Tag Archives: bucuresti

jazzul – boala lui mozart

de unde se vede că talentul n-are nimic de-a face cu bunul-gust. desigur, știam asta deja. dar vreau s-o amintesc, pentru că oamenii sunt în genere proști, naivi și confuzi.

azi la ateneu, alături de orchestra din lucerna & dirijorul james gaffigan, a cântat și celebrul pianist (și compozitor) fazil say. concertul 21 al lui mozart. la cadențe a improvizat gros, cu niște inserții proprii așa-zise jucăușe care-l făceau pe mozart să pară un imbecil. în fine, excesul de zel al interpreților cu personalitate; meteahna ălora care nu știu unde să se oprească. dar încă nu era rău. execuție frumoasă. deși puteam anticipa dezastrul.

bisul 1 a fost mișto. nu știu ce a fost. la bisul 2 a băgat o zahariseală de jazz/blues de restaurant trist de film hollywoodian când se închide programul și localul e gol și un cuplu trecut de prima tinerețe se regăsește ascultând această mizerie ambientală. mă uit la oamenii din sală. mulți dau din cap aprobator, ca și cum abia acum, cu bucata asta, și-a confirmat fazil say forța, asta era proba de foc – blues-ul ăla decrepit și languros. aici și-a arătat adevărata valoare, nu la concertul lui mozart. ăsta dom’le artist, care te trece de la una la alta de nu mai știi de tine!

și încă i se mai putea ierta păcatul. dar la bisul 3 începe cu marșul turc al lui mozart – bietul mozart, l-a futut pe toate părțile, ăsta-i calul lui de bătaie -, sala izbucnește în hohote de râs, delir, frenezie, apoteoză, lumea e relaxată peste poate, rânjesc cu toții bucuroși, căci imediat își și bagă jazzul futut peste superba melodie (și-așa destul de tocită prin reclame, și-așa îndeajuns de ludică și de antrenantă și de accesibilă și de melodioasă și de tot ce vrei – deci ce dracu să-i mai faci?). a ieșit un soi de muzică de desene animate. parodia perfectă, lipsită însă de orice urmă de conștiință.

firește, fenomenul se practică. aceeași poveste și cu berezovsky (iar, pianist excelent, mare virtuoz). dacă nu-l lași să cânte măcar un liszt, atunci sigur o să-ți bage la final un rock’n’roll de să te duci dreacu. ca și cum – interpret și public deopotrivă – tot ce-ai cântat/ascultat până atunci e un calvar odios și în sfârșit vine și izbăvirea, sau recompensa – că doar nu te-ai chinuit degeaba 1 oră-două cu un concert de muzică clasică în toată regula ca apoi să nu primești nimic în schimb. un sloboz pe ochelari, un strop de pișat în gura hlizită, adică… un show pe cinste! acu poți pleca mulțumit acasă, ai simțit plăcere și pe ziua de azi.

[acu e drept că nu oricine strunește așa bine arta kitsch-ului, iar kitsch-ul are desigur splendoarea lui, dar asta-i altă latură a poveștii]

Advertisements

miezul nopții

în noaptea în care profi nonstop de pe dacia s-a închis la 23.30, în care profi nonstop de la regina maria e închis între 23.30 și 0.30, ora poftelor libere, în care realul deschis mereu e închis  exact în noaptea aia pentru inventarul anual, în care mc donald’s dristor nu mai are desertul cu plăcintă de afine & înghețată, în noaptea aia înseamnă că capitalismul se duce dracului. prea multe fisuri, prea crudă dezvrăjirea. ce pizda mă-sii, credeam că trăim în hiperconsumerism, în lumea poftelor libere, nu în civilitate!


și totuși cultura

baz luhrmann e australian și a făcut filmul ăla întemeietor care nu se mai termina, „australia”.

n-am văzut încă gatsby, știu deja ce grozăvie va fi, mă intrigă însă faptul că nu joacă keira knightley, că știam că ea s-a specializat pe ecranizări celebre, ea e noua pizdă intelectuală de la hollywood. pentru că nu contează cât de catastrofale sunt filmele atâta vreme cât au un sâmbure de literatură grea. pe același principiu, când va fi să se facă un gatsby franțuzesc, aleasa va fi, obligatoriu, audrey tautou.

am fost și pe la noaptea galeriilor. îmi amintesc doar niște hârtii lipite pe pereți și una care-mi explica că e un colaj spontan și faze și pe alta care, în chip de statement ideologic, firește, îi schimba progeniturii pampersul. e aceeași mamă nonconformistă care venise chitită să-și alăpteze copilul, același copil, la vernisaj la cantor. și l-a și alăptat. ne-a dat o lecție. ne-a pus unde ne e locul.

data viitoare mă duc și io și-mi schimb tamponul. crecă la street delivery. apoi mai vedem.


indexu’ la apă

ajutați-mă, oameni buni. de câteva luni am o problemă: uit să dau indexu la apă. înainte de 1 ale lunii îmi aduc aminte. zic să nu uit. apoi se face 1 ale lunii. zic hai că mai am câteva zile, până pe 5-6, să-l dau. apoi se tot face că intervin lucruri, dar mă gândesc încontinuu că tre să i-l dau administratorei, nu dorm noaptea, mă trezesc în zorii zilei, deși parcă niciodată nu e momentul potrivit. se face 8 și mă gândesc că încă ar fi timp, că poate n-a dat indexu mai departe. se face 10 ale lunii și mă enervez că nu i l-am dat. apoi respir ușurată, mă detensionez, lasă că luna viitoare sunt mai promptă. și tot așa. de câteva luni. este o perversitate. tocmai pentru că nu uit cu adevărat. îmi stă gândul fixat în creier zile întregi, mă sugrumă zi de zi. și tot nu pot să fac gestul. așa că lună de lună plătesc apa ridicol de mult. la paușal adică – ce cuvânt oribil, mi-e și scârbă să-l pronunț. vine din germană. ăsta-i cuvânt de oameni apăsați de datorii și obligații, de greutățile vieții. io nu-s dintr-ăia.

vă rog veniți între 1 și 5 ale lunii să-mi citiți apometrele și apoi să treceți pe la tanti să-i spuneți numerele magice să le treacă conștiincios în registrul acela mare de socoteli. această doamnă popescu – care de fapt nu-i administratora, e casiera, da așa-mi place mie s-o consider -, fostă contabilă la viața ei respectabilă, e de găsit marțea și joia după-amiază în cămăruța de la scara 3, așteptând cochetă locatarii să vină să-și plătească dările. e pieptănată și gătită toată. plus un touch de ruj roz pe buze – o ultimă dulce reclivă a tinereților ei. adesea pe banca din cămăruță mai stau doi vecini din bloc să-i țină de urât: un moș gras care întreabă la fiecare, dând din cap, „a, cât are?” (de plată la întreținere, adică) și o babă cu ochelari mari heliomați de nici nu-i vezi fața. vorbesc și ei de una alta, apăsările vârstei, ce să-i faci. da când doamna popescu scrie chitanțele – citeț, cu literele frumos rotunjite și adânc apăsate cu pixul -, calculează, verifică banii și complicatele tabele lunare, toți tre să tacă. e liniște ca-n sarcofag. pentru că ăștia-s bătrâni, mă-nțelegeți?

bă da mai e și administratoru. instalator de felul lui. silviu. despre el altă dată.


street delivery

da, mă, io sunt singurul om de pe facebook căruia street delivery i se pare de căcat. hipioții & dredurile de asemenea.


cugetări în curte la mc donald’s

deci mâine moartă-coaptă trebuie să ajung la bcu. dar cum, cum? când vremea e așa luminoasă, când au pantofi frumoși în vitrine, când la mc se poate deja mânca afară, când au reduceri la anticariat, când ai atâtea de făcut și atâtea presiuni pe cap încât ai senzația că oricum nu te poți ocupa vreodată ca lumea de ele, deci hai să le mai amâni nițel până la acel moment cu adevărat potrivit, binecunoscutul moment care nu vine niciodată – o știm de mult, dar ne place să ne mai alintăm o vreme întru inocență și mirare și să așteptăm cu aparentă încordare clipa ideală, căci, vorba aia sfântă, toate la timpul lor, care cu siguranță și din fericire nu e niciodată acum

eh, e o viață grea și n-avem curaj să fim liberi până la capăt.


dihotomia cea de toate zilele

pe 31 decembrie, în mare grabă, pe ultima și nebuneasca sută de metri înainte de sfânta noapte dintre ani, mă duc la mega image de la unirii să-mi iau o perie rotundă (cu care oricum s-a dovedit că nu pot face mare lucru de una singură). o coadă imensă care, înaintea celor 2 case, se bifurcă, fiecare cum poftește. o doamnă bine, trecută de 50 de ani, aranjată, dichisită, cu părul înfoiat (făcut cu peria rotundă, probabil), se duce direct spre una dintre case, căcându-se pe sclavii care stăteau la coadă. una, mai puțin dichisită, îi atrage atenția, la care doamna noastră, sceptică și mirată, răspunde, mai mult ca pentru sine: „hm, eu vin aici mereu și niciodată n-am văzut dihotomie la coadă”, așezându-se totuși unde se cuvine.

(crecă-i pare rău lu porumboiu că n-a băgat-o în polițist, adjectiv. poate data viitoare.)


preludiu

dac-aș avea timp, v-aș povesti grozăvia care este (la) sala palatului, pe văzute și pe nevăzute, unica sală din bucurești unde totuși se țin concerte importante, deși e de o evidență izbitoare că această clădire trebuie pur și simplu dinamitată și pe veci uitată. dar n-am timp, dar sigur vă voi povesti cum se cuvine.

grozăvia și mai și face că orchestre mari din lumea asta și dirijori și soliști pe(ste) măsură vin zilele astea (până pe 25 septembrie) și se perindă forțat-claustrofobic prin holurile-cotloanele-coclaurile sălii palatului. și asta poate că n-ar fi decât un moft dacă măcar acustica sălii ar fi nu perfectă, ci de bun-simț. dar firește nu putem vorbi de așa ceva.

și totuși peste toate astea se întâmplă că festivalul enescu trăiește, e viu și azi începe și e plin de plăcute prezențe anul ăsta, când se face că fac și io ceva frumos și cu folos, lucrând cu drag și groază întru festival.

o să fie bine, veniți la concerte, probabil că nici nu mai sunt bilete.

programul aici, luați de vă înfruptați, că cine știe când mai prindem așa ceva.


futere de bucurești

am mai zis că bucureștiul e un oraș de căcat? da, am mai zis, deși niciodată nu am făcut din asta tragedia vieții mele sau refrenul meu favorit. și totuși treaba e, în chip brutal-obiectiv sau „doar” prin prisma experiențelor personale, absolut dezastruoasă. singura scuză a bucureștiului – pentru mizeria de insecuritate cu care te întâmpină practic la orice colț și la orice oră – ar fi fost să fie totuși un oraș frumos. dar nu, e dat dreacu de urât. acu că am clarificat și aspectul ăsta, să las deoparte alte ambiguități. în aprilie am povestit faza asta – cu pumnu-n cap de la boschetară. a fost supermijto, ba chiar m-a excitat puțin. și mă excită și acu când îmi amintesc…

bun, în seara asta, undeva în jur de ora 22, io, vinci, alex & paul stăm de vorbă la universitate la fântână – deci în miezu găozului capitalei. vinci în fața noastră în picioare, noi restu pe o bancă d-aia de beton. lume multă în jur și-n trecere. apare din seninu curului un drogălău (cel mai probabil pe substanțe de căcat, că sigur n-avea bani de ceva jmeker) care-l îmbrâncește pe vinci cu o putere incredibilă, de parcă intrase autobuzu în noi, și urlă ca apucat că „tu ești ăla care s-a luat de mine” sau ceva de genu ăsta, vinci cade peste bancă, peste alex pm, impact puternic, șoc, lovituri, nasol, panică, vine după noi, nici nu-mi dau seama, paul fuge, tot într-o fracțiune de secundă, probabil, cu bicicleta, drogatu după el, are ceva spor la fugă, vinci după el, îi dă un picior în piept, nu știu ce se mai întâmplă, suntem căcați pe noi orc. nimeni, da nimeni nu face nimic, un dobitoc pe o bancă lângă, cu o cutie de bere în mână, se amuză copios. cum noi 4 nu-i facem față lu ăla? că dacă era el acolo – deși era practic „acolo”! – să vezi ce-i făcea. orc, important era că stătea acolo pe margine zâmbind, așteptând probabil și mai mult din spectacolu ăsta lamentabil. într-un final apar niște gardieni care-l imobilizează, iar el zbiară îngrozitor și se zbate, mai că le stârnește compasiunea unora dintre trecătorii care au deschis televizoarele mai târziu. :/ și-l duc. și-asta a fost, în bucurești n-ai cum să te plictisești.

patetic, fatalist, clișeic, cum vrei, rămâi și te-ntrebi ca prostu unde morții mă-sii trăim.

evident, n-a murit nimeni, n-a ieșit cu sânge, treaba merge mai departe. la fel.


lecturi urbane plm

azi mergând pe magheru, în față la scala, „ziua-n amiaza mare”, mi-am luat pur și simplu un pumn zdravăn în cap de la o boschetară. instinctiv m-am ferit (degeaba) și am țipat. ciudat, nu prea treceau oameni prin zonă.

și-asta a fost – crec-o să plec la steaua. (btw, nici claudiu răducanu n-o duce mai bine, e curier rapid prin barcelona, după ce l-au dat soacră-sa & nevastă-sa afară din casă.)

bagi pula-n bucurești.

[later edit] posibil ca boschetara aia să fi fost iisus deghizat să mă pună la-ncercare, acu, în preajma sărbătorilor pascale…


%d bloggers like this: