Tag Archives: carti

morală

„La o vârstă când copiii din alte părți ale lumii sunt preocupați de noile jocuri pe tabletă și de vedetele pop, Malala a devenit un simbol internațional al luptei pentru educație, pentru drepturile femeilor și, în general, pentru dreptate.”

ce e oare greșit – de altfel greșeala cea mai la îndemână, cea mai naivă – în premisele acestei recenzii? (de pe un site ro de succes etc.)

mă întreb și eu simulând naivitatea ce e rău – nu, ce e nefiresc sau condamnabil, citim printre rânduri – în faptul că alți copii, prin alte părți, sunt preocupați de noile jocuri pe tabletă și de vedetele pop.

eh, bine că nu sunt(em) cu toții malala.


tu ce scriitor ți-ai tatua la găoz?

deci după citit, următorul fapt sexy chic cute savuros delicios (căci pe astea din urmă nu le mai folosește nimeni referindu-se la mâncare) pe lumea asta e să-ți faci tatuaje literare. coperta preferată, autorul iubit, personajul ăla mișto cu care ai ieși la bere, un citat inspirat unduitor pe piele. aci se vede adevăratul amor pentru artă! în fine, am dat peste articolul ăsta pe bookaholic, unde niște găini scriu voit user-friendly și witty despre cărți și alte subiecte grele, bravo lor. autoarea se preface că ia distanță și zice cum că ar fi greu să cântărești ce-i pasiune pe bune și ce-i doar snobism în tatuajele astea, pentru ca apoi să tranșeze chestiunea: dacă faci chestia asta fără să epatezi, atunci e ok, ești deci acoperit, etic și estetic. sau, mai e o strategie, numește-o „guilty pleasure” și dă-i înainte cu mizeriile, că, din nou, ești acoperit. noțiunea de guilty pleasure e cea mai gogomană și mai ieftină perversitate pe care o cultivă animalul urban din clipa în care descoperă și el, rudimentar, la a cincea mână, ironia și autoironia. atunci pizda de om, dezorientat, lipsit de criterii și ierarhii, lipsit deci de educație și conștiință, dar bănuind vag că pe lume sunt chestii de căcat și chestii fine, adică alea rele și alea bune, cum s-ar zice, și aspirând, la fel de vag, din cotineața lui la cultura elitelor, deci pizda asta de om, sfâșiat „între natură și cultură”, incapabil în fond să facă vreo alegere proprie, autentică și pe care, prin urmare, să și-o asume, apelează degrabă la guilty pleasure și rezolvă toate dilemele. iese din căcat și în fața lui, și în fața celorlalți. 

de-aia, un așa-zis intelectual subțire care-i pune pe nor zeatic și pe bach pe același nivel în privința plăcerii pe care i-o produc, pe principiul „fiecare e bun/genial pe partea lui”, e, desigur, mai primejdios decât manelarul onest din fața blocului.

revin așadar la tatuaje. confuziile persistă: deci dacă e un tatuaj discret, ascuns (adică care nu epatează), la inghinale, să zicem, atunci e în regulă. or, miza unui tatuaj, dacă e să fie, e să se vadă, să fie arătat, să fie observat, să nu fie trecut cu vederea, să te izbească, să atragă atenția, să transmită, cum s-ar spune, un mesaj. apoi cică tatuajul e o idee inspirată atâta vreme cât obiectul tatuat, citat etc., are o anumită semnificație pentru purtător. a face toate delimitările astea incerte pe un ton rezonabil e ca și cum ai culege dintr-o hazna căcatul mai puțin puturos. mă întreb ce-ar fi mai valoros – și mai demn, chiar – pe scara asta obscură a auto-stigmatizării (pentru că ce altceva e un tatuaj?): să-mi tatuez o pulă, un desen aleatoriu, o ideogramă chineză contorsionată (care să însemne de fapt „orez”) sau fățăul lui foucault?

o vita


extemporal

  • quiz 1 – să recunoști romanele după cea de-a doua frază (că așa la prima ne pricepem toți!). romane celebre, desigur. io n-am ghicit nici unul. deși vreo 2-3 le-aș fi putut nimeri.
  • quiz 2 – să recunoști cartea & autorul după copertă. nici aici n-am ghicit nimica. prea greu. prea de tot.
  • quiz 3 – ceva ușor. de consolare. (dar cu premii frumoase. pentru mici colecționari.)

neterminate. cu flaubert

încă cea mai bună carte a lui barnes, papagalul lui flaubert,

unde aflăm că flaubert se gândea să-și scrie autobiografia, „unicul lucru pe care îl voi scrie bine, dacă-mi voi asuma sarcina de a o face”, că exista o traducere a sa pentru candide în engleză, deși nu se poate spune că avea engleza chiar la degetul mic  („nu era nici măcar în stare să copieze corect toponimele engleze”), iar că, în privința scrierilor în proză, avea numeroase planuri și proiecte, care mai de care mai exotice: une nuit de don juan; anubis („povestea femeii care vrea să fie futută de un zeu”) sau un roman „flamand despre o fată care moare virgină, cufundată în misticism”.


cu zâne

continui [cică forma continuu la pers. I sg. nu mai e admisă] seria de note așa-zise nostalgice. în ultima vreme îmi tot revin momente, imagini, figuri și mirosuri din copilărie; de altfel, dintre cele mai obscure, pe care nici nu mai sunt atât de sigură dacă le-am trăit vreodată sau doar mi le fabrică, aproape involuntar, memoria. oricum, una peste alta, ăsta e semnul morții. plus că mai bine să-mi iau răgazul necesar să-mi vizitez trecutul, pentru că-n clipa ceea de pe urmă – fracțiunea ceea inefabilă – mintea o să-mi fie perfect goală; n-o să se dilate timpul și senzațiile, n-o să mi se deruleze pe dinaintea ochilor filmul vieții, ehe, n-o să-mi amintesc de cei iubiți, de mamă, tată sau amant. vid. și probabil o durere fizică cruntă. acu lăsând moartea la o parte (le-am zis deja părinților să mă incinereze, când o fi), io nu prea m-am dat în vânt după citit până pe la vreo 12 ani (și nici n-o să încep acu să vă povestesc cum noi am avut copilărie. nu stăteam pe facebook toată ziua. nici cablu tv n-aveam…! bătrânețe – haine grele. în viață nu faci doar ce-ți place. respectu’ era respect, masa, masă, casa, casă. nu ți-era frică să ieși noaptea pe stradă. nu știa lumea de homosexuali). într-a-ntâia am citit pe bune asta; mi-a plăcut la nebunie, dar tot nu m-a clintit întru lectură; într-a doua am început fram, ursul polar, dar l-am abandonat repede și am pus-o pe mamaia să mi-l povestească dimineața până să plec la școală; într-a treia și a patra am tras ca vita la jug, cu chinuri și spume, să termin robinson crusoe, colț alb și iliada, totul fără sens, fără izbândă, fără perspectivă.

îmi plăcea în schimb să mi se spună povești. întruna. aceleași la nesfârșit, ca să aud iar și iar anumite pasaje pe care le așteptam cu nerăbdare, le anticipam (cam ca la muzica clasică, cum ar veni). replica preferată era din povestea porcului, „ce-ai făcut, nenorocito, că mai aveam o zi și mă făceam om!” iar dacă nu erau cărți, atunci erau caseta audio cu năzdrăvăniile lui nastratin hogea. pusă și întoarsă de sute de ori. firește, le știam pe de rost, deși unora nu le prinsesem șpilul/poanta/morala.

dar cartea cu adevărat tulburătoare a copilăriei mele timpurii am regăsit-o abia de curând. contesa de segur, „povești cu zâne” (de fapt nici nu știu ce-i cu „contesa” asta). basmele erau – sau doar mi se păreau – absolut sinistre, ilustrațiile bizare, când călduroase și intime, când respingătoare, poate chiar cu o anumită hidoșenie a personajelor și a expresiilor lor care mă atrăgea teribil, narațiunea amplă, întortocheată. erau totuși imagini la care mi-era teamă să mă uit (broasca diformă, șoarecele gigantic sau băiatul-ursuleț, cu tot corpul acoperit de păr – un blestem, desigur). sper să dau de ea prin vreun anticariat și s-o aduc înapoi acasă.

This slideshow requires JavaScript.


obsesiv-compulsiv

aflu tragica poveste a unui unchi îndepărtat: „f. n-o lăsa niciodată pe m. [soția] să-i calce rufele și nici să-i facă bagajul când plecau undeva; apoi tot el și le așeza la loc în șifonier. era și cu numismatica și știa exact ce cărți are și ce-i lipsește – și avea o bibliotecă cât peretele. dacă te vedea că ai pus cartea deschisă cu fața în jos, ți-o lua și nu-ți mai dădea alta! își făcuse un caiet cu toate filmele pe care le văzuse și unde… a jucat la loto 22 de ani la rând exact aceleași numere și a câștigat o dacie.”

de mine sper să se-ndure dumnezeu din timp.


gândiți mai mult, scrieți mai puțin

[sau măcar fiți amuzanți.]

chestiune veche și arzătoare zilele astea prin online, repusă în discuție cu ocazia controversatului premiu literar „augustin frățilă”: dom’le cine dă/trebuie să dea valoarea și verdictele în literatură, așa-zișii specialiști, profesioniști, critici „oficiali” sau bloggeri adunați de peste tot, simpli cititori, amatori nevinovați, adică oricine? evident, mor de plictiseală cu dezbaterea asta. în teorie, nici unii, nici alții nu-s perfecți, în sensul că ambele tabere sunt corupte și coruptibile. unii de putere, alții de prea multă naivitate. 

dar cel mai tare mă plictisește ideea că tre’ să popularizăm literatura bună, că tre’ s-o „traducem” pe înțelesul fiecărui om, oricât de nepregătit și ignorant ar fi, iar pentru asta îi avem pe bloggeri, acești mesageri ai ideilor înalte puse în cuvinte simple. groaznic. eu zic, dimpotrivă, că nu tot prostul trebuie să citească, că literatura (și artele, în genere) nu e pentru toată lumea, că ierarhiile trebuie să rămână. ok, accept că există o grămadă de cititori sincer pasionați și pătrunși de patosul lecturii, fără să fi făcut studii filologice, să zicem, le accept bucuria și deschiderea inocentă spre literatură, dar mi se face greață când omul pretinde a fi și formator de opinii, reper critic și începe să creadă că chiar are ceva de spus. îi depistezi imediat: sunt ăștia care-ți povestesc cărțile, ăștia care se pripesc și-ți trântesc capricios de la bun început „mi-a plăcut/nu mi-a plăcut”, de parcă îi pasă cuiva de o asemenea tranșare, sau din contră o țin pe o indeterminare tâmpă, de tipul „nu pot să spun că nu mi-a plăcut, dar nici nu m-a dat pe spate, mă așteptam la altceva, deși au fost lucruri care m-au impresionat mult”, sunt ăștia care se bagă cu capul înainte, fără nici o jenă, fără pic de simț al ridicolului, mizând pe viziunea lor pură și virgină, exact în autorii mari, în ăia grei (pe care, chiar și dacă nu-ți plac, chiar și dacă nu-i înțelegi etc., pur și simplu nu poți să te caci doar pentru că așa vrei tu, doar pentru că ai auzit tu că cititorul face legea), de parcă le-ar face critică de întâmpinare – asta mă amuză teribil. ăștia sunt cititorii lipsiți de orice „complex” și devin înfumurați tocmai prin exacerbarea modestei lor inocențe: „io nu sunt specialist, ci spun și scriu exact ce cred eu, ce simt eu, cu maximă sinceritate și fără pretenții” (spre deosebire, adică, de profesioniști). și exact sinceritatea asta face ravagii – și când scrii literatură (bine zicea oscar wilde), și când scrii despre literatură. revenind, sunt bloggerii ăștia culturali care trebuie să-și încheie textele rotund, cu concluzii clare și, eventual, note (partea mea preferată): îi dau lui thomas mann de data asta 7 din 10; îi dau lui flaubert 2 steluțe din 5, dar sper ca la următoarea carte să facă o treabă mai bună, că tot îl laudă toată lumea (mie oricum nu mi s-a părut mare chestie)! și tot așa. cam asta se întâmplă în hiper-democratizare, așa merge treaba.

eu însămi am lăsat-o mai moale cu reflecțiile critico-literare pe blog, dacă simt că n-am nimic miezos de zis, dacă simt că încă nu m-am putut desprinde de propriile subiectivități „impresioniste”, care, o, da, știm, fac plăcerea lecturii (sau reprezintă una dintre sursele plăcerii), dar nu-s de-ajuns. o specie chiar primejdioasă printre bloggerii amatori sunt ăștia care citesc pe bandă rulantă, care înghit cărți din toate părțile, fără criterii, pe nerăsuflate, fără timp de decantare, mai ales în disperarea de a scrie totuși ceva despre ele.

aveam o colegă la litere. multă vreme n-am știut ce să cred despre ea, dacă-i proastă sau deșteaptă. răspunsul m-a izbit când a trebuit să facă o prezentare la seminar pe derrida, „spectrele lui marx” (greu al dracu’, mă gândeam, bine că n-am avut io de făcut asta): evident, nu înțelesese nimic și, mai mult, nici nu-și pusese problema asta; a prezentat cu o seninătate tâmpă (seninătatea prostiei pure), a tranșat lucrurile după cum a dus-o capul, fără pic de ezitare, fără nici o problematizare, fără nici o întrebare, că la final idiotul părea derrida în toată povestea asta, nu ea.

dacă vreți să știți cum se citește o carte, uite-așa:

iar când simțiți nevoia aia nebună să scrieți banalități pe blog despre ultimele lecturi, mai bine vă faceți un carnețel-oracol cu „citatele frumoase” din cărțile preferate. s-ar putea să ajute (nu garantez, desigur).


cine pe cine a futut la bookfest

deci a fost mare futere azi la bookfest cu houellebecq. în sensul că cezar petry, acest megaloman care a făcut și el un roman grafic (foarte complicat ca să ne explice, a declarat domnia sa, menajându-ne) adaptat după „rester vivants” al lui hbq și alexandru matei, criticul-traducător-lector la spiru haret, l-au futut în cur pe houellebecq și, implicit, întreaga întâlnire, conversație, sau cum vreți s-o numim.

hbq a venit relaxat, alcoolizat (s-a mai dres cu 2 beri acolo – tuborg și bergenbier, păcat de gusturile lui), absent-amuzat. vorbea rar, părând că-și caută cuvintele, că se gândește la ce să răspundă, dar alexandru matei și cezar petry găseau firesc ca după un „oui” de deschidere al lui hbq, urmat de un moment de pauză de gândire, cum ziceam, să intervină și să comenteze una alta în locul lui hbq, care, oricum nu era în stare – cam asta se-nțelegea. deci publicul mai degrabă să le pună direct lor întrebările, că ei știu mai bine cum stă treaba cu literatura, cu opera lui hbq însuși și cu viața în general.

cezar petry ne-a povestit o groază de chestii despre el, încercând din răsputeri să se lingă singur în cur. mișto e că i-a și ieșit, pentru că nu mai termina. am aflat fără dubii că e mega-expert în grafică, că a făcut și studii muzicale, că familia lu mă-sa se ocupa cu pictarea bisericilor, că el e un tip super-tare care trebuie să se audă vorbind mult și redundant, și că ar fi fost oricum mult prea complicat să ne explice care-i exact faza cu romanul ăsta al lui. a, iar întâmplător e și hbq lângă el, ce morții mă-sii, că el avea impresia că e singur acolo, dar mă rog…

apoi, ca la orice festivitate d-asta culturală, erau și niște vite care se prefăceau că se ocupă cu partea tehnică, adică cu sonorizarea – ce altceva? mai exact, era o vită care se strâmba cu vinovăție, îngrijorare și rușine în spatele unei boxe (pe care atunci probabi c-o vedea pentru prima oară), frecând acolo volumul, pentru că nu se auzea nimic și microfonia era la ea acasă. desigur, nu putem avea pretenții exagerate de la o simplă vită, aterizată într-un context tehnic elementar împotriva voinței ei.

alături de houellebecq ședea o conștiincioasă traducătoare, plătită să traducă. însă alexandru matei consideră că în toată vânzoleala aia haotică nu mai e cazul de o traducere normală, care să țină cât de cât ritmul cu cele spuse, și preia el toate rolurile existente într-o convorbire de tipul ăsta: el se face că traduce, parafrazează cum și când are chef, răspunde și-l completează pe hbq, vorbește peste cine se nimerește (dar mai ales peste hbq), face tot soiul de grimase a neputință, expediază și tranșează comentariile, iar în principiu cu greu duce o idee până la capăt, pentru că oricum totul e evident (self evident, mai exact), deci ce s-o mai întoarcem pe atâtea părți. omul, impertinent și grosolan, pare că pur și simplu n-are ce căuta acolo, că l-au luat ăștia direct de pe stradă și l-au pus la masă cu hbq, aproape că-l și belește râsul de atâta impostură.

apoi am băgat coadă pentru autografe. aia a fost partea cea mai frumoasă a întâlnirii cu hbq! când lumea te-mpingea, ca-n ratb, din toate părțile, și indivizi dubioși scoteau câte 6-7 cărți din pungă să le-ntindă pentru semnătură. mai venise unu și cu niște poze cu hbq, să i le iscălească, și-i tremurau animalului mâinile arânjând fotografiile, sunt sigură că urma să se masturbeze pe ele.

iar hbq mizantropul deasupra absurdului aferent întregii situații, absent și imun. ăsta e un exemplu minunat.

și acum lucrurile importante de la bookfest: cine oare a îmbrăcat-o pe bianca cernat? (pantalonii ăia de trening evazați sunt mult prea mișto pentru epoca asta, pls!)

și un later edit savuros, din partea unui om revoltat care vrea să pună ordine în istorisirea de mai sus (un mesaj de prietenie primit pe mess, de la „ornithogalumthyrsoides”):

Jalnic este ca toate pitzipoance e care sug pula profilor ratati de la litere ajung sa se creada mari scriitoare, poetese, critici literari etc. Si, apropos, daca aia l-au futut in cur pe houellebecq si aluia ii tremurau mainile cand lua autografe tu ce pizda matii cautai acolo? vroiai sa-si lase houellebecq slobozii pe ochelarii tai in timp ce tu devorai dezinteresata “la carte et la territoire”?

da, recunosc că v(r)oiam ca hbq să-și lase slobozii pe ochelarii mei, dar n-am știut cum să-i spun asta în franceză. bine, adevăratul motiv de supărare al lui ornithogalumthyrsoides nu este că povestea cu hbq a ieșit prost, ci că la litere se suge pula.


madame bovary (pie chart)

[sursa]

iar aici, poate vă amintiți, cazul bovary pus nițel în altă lumină decât ne-am fi așteptat (desigur, nu și când vine vorba de žižek).


houellebecq

a studiat agronomia la institutul național de agronomie paris-grignon și cinematografia la școala națională superioară louis lumière, pe care a abandonat-o înainte de obținerea diplomei, din cauza crizei personale și profesionale cu care se confrunta.

(polirom)

fals motivaționale: și acum să ne simțim mai bine cu noi înșine, sperând că la un moment dat vom avea o scuză bună pentru ratare. etc.


hardi. thomas hardi

și tu îl poți avea în bibliotecă, de ce nu.


cartea roșie

azi pe magheru zăcea în zăpadă, într-o pungă albă, o carte roșie, mare, cartonată. gata, mi-am zis cu lăcomie, am dat peste cartea roșie a lu jung. m-am uitat nițel în jur (de ce?), m-am apropiat și am tras de pungă să văd minunăția: obstetrics and gynecology… etc. eh, lasă, că data viitoare sigur o să fie!


cadoul-bumerang

se apropie ziua unui tovarăș de-al tău. (să zicem, ziua lu răzvan.) și, ca în fiecare an, nu știi ce dracu să-i mai iei. evident, n-ai nici o idee. plus că nu vrei nici să stai o zi întreagă prin magazine căutând cadoul perfect. ei bine, de data asta vin io să te ajut – nu mai trebuie să te dai cu capul de pereți și nici să-ți pară rău că ți-ai irosit banii pentru un cârnat de tovarăș, pentru că eu și vinci (ok, mai mult vinci – să n-avem probleme cu paternitatea ideii) am inventat (mai avem nevoie doar de patentare) cadoul-bumerang. este acel lucru după care tânjești de câteva luni, pe care-l visezi zi și noapte și care într-un fel te-ar face fericit pe lumea asta, dar pe care nu te-ai îndura nici în ruptul capului să dai banii, că nu ești tu prostul nimănui. așa, deci cumperi lucrul ăsta (fie el ce-o fi) și i-l dai la prost și te bucuri pe lângă el de complezență. dar după câteva zile îl rogi să ți-l împrumute și ție nițel, că el îl poate folosi oricând are chef, dar tu…? și-ți faci treaba. (ca să curmi suferința mai repede, poți să i-l ceri chiar din ziua în care i-l faci cadou, că el oricum o să-l aibă de-acu încolo de fapt.) acu, cu cât ești mai abil și mai viclean, cu atât vei putea să ții mai mult cadoul-bumerang. depinde numai și numai de tine! important e să-l prostești pe prost.

dacă vrei să-i faci cadou tovarășului o carte, ai grijă să fie neapărat hardback – numai așa funcționează impecabil efectul de bumerang. (la paperback se îndoaie etc. și nu vrei astfel de complicații.)

răzvan, deci anu ăsta o să-ți luăm asta, pentru că ne-o dorim mult. sperăm să-ți placă și să ne îmbucurăm împreună. (și acceptăm să ne-o dai înapoi, drept cadou (non-bumerang) când va fi să plecăm din țară, căci cartea asta ne va ajuta să ne adaptăm printre străini, trebuie deja să înțelegi și să accepți asta… așa cum și noi te înțelegem pe tine.)

p.s. nu uita că anul trecut ți-am luat deleuze. când ai de gând s-o plasezi acolo unde i-e, etic vorbind, locul?


la bibliotecă

se pare că s-a cam deschis biblioteca națională (în noul și marele sediu de pe bulevardul unirii). sau, în fine, a fost deja inaugurată. dar stați, nu vă grăbiți întru extaz, căci programul sălilor de lectură este ca la bancă: luni – vineri, 9 – 16.45, iar în weekend închis. (mai ceva decât la muzeu.) de asemenea, pentru fotografiere avem 5 lei/poză, iar scanat 1 leu/pagină la rezoluție mică, 2 lei rezoluție mare. bănuiesc că de filmat nu vreți, că-i 50 lei/ora. bine, dar dacă vreți film porno cu implicarea personalului bibliotecii, atunci cred că sunteți dispuși să scoateți 500 lei/oră, pentru o treabă de calitate. (de curând am văzut ceva porno clasic românesc cu asistente și doctorițe, cu studente la drept înainte de examen sau cu de ce merg fetele la sală, dar la bibliotecă încă n-am avut plăcerea.) și totuși, permisul este gratuit.


mărirea și decăderea bastiliei, librărie

librăria bastilia e, în fond, ca orice librărie care vine în urma și-n umbra cărtureștilor: are cărți, ceai și căni de vânzare (deși anunța o adevărată revoluție), iar clădirea care-o adăpostește e minunată. adevăratul brand bastilia se vrea sus în ceainărie (care-i și spațiu pentru lansări & co.), pe pereții mozoliți de ion barbu cu mare har și umor relaxat – cred ei. nu știu cine a conceput toată povestea asta, dar e fâsâită rău. n-are tact, n-are stil, n-are miez. dacă-mi bagi treaba cu ceci n’est pas une pipe și apoi mai și faci variațiuni în jurul ei, m-ai plictisit crunt. dacă pui capacul de veceu pe perete, iar m-ai plictisit de moarte, chiar și dacă în spatele capacului e o oglindă. dacă faci glume de-astea de benzi desenate de ziar, doar că pentru așa-ziși cunoscători, gen „de ce iubiți femeile?” / „de cărtărescu”, deja m-am întristat. dacă înșiri nume de scriitori, cu mici greșeli inserate în ele, ca să se bucure connaisseurii vigilenți, iar dedesubt mă izbești cu udrea și băsescu caricaturi, începe să-mi fie foarte greu.

problema este deci dacă chiar te ține și ești în stare să faci căcatul bici în momentul în care decizi să dai jos literatura, arta și restul de pe piedestal (ceea ce e firesc să vrei), ca să zic așa; dacă te ține să faci mișto cu stil, nu glume facile și obosite. de altfel, în contextele astea lucrul cu textul devine îngrozitor: riscant, predispus efectelor penibile, mult mai mult decât imaginea singură.

mai bine ar pune niște rafturi cu cărți și în mansarda aia (care-i tocmai bună de locuit de plăcere), să acopere eșecul de pe pereți.

măcar ceaiul și cafeaua sunt ieftine.


relecturi, bovary

recitesc cu mare plăcere „doamna bovary”, tot în traducerea lui demostene botez, care încă sună bine și frumos.

Se întorcea acasă târziu, la zece, uneori chiar la miezul nopții. Atunci cerea de mâncare și, cum servitoarea era culcată, îl servea Emma. Își scotea redingota ca să mănânce mai în voie. Înșira unul după altul pe toți cei pe care-i întâlnise, satele prin care fusese, rețetele pe care le prescrisese și, mulțumit de el, înfuleca un rest de tocană, curăța brânza de coajă, ronțăia un măr, își golea carafa, după care se ducea să se culce și începea să sforăie.

și aș fi tare curioasă să ajung la studiul lui jean améry despre charles bovary.


„amurg sentimental”

mi se confirmă impresia că cel mai mișto la târgurile de carte nu e s-o freci frustrat pe la humanitas și rao, să vezi cum au mai redus ei cărțile cu 2-3 lei, ci să te aventurezi pe la etaj, prin coclauri, unde edituri absconse și ex(-)centrice abia așteaptă să le treci pragul. și-așa am descoperit azi standul editurii amurg sentimental; cum să reziști acestui nume? de cum ajung la măsuța cu cărți, un domn începe să-mi explice despre ce e vorba, mai ales că toate coperțile (probabil făcute în debara) mă intrigă.

prima carte care-mi atrage atenția are pe copertă un cuplu fericit, îmbrățișat undeva în mijlocul pădurii. titlul este „pădurea și viața”, iar domnul mă lămurește: aceasta este scrisă de un colonel și este o carte despre… păduri.

aici avem un roman realist din zona rucăr-bran.

aceasta este o traducere din franceză, iar această carte este scrisă de o soprană.

apoi tăcere. omul nu mai știe ce să spună, dar reia salvator:

iar acestea sunt poezii pentru copii. 

deci mâine dacă aveți drum la gaudeamus, nu uitați, vă rog, de… amurg sentimental.

 


cărți și coperți

exercițiu. ediția americană vs. cea engleză.

         

      

       

        

       

     

      

      

      

     

___________________

nu știu dacă se poate extrage de-aici vreun pattern cultural, să-i spunem, fiind vorba mai degrabă de… cazuri și cazuri, ca să mă salvez prin acest clișeu. și dac-ar fi să arunc o simplă privire, cred că în cazul ăsta vreo 7 dintre coperțile care-mi plac sunt ale edițiilor americane. și să ne gândim nițel acu la ce înseamnă designul de copertă pe piața românească? păi în principiu e de-ajuns să trântești o pictură (sau „detaliu” din) și mergi și la sigur, și mai și rămâi în zona culturii înalte, cum se cade. deci efort/aport creativ zero.

pentru comentarii pertinente și alte exemple de coperți, mergeți aici, aici și din nou aici.


articole (2)

pentru că nu știu cum am uitat de „rubrica” mea de articole despre sex, literatură și alte vedenii, revin pe calea cea bună și ne aruncăm ochii de data asta pe niște liste vizuale-superficiale de tot hazul. bucurați-vă că nu-i mult de citit:

sau


„midnight in paris” sau ultima fază a sclerozei lui woody allen

acu că am văzut, cu mare greutate, și ultimul woody allen, midnight in paris, despre care „unele voci”, aparent conștiente de sine și de decăderea sclerotică în care se scaldă de ceva ani buni woody allen, susțineau că gata, vine cu… altceva, că nu-i chiar cine știe ce, dar ar fi o reabilitare acolo, deci văzând semi-mizeria asta de film, mi-a venit boala pe multe alte lucruri și viață în general. despre film e prea la cald să vorbesc și încă mi-e greu să înțeleg altfel decât prin fatalitatea patologicului naivitatea și stilul imbecil cu care ne izbește woody allen de ceva vreme, deși pe mulți reușește să-i păcălească folosind, în modul cel mai evident și strident, vechile-i trucuri-scheme-retorici-principii-logici, cum vrei să-i zici.

de fapt, nimeni nu îndrăznește să recunoască că ultimele lui filme sunt pur și simplu de căcat, n-ai ce fir să mai despici dacă 1. ai un minim de conștiință și cultură cinematografică și 2. ești un așa-zis fan woody allen, adică știi cam ce filme făcea în anii ’70, să zicem, și încă mori după ele și mai știi și cum scrie omul și eventual îți place, deși în textele lui manierismul e și mai… supralicitat, dacă mi-e permisă o asemenea exprimare, și prin urmare trebuie, cred, consumat în doze mici.

și pentru că nimeni nu vrea să recunoască că filmele lui recente sunt atât de slabe, a apărut – vezi prin recenzii și bloguri – un penibil discurs, al îngăduinței, al duioșiei și concesiei prietenești, totul însă pe fondul confortabil al pseudo-simțului critic (cum altfel?): știm că nu e în cea mai bună „etapă de creație”, dar filmul ăsta (oricare dintre astea noi) parcă aduce cu woody allen pe care-l știm cu toții… parcă ne amintește de replicile „alea”, de personajele lui care l-au consacrat, parcă pizda mă-sii, deși e clar că undeva nu e doar o fisură, ci un hău de netrecut între autenticitatea discursului lui allen de acu 30-40 de ani și vagile imitații de azi ale propriilor mecanisme care, ca atâtea lucruri pe lumea asta, nu funcționează o veșnicie.

revenind la midnight in paris, nu ai cum să fii woody allen și să nu-ți dai seama încă că nimeni, dar nimeni de pe pământul ăsta și nu numai nu te poate „imita”. nevrozatul (lui) woody allen a devenit o marcă, un tip psihologic pe care probabil nimeni nu va mai fi în stare să-l reproducă, să-l reprezinte, să-l „impersoneze”. efectul încercărilor de genul ăsta? îl vedeți în midnight în paris și l-am mai văzut și m-a iritat la culme și în whatever works. nu i-ați da în cap lui owen wilson (gil)? eu da. mi-a făcut șanț pe creier tot filmul, pentru că îl juca pe woody allen boemul-artistul-stângaci&co., plus tonul, expresia feței, gesturile, modul de articulare a cuvintelor, totul era o copie nemernică.

de fapt, filmul e compromis din concepție, am impresia. nu poți vorbi – nu ai voie! – despre parisul anilor ’20 sau cel din belle epoque înglobând și reciclând – nici măcar cu intenții mega-hiper-ironico-parodice, ceea ce oricum nu-i mai iese lui woody allen de data asta – numai și numai clișee, până la îngrețoșare. dacă erai mare pasionat de interbelicul boem parizian, după filmul ăsta nu vei mai fi. tușa groasă dintotdeauna i-a plăcut lui woody allen, dar i-o tolerai, pentru că știa să dozeze nuanțele, acu nu, frate, îți îndeasă molozul pe gât o oră jumate. faptul că într-o oră jumate îmi înșiri cu maximă ostentație ceea ce știm cu toții că forma boema pariziană a vremii, cuplul fitzgerald, hemingway (foarte prost gândit și construit personaj, vorbind exclusiv în clișeele scrierilor lui), picasso, gertrude stein, dali, bunuel, man ray (cu ăștia 3 e una dintre cele mai jalnice scene ale filmului), t.s. eliot, cocteau sau mai vechii toulouse-lautrec, gaugain sau degas, plus alții doar menționați, toți ăștia susțin tema scriitorului în film. scriitorașul incert față-n față cu marii maeștri, care, desigur, nu și-i poate proiecta decât prin filtrul lecturilor (deformatoare? naive?) și al imaginarului anecdotic care învăluie inevitabil o asemenea epocă. să zicem că accept parada asta de nume și figuri, sperăm voit schițate superficial, din care eu, fie că-s cunoscător, fie că-s un dobitoc, nu mă aleg cu absolut nimic, zero plăcere.

deci acceptăm jocul ăsta infantilizant dintre lumi, realități și ficțiuni, de dragul amuzamentului facil. trecând însă de partea cealaltă a poveștii, a „observației socio-psihologice”, ca să zic așa, raporturile dintre personajele „reale” ale filmului sunt complet aberante, trasate cu o tușă și mai groasă și tot insistă pe ele, că poate n-ai înțeles. umplutură, umplutură, redundanță, discuții pentru imbecili, lipsite desigur de gratuitatea „aia” absurdă tipică lui woody allen; poate numai urme vagi de așa ceva. iar eu m-am umplut de energii negative. ultima juma de oră am văzut-o pe fast forward, căci nu se mai putea, îmi era jenă să mă mai uit.

filmul ăsta nu funcționează, e complet greșit și dacă-l iei drept o simplă farsă, o parodie, o „comedie romantică”, ce vrei tu. pe orice parte l-aș întoarce, pe seama oricărui tip de intenție l-aș pune, din orice perspectivă l-aș privi, rezultă un film întristător de slab, care nu te poate păcăli o clipă. hai că deja dau pe-afară de silă.


julien green, bucăți de jurnal

jurnalul lui julien green cuprinde 18 volume – enorm -, întinse pe 71 de ani (1926 – 1997), iar antologia de la humanitas, cu un titlu nefericit ales („plăcerea de a te povesti ție însuți. pagini de jurnal”) și editată neglijent, cu nenumărate greșeli de ortografie și omisiuni, selectează câteva note pe an, din 1928 până în 1976. în aproape 400 de pagini, 50 de ani de viață și de gânduri sunt comprimați și decupați aproape aleatoriu, dar poate că nu-i chiar o tragedie, pentru că oricum jurnalele tindem să le citim răzleț. implicit selectiv cum am citit până acum, jurnalul e o minunăție.

julien green moare în 1998, iar jurnalul său integral și necenzurat vă apărea, conform testamentului, după 50 de ani de la moarte, adecă în 1948 2048, dac-om mai fi. și chiar de-om fi, greu de crezut că prindem și traducerea în română – eventual într-o ediție măcar decentă.

dar ia gata cu meschinăriile!

1929, 17 aprilie. Ce-ar zice lumea dacă ar afla că, citind după cină câteva povestiri cu strigoi, am ieșit din cameră ca să nu rămân singur acolo și m-am dus să beau trist o halbă de bere blondă într-o berărie pustie? E ridicol. (p. 28)

1929, 27 aprilie. Plon îmi oferă un contract pe timp de cincisprezece ani. Câte războaie și revoluții vor fi măturat contractele până în 1945! Oricum, e mare lucru să trăiești cinci ani, zece ani fără mari supărări. (p. 29)

1932, 5 decembrie. Ieri seară, am hoinărit prin Montmartre în vânt și ploaie. Tristețea nesfârșită a bulevardului Clichy, a mulțimii aceleia care nu știe cum să se distreze. Ce fericire pentru ea dacă s-ar restaura sclavia! N-ar mai cunoaște spaima timpului liber. (p. 47)

1933, 9 februarie. [Anatole] France critică obiceiul de-a face însemnări când citești (dar nu tot el a spus că orice lectură fără însemnări este o reverie?) căci, spune el în substanță, ceea ce mâna scrie, memoria pierde numaidecât. Câteva ore mai târziu, în Platon-ul lui Pater citesc următoarele: „Însemnarea pe care o notează în fugă pe margine cititorul neatent ca să-și aducă aminte nu-i altceva, și noi știm bine asta, decât un rămas-bun definitiv de la ceea ce voia să-și fixeze în memorie”. (p. 51)

1933, 23 februarie. Ajuns la a șaptea sau a opta carte, scriitorul mediocru nu mai scrie decât cu ajutorul clișeelor pe care și le-a fabricat singur și care îl scutesc să mai gândească, lăsându-l cu iluzia că se exprimă într-un mod personal. Adevăratul scriitor e totdeauna la prima lui carte. (p. 52)

1933, 28 februarie. Alaltăieri la Dali, ca să-mi iau tabloul, căci este luna mea. (În fața dificultăților financiare ale pictorului, douăsprezece persoane s-au angajat să-i asigure un fel de mică rentă timp de un an de zile, fiecare primind în schimb un mic tablou sau două desene.*

1934, 24 martie. Azi dimineață, la Passy, am început să mă gândesc brusc la tot ce nu poate fi exprimat în ceea ce încercăm să spunem, cu condeiul în mână. Până-ntr-atât, în ce mă privește, încât a scrie nu înseamnă altceva decât a face aluzie la ceea ce nu poate fi exprimat – pentru că nu există cuvinte… Degeaba te străduiești, ceva scapă totdeauna. Limbajul omenesc nu depășește anumite limite. (p. 66)

dar în fine. în locul fragmentelor ăstora puteau fi foarte bine atâtea altele. unele însemnări, trebuie spus, ca atmosferă, ca ton, amintesc de jurnalul lui m. sebastian (și al multor altora pe care nu le-am citit) – în fond, e și o suprapunere temporală acolo, un… spirit al veacului, iar războiul era pe-aproape.

____________________________

* iar j. green și-a ales un tablou mic, „devenire geologică”, cu un cal pe cale de-a se preschimba în stâncă în mijlocul unui deșert.


mâzgăleli cu premii

la/lu cine îi place și-i vine ușor să deseneze, să dea la mâzgă sau să (tă)mânjească prin photoshop sau alte mijloace grafice tradiționale iată ce provocări – că numai așa se zice-acu – îi înfățișez:

– un simpatic concurs paris review, pornind de la poza de mai jos (pe care o știm deja cu toții) și de la prosopul șmecheros de supt burroughs. ce tre’ să facem noi, adică voi, e să-l punem pe prosop pe scriitorul nostru preferat! și putem câștiga chiar prosopul paris review, să ne dăm mari cu el pe plajă. pentru restul informațiilor juridico-administrative, bagă aici.

– a doua misiune grafică e mai de căcat, ce-i drept, dar distracția actului creativ & creator nu se anunță mai prejos – din contră! deci bookdepository ne invită să concepem coperta unei cărți siropoase, avem acolo template etc. partea mișto vine abia la final, premiul constând în cărți de la mills & boon, adică în principal cărți de factură, ca să zic așa, romantică… da’ nu contează, căci orice carte merită citită! dară să ne grăbim până pe 22 iulie. detalii aici.

hai spor la desenat și „designat”!


„crisa bolilor literare”, numai cu nicolae iorga

iorga era clar nebun, dar exact din isteria asta a ideilor naționalist-sămănătoriste și belicos-anti-moderniste iese acu plăcerea la lectură. deși cam toate judecățile lui literare sunt complet disproporționate și extreme/-iste, de multe ori s-ar putea ca gusturile/sensibilitățile noastre – probabil cu retorică & argumente diferite totuși – să se întâlnească cu ale lui în tranșarea anumitor opere sau scriitori (minulescu sau „thalassa” lui macedonski, ba chiar și bacovia pe alocuri).

fragmentele scoase de mine sunt chiar din ediția din 1934 (princeps?), de unde și amprenta lingvistică! Istoria literaturii romănești contemporane – cu care am umblat cu mare grije! – editura „Adevěrul”. altfel, m-am distrat pe cinste!

din capitolul „lupta cu modernismul”:

despre arghezi, scatofilul:

În ceprivește criteriul de judecată […], un critic tânăr, d. M. Ralea, califica poesiile d-lui Arghezi, a căror factură devine de o obscuritate tot mai adâncă, de înjghebări de ritm frînte, fără sunet, și cu un adaus de scatologie mercantilă sau bolnavă, drept un „amestec de sublim și stângăcie”; dar, dacă „d. Tudor Arghezi a produs o revoluție în arta scrisului românesc și în proză și în versuri”, aceasta e din causa „sfincterului sufletesc” pe care i-l descopere cercetătorul. (p. 205)

Nu e de mirare că, după ocupația germană, d. Arghezi a fost întemnițat și a trebuit să-ți datorească mituirea unui act de „grație” regală. (p. 213)

„Cuvintele potrivite” cuprind ce poate fi mai scîrbos ca ideie în ce poate fi mai ordinar ca formă. (p. 222)

Încurajat, omul sănătos și voinic, cuminte și gospodar, politicos în relațiile sociale, foarte bun critic teatral și cronicar amusant în prosă – deci de loc bolnav – servește naivilor săi adoratori, prinși de o adevărată frenesie, „zările mîncate de mucegaiuri care put”. (p. 222)

despre combinația fatală șt. o. iosif – dimitrie anghel:

Între căutătorii de drumuri în domeniului capriciului trebuie să se așeze însuși Iosif. […] Întru aceasta el e smomit de Anghel, care-i oferia colaborația tehnică pentru o satiră socială ușoară […]. Se va ajunge astfel a biciui gustul unui public obosit cu neprevăzutul unor rime ca vreme-colcrême sau funingeni-gingeni, ma-chère-ger, vitezii-diezii, scafandru-policandru. (p. 216)

despre bacovia fleșcăitul:

[…] neobservat pănă la publicarea, în 1916, a volumului Plumb, scria un modest provincial din Bacău, care iscălia „Bacovia”, versuri în care punea o visiune personală, tristă, amărîtă, a lucrurilor într-un biet ritm fleșcăit; dar în toate era  o de sigur absolută și oarecum înduioșătoare sinceritate. (p. 228)

macedonski:

Înviind după războiu, Macedonski, a cărui curioasă și perversă, entusiastă și haotică operă de decadență, și sexuală, „Thalassa” – numele grec al Mării pentru un neverosimil erou, zburînd prin toți norii și toate negurile […]. (p. 212)


„negru pe alb”, romanul ne(re)cunoscut al lui faulkner

semestrul ăsta am avut un curs de traduceri din faulkner. din care eu nu am citit nimic. (încă nu regret acest fapt.) iar acu, la final, a trebuit să vin cu o variantă de traducere a titlului „intruder in the dust” + 5 argumente pentru opțiune. versiunea românească (eugen barbu și andrei ion deleanu) e „nechemat în țărână”. din „intruder in the dust” am citit de 2 ori primele 2 pagini, unde băltea o ambiguitate referențială – ca să zic așa – descurajatoare, așa că am renunțat. oricum, cred că n-aveam de gând s-o citesc nici în condiții normale. în fine, lucrărica trebuia predată, cum-necum.

„acțiunea” nu e greu de imaginat: negrul lucas e acuzat pe nedrept c-ar fi omorât un alb. de ce pe nedrept? fiindcă e negru. îl scapă un puști (alb), care se duce să scormonească mormântul mortului ca să demonstreze că glonțul cu care fusese împușcat nu era ăla din arma lui lucas. (da, senzațional.) și cam asta-i treaba, practic negru le-o dă tuturor, în ciuda prejudecăților etc.

revenind la „poetica traducerii”, în multe limbi romanul a fost tradus pur și simplu „intrusul”, în timp ce varianta portugheză e „lumea nu iartă” (!). cum „nechemat în țărână” suna deja și frumos, și nițel arhaic, și metaforic și mai respecta și structura din original, mi-am dat seama repede că singura mea șansă era să abordez chestiunea prin (supra)interpretare, încurajată fiind și de „inventivitatea” portugheză!

versiunile mele intermediare au fost: „crimă și pedeapsă”, „crimă și prejudecată”, „interlop la sarcofag”, „judecată și prejudecată” etc. (totul într-o înlănțuire frenetică de idei miezoase), pentru ca varianta ultimă să mă lovească revelatoriu și nu mai puțin fatal: „negru pe alb”!

știu, știu că poate părea ciudat, dar… vă asigur că nu este! iată și argumentele mele, pe care le-am și scris, de altfel, în lucrarea „oficială”, întinzând coarda foarte laxă a ecsperimentului:

1. „negru pe alb” e o construcție semantic (și cromatic!) prea bine sudată în limba română ca să nu prindă la public – mai ceva decât „roșu și negru”, m-aș hazarda!

2. iar aplicată contextului romanului, capătă valențe și sensuri nebănuite…

3. exprimă, cu maximă sinteză, tensiunea rasială din roman și modul impresionant cum lucas își păstrează demnitatea lui neagră în fața unei comunități potrivnice, ba chiar schimbându-le unora percepția asupra condiției sale mizere (de negru, trebuie spus);

4. apoi expresia își menține și sensul ei clasic de „ferm”, „clar”, de judecată în scris irevocabilă – ceea ce trimite automat la condamnarea juridică a lui lucas;

5. dar în același timp noi știm că el nu e condamnat doar pe bază juridică, ci și prin judecata… prejudecății! (implacabilă și ea.);

6. și, în fine, pour la bonne bouche, să nu uităm de contrastul negru-alb ce funcționează ca metaforă a disputei moarte-viață (clișeu-clișeu, dar nu mai puțin adevărat! căci ce e clișeul dacă nu (prea-)adevăr?!), pe care se sprijină acest nemaipomenit roman.

pe această cale, le mulțumesc celor care cred și mai mult în mine de-acu încolo și sper ca versiunea „negru pe alb” să se impună cum se cuvine pe piața literară românească! (dar până atunci sunt foarte deschisă și la alte variante. că poate a mea nu e cea mai inspirată…)


rao & ororile limbii (franceze)

știți cărțile din biblioteca rao – alea cartonate, legate impecabil, cu foaia galbenă, cum îi place ochiului. (și scumpe, da, 40-50 așa)

poate-am mai zis, dar n-am mai arătat! iată ce zace în ele (pe lângă mici greșeli de redactare în interiorul textelor propriu-zise). exemplul meu e andré gide cu „falsificatorii de bani”:

în 6 cuvinte – în franceză, ce-i drept! – 5 greșeli. mie mi se pare aproape rezonabil. și, oricum, tuturor ne e greu uneori…


bovarisme – varianta și mai romanțată

în autobuzul 135. două tipe, cam pe la vreo 18 ani probabil, dichisite, drăguțe chiar și foarte decente, discută despre iubire și relațiile lor, dar mai mult despre iubire. vorbesc cu emoție și implicare – știu că nu e tipul perfect, dar îmi e așa de drag… – da, știu cum e, când îl vezi parcă simți ceva așa… – m-a sunat într-o seară pe la doișpe, deși vorbisem la școală în ziua aia, că ce fac, că i-e dor de mine… (io vroiam să dorm, citeam așa și mă luase somnu’) – la care cealaltă reacționează brusc entuziasmată:

– a, citești? ce cărți citești?

– păi de pe la maică-mea…

– de-astea de dragoste, nu?

– da!

– a, și io la fel. și mie-mi plac. am din alea micuțe, de 100 de pagini, și citesc una într-o zi!

– îhî, astea, sandra brown [și alte câteva nume de care nu am auzit]…

– da, exact.

– păi da, mă, că decât să stau pe net, pe mess, zic mai bine să citesc ceva, nu?

și totuși păreau fete normale. măcar de-ar ști să gătească!


anecdote și alte nimicuri

(am lipsit, desigur, fără motiv.) în altă ordine de idei și-n praful gros din casă – căci, ca tot omul, trebuie să trec și eu prin drama meschină a punerii de termopane – abia la o săptămână după gaudeamus, după decantarea sentimentelor, mi-a venit pohta de zis una-alta.

ce (încă) mi se pare uimitor e că, printre mormane de cârnați care mai de care mai tradiționali, mărgele și broșe făcute cu dragoste, mici, pastramă, „dulciuri de la budapesta”, toate plasate strategic până la pavilionul cu cărți, și chiar printre zecile-sutele de standuri cu și despre cărți, nu găseșți un singur loc sau vreun ungher stingher de unde să poți cumpăra niște căcaturi de semne de carte decente, de preferat fără poze de la mănăstiri sau bran sau cazinoul din constanța.

am cumpărat multe cărți, am primit și am furat câteva, împlinindu-mi astfel una dintre vechile mele fantezii. pe cât de abrutizant, pe atât de inocent, firește. „captura” cea mai importantă, foucault – a supraveghea și a pedepsi. ce ironie, deci.

r. ne-a dat clasă la ciordeală, captura lui de vârf fiind deleuze & guattari – anti-oedip…  însă povestea nu se oprește aici: mai târziu îi cere lorenei lupu – moartă și descompusă deja, bătrână și ne-/prost-futută, cu o pălărie stupidă pe cap – un autograf pe carte. orgazm total.

v. a fost mai timid. dar promite pentru anii viitori.

iar b. s-a băgat la albume și dicționare. am jinduit cu toții pe urmă. și tot pe anti-oedip – alt exemplar, de data asta – a luat autograf de la eugen trică, și el, ca noi toți, în cantonament pe la gaudeamus. [oi reveni cândva și cu pozele autografelor etc.]

altfel, aceeasi plictiseala pe la humanitas – unde liiceanu, acest florin piersic al fenomenologiei românești, nu mai termina de vorbit la lansări -, pe la polirom și desigur la rao, unde cărțile sunt pur și simplu mult prea scumpe și mult prea puțin reduse vreodată. deși, da, frumoase. și, o, da, cu greșeli de redactare.

mi-au plăcut art și curtea veche. mi-a fost silă de slinoșii burtoși care supravegheau standul paralela 45 și care – cum altfel? – nu știau de (colecția) FFF.

însă prima oprire pentru mine a fost la micul și izolatul stand idea, din cluj, care vine cu puține cărți, dar miezoase și grafic impecabile, de un bun gust cum rar pe la editurile noastre. (derrida, foucault, w. benjamin, baudrillard, barthes, lyotard, mă rog, „greii”.) sper să crească bine!

(apoi beție imbecilizantă, „literară”, boemă, astea. poeții curului strânși în casa nuștiucărui pictor. printre ei, miruna vlada și soviany. mort și el. m-am deprimat. și-asta a fost. am plecat la steaua.)

[later edit: la târg, sms – care se scrie singur – de la rxxx.yo am bagat un pessoa,scurt.nu ma mai afisey la fatza loculuiwtwpww999w999w9wwțtt8tțtt8t8888878t8p8u8887ppt8tt.]


kilipirim, of course

n-am mai frecat-o repetitiv & critic pe la târg ca-n anii trecuți și am fost eficientă și decisă. de semnalat:

– cele 3 volume din „istoria corpului” de la art, cu 80 lei (le-am luat, le așteptam etc., deși au hiba de a fi, desigur, cam generale, dar asta nu contează); tot la art, compagnon cu „antimodernii” sau alte cărți din colecția aia „serioasă”, cartonată (adorno, bourdieu, touraine cu „lumea femeilor”) – 30 lei

– prezența editurii rao – zgârcită ca-ntotdeauna, dar câteva dintre cărțile alea necartonate & oarecum „clasice”, lucioase cu auriu, de literatură sec. XX – toate la 15 lei (jurnalul lui kafka, virginia woolf, sartre, camus, montherlant, malraux, tournier)

– humanitas – cam ce au la reducere și-n librăria lor + câteva „vechituri” ascunse printre rânduri (am luat george steiner cu „moartea tragediei”, pascal quignard, la limită eseu-ficțiune, cu „umbre rătăcitoare” și wittgenstein cu niște însemnări postume care, oriunde deschideam cărticica, sunau bine, adică conțineau un „adevăr”, toate la prețuri de nimic)

– am căutat la curtea veche ceva din colecția știință & religie: caputo & vattimo, „după moartea lui dumnezeu”, unde, chiar pe pagina de titlu, scrie „vatimmo”; altfel, am preferat esterhazy

– polirom & paralela 45 – practic nimic nou; nemira începe să nu mai conteze pentru mine, iar celelalte prea contextual ca să le mai pomenesc etc.

– undeva la etaj, cărți haotice, unele folosite, cu 2 rupte proaste arogante la stand; în ciuda lor, mi-am luat de acolo o mică antologie de poezie franceză (simboliști în mare parte), bilingvă, „tălmăcirea” lui zeletin

și-acestea au fost aventurile mele la kilipirim, prima zi. (celelalte vor fi la fel, doar că n-o să mai am bani să-mi schimb ochelarii, așa cum plănuisem.)


postmodern fără voie

din colecția cărților făcute-n casă, 1992:


totul despre cărţi

– Cărţile Pe Care Nu Le-ai Citit – Cărţile De Care Te Poţi Lipsi Să Le Citeşti – Cărţile Create în Alte Scopuri Decât Lectura – Cărţile Deja Citite Fără Să Fi Fost Nevoie Să Le Deschizi Pentru Că Aparţin Categoriei Cărţilor Deja Citite Înainte De A Fi Fost Scrise – Cărţile Pe Care Dacă Ai Avea Mai Multe Vieţi De Trăit Cu Siguranţă Le-ai Citi Şi Pe Acestea Cu Plăcere Dar Din Păcate Zilele Pe Care Le Mai Ai De Trăit Sunt Câte Sunt – Cărţi Pe Care Ai Intenţia Să Le Citeşti Dar Mai Întâi Ar Trebui Să Citeşti Altele – Cărţi Prea Scumpe Pe Care Ai Putea Să Aştepţi Să Le Cumperi Când Vor Fi Vândute La Jumătate De Preţ – Cărţi Idem Ca Mai Sus Când Vor Fi Publicate În Ediţii De Buzunar – Cărţi Pe Care Ai Putea Să Le Împrumuţi De La Cineva – Cărţi Pe Care Toţi Le-au Citit Deci E Aproape Ca Şi Cum Le-ai Fi Citit Şi Tu – Cărţile Pe Care De Atâta Vreme Ai Programat Să Le Citeşti – Cărţile Pe Care Le Căutai De Ani De Zile Fără Să Le Găseşti – Cărţile Care Tratează Ceva De Care Te Ocupi În Clipa Asta – Cărţile Pe Care Vrei Să Le Ai La Îndemână Pentru Orice Eventualitate – Cărţile Pe Care Ai Putea Să Le Pui Deoparte Ca Să Le Citeşti Eventual La Vară – Cărţile Care-Ţi Lipsesc Pentru A Le Pune Alături De Alte Cărţi Din Biblioteca Ta – Cărţile Care Îţi Inspiră O Curiozitate Neaşteptată, Frenetică Şi Greu De Justificat – Cărţile Citite Cu Mult Timp În Urmă Pe Care Ar Fi Momentul Să Le Reciteşti – Cărţile Pe Care Te-ai Prefăcut Întotdeauna Că Le-Ai Citit Dar Ar Fi Momentul Să Te Hotărăşti Să Le Citeşti Cu Adevărat –

adică Dacă într-o noapte de iarnă un călător, Italo Calvino


%d bloggers like this: