiți amuzanți.]

chestiune veche și arzătoare zilele astea prin online, repusă în discuție cu ocazia controversatului premiu literar „augustin frățilă”: dom’le cine dă/trebuie să dea valoarea și verdictele în literatură, așa-zișii specialiști, profesioniști, critici „oficiali” sau bloggeri adunați de peste tot, simpli cititori, amatori nevinovați, adică oricine? evident, mor de plictiseală cu dezbaterea asta. în teorie, nici unii, nici alții nu-s perfecți, în sensul că ambele tabere sunt corupte și coruptibile. unii de putere, alții de prea multă naivitate. 

dar cel mai tare mă plictisește ideea că tre’ să popularizăm literatura bună, că tre’ s-o „traducem” pe înțelesul fiecărui om, oricât de nepregătit și ignorant ar fi, iar pentru asta îi avem pe bloggeri, acești mesageri ai ideilor înalte puse în cuvinte simple. groaznic. eu zic, dimpotrivă, că nu tot prostul trebuie să citească, că literatura (și artele, în genere) nu e pentru toată lumea, că ierarhiile trebuie să rămână. ok, accept că există o grămadă de cititori sincer pasionați și pătrunși de patosul lecturii, fără să fi făcut studii filologice, să zicem, le accept bucuria și deschiderea inocentă spre literatură, dar mi se face greață când omul pretinde a fi și formator de opinii, reper critic și începe să creadă că chiar are ceva de spus. îi depistezi imediat: sunt ăștia care-ți povestesc cărțile, ăștia care se pripesc și-ți trântesc capricios de la bun început „mi-a plăcut/nu mi-a plăcut”, de parcă îi pasă cuiva de o asemenea tranșare, sau din contră o țin pe o indeterminare tâmpă, de tipul „nu pot să spun că nu mi-a plăcut, dar nici nu m-a dat pe spate, mă așteptam la altceva, deși au fost lucruri care m-au impresionat mult”, sunt ăștia care se bagă cu capul înainte, fără nici o jenă, fără pic de simț al ridicolului, mizând pe viziunea lor pură și virgină, exact în autorii mari, în ăia grei (pe care, chiar și dacă nu-ți plac, chiar și dacă nu-i înțelegi etc., pur și simplu nu poți să te caci doar pentru că așa vrei tu, doar pentru că ai auzit tu că cititorul face legea), de parcă le-ar face critică de întâmpinare – asta mă amuză teribil. ăștia sunt cititorii lipsiți de orice „complex” și devin înfumurați tocmai prin exacerbarea modestei lor inocențe: „io nu sunt specialist, ci spun și scriu exact ce cred eu, ce simt eu, cu maximă sinceritate și fără pretenții” (spre deosebire, adică, de profesioniști). și exact sinceritatea asta face ravagii – și când scrii literatură (bine zicea oscar wilde), și când scrii despre literatură. revenind, sunt bloggerii ăștia culturali care trebuie să-și încheie textele rotund, cu concluzii clare și, eventual, note (partea mea preferată): îi dau lui thomas mann de data asta 7 din 10; îi dau lui flaubert 2 steluțe din 5, dar sper ca la următoarea carte să facă o treabă mai bună, că tot îl laudă toată lumea (mie oricum nu mi s-a părut mare chestie)! și tot așa. cam asta se întâmplă în hiper-democratizare, așa merge treaba.

eu însămi am lăsat-o mai moale cu reflecțiile critico-literare pe blog, dacă simt că n-am nimic miezos de zis, dacă simt că încă nu m-am putut desprinde de propriile subiectivități „impresioniste”, care, o, da, știm, fac plăcerea lecturii (sau reprezintă una dintre sursele plăcerii), dar nu-s de-ajuns. o specie chiar primejdioasă printre bloggerii amatori sunt ăștia care citesc pe bandă rulantă, care înghit cărți din toate părțile, fără criterii, pe nerăsuflate, fără timp de decantare, mai ales în disperarea de a scrie totuși ceva despre ele.

aveam o colegă la litere. multă vreme n-am știut ce să cred despre ea, dacă-i proastă sau deșteaptă. răspunsul m-a izbit când a trebuit să facă o prezentare la seminar pe derrida, „spectrele lui marx” (greu al dracu’, mă gândeam, bine că n-am avut io de făcut asta): evident, nu înțelesese nimic și, mai mult, nici nu-și pusese problema asta; a prezentat cu o seninătate tâmpă (seninătatea prostiei pure), a tranșat lucrurile după cum a dus-o capul, fără pic de ezitare, fără nici o problematizare, fără nici o întrebare, că la final idiotul părea derrida în toată povestea asta, nu ea.

dacă vreți să știți cum se citește o carte, uite-așa:

iar când simțiți nevoia aia nebună să scrieți banalități pe blog despre ultimele lecturi, mai bine vă faceți un carnețel-oracol cu „citatele frumoase” din cărțile preferate. s-ar putea să ajute (nu garantez, desigur).

Advertisements

%d bloggers like this: